Basmele omului (1958) Marinarul fără teamă

Marinarul fără teamă

Și-a mai fost printre oamenii cei mulți ai pământului, a fost odată un marinar fără teamă, care colindase toate mările, gustase din toate furtunile și-mblânzise sub talpa corăbiei toate talazurile câte vitregiile vremurilor i le deșteptaseră în cale... Hei, ce mai marinar fusese! Și-l smulgeau căpitanii din mână, că tare pofteau să-l vadă stăpânind roata cârmei pe corăbiile lor, încredințați că dacă marinarul e acolo, ei se pot întinde și dormi neîntorși. Dar, iacă, trecuseră anii gonind ca valurile înspumate, iar marinarul fără seamăn, cu-o ancoră albastră pe brațul stâng, cu-o inimă albastră pe brațul drept și cu două sirene albastre adormite pe piept, marinarul fără seamăn se-mpuținase parcă, și era acu un moșneguț fără putere. Căpitanii vestiți care și-l smulgeau din mână odinioară dormeau demult în sicrie, dormeau neîntorși, așa cum dormiseră în anii când el stăpânea roata cârmei pe corăbiile lor și nimeni, nici măcar căpitanii care căutau marinari fără teamă, nimeni nu-și mai amintea de marinarul ce colindase toate mările și gustase din toate furtunile, nimeni nu-l lua în seamă și nu-i arunca o privire.

Stătea bietul moșneguț zile și săptămâni de-a rândul la malul mării, cu ochii la corăbiile falnice care soseau și plecau, și numai privindu-le putea spune peste ce mări plutiseră și cum le fusese călătoria. Dar cui să-i spună? Și-n nepăsarea căpitanilor, în forfota marinarilor, moșneguțul strivea în gene câte o lacrimă, sărată, aidoma unui strop din mările sărate pe care le cutreierase cândva...

Dar într-o seară, cum sta la malul mării, moșneguțul simți că inima-i zvâcnește ca-n anii depărtatei tinereți. O corabie albă se oprise în dreptul lui și el o privi cu dragoste, dezmierdându-i parcă lemnăria, odgoanele și pânzele. La prova, cioplit într-un trunchi de stejar, un cap de femeie cu plete lungi se legăna, oglindindu-se-n valuri.

— Draga de ea! șopti înfiorat moșneguțul.

— Chiar așa – spuse careva lângă el. Ai ochi buni, moșule! E „Draga de ea“, care vine tocmai din țara lui Por-Împărat și pleacă mâine din nou...

Vai, nu mai era nevoie să-l încredințeze vecinul! Pe „Draga de ea“ își începuse marinarul ucenicia și, măcar că anii trecuți îl însemnaseră, corabia era tot mândră, tot albă ca-n vremea apusei tinereți. O sorbea din ochi moșneguțul și inima-i bătrână-i bătea, îi bătea...

Și-ncet, încet, iacă se potoli zarva din jur și toți cei de pe corabie coborâră pe uscat să-și îmbrățișeze femeile și copiii. Ca fermecat, moșneguțul privea mai departe corabia cea albă și amintirile-l purtau în trecut.

— O, marinarule – părea că șoptește „Draga de ea“ – o, marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe brațul stâng, cu-o inimă albastră pe brațul drept și cu două sirene albastre adormite pe piept... Pe unde ai zăbovit în toți anii aceștia și cum de-ai putut să mă dai uitării? Vino, marinarul meu fără seamăn, apropie-te, marinarul meu...

O nouă lacrimă luci în ochii marinarului și ca-ntr-un vis se auzi grăind:

— Nu te-am uitat, corabie albă, cum aș fi putut să te uit? Privește, suntem iar împreună... și, vorbind așa, fără să știe cum, se pomeni pe puntea lustruită de valuri.

Atunci îngenunche și-și lipi buzele de lemnul catargului, pe care-n atâtea rânduri se cățărase, vestind cu glas înfiorat tovarășilor: „Pământ! Se zărește pământ!“.

„Draga de ea“ i se legăna sub picioare și moșneguțul rămase multă vreme cu urechea ațintită părându-i-se că aude poruncile ce răsunaseră cândva pe puntea acu pustie, că deslușește mugetul mărilor și răcnetele vântului...

Așa, furat de amintiri, îl prinse răsăritul.

Și moșneguțul se trezi atunci din visare și se înspăimântă pentru întâia oară în lunga-i viață, se înspăimântă marinarul fără teamă la gândul că va trebui s-o părăsească pe „Draga de ea“.

— Nu, nu – strigă el, zvârlind priviri rătăcite în jur – n-am să mai cobor niciodată!

Și, cum cunoștea corabia ca nimeni altul. se ascunse undeva, în tainițele ei și așteptă.

Curând auzi pașii marinarilor ce suiau pe punte, le ascultă glasurile, și nu trecu mult că lanțul ancorei scrâșni, iar „Draga de ea“ ieși în larg, cu pânzele întinse. Atunci mirosul sărat al mării se strecură în fiece cotlon al corăbiei, atunci valurile începură să plescăie și vântul să șuiere, iar moșneguțul nu se mai putu stăpâni și, îmbătat de glasurile mării, năvăli pe punte, răcnind ca un bătrân lup de mare:

— Înainte, flăcăi!... Nouăzeci și nouă de fulgere și nouă sute nouăzeci și nouă de uragane!... Hei-rup!

Marinarii se strânseră îndată ciopor și căpitanul se răsti mânios:

— Ce-i cu tine? Ce cauți pe „Draga de ea“?

Trezit din beție, moșneguțul clipi nedumerit, privind în jur.

— Eu – spuse el – eu sunt marinarul fără teamă...

— Așa? se răsti căpitanul. Zvârliți-l în mare! N-am nevoie de moșnegi pe punte!

Și gata erau marinarii să-i împlinească porunca, îl și apucaseră vreo doi, când un glas lin se înălță, împletindu-și vorbele cu cântecul mării și-al vântului:

— În lături! spunea glasul cel lin. Cine cutează să se atingă de marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe brațul stâng, cu-o inimă albastră pe brațul drept și cu două sirene albastre adormite pe piept?

Marinarii se opriră, înspăimântați, iar căpitanul șopti, apucându-se de odgonul de lângă el:

— „Draga de ea“! Vorbește „Draga de ea“...

— Încă niciodată nu i-am auzit glasul – spuse un marinar tânăr, îngălbenindu-se la față ca șofranul.

Atunci marinarii se dădură în lături și căpitanul îngăimă:

— Bine, rămâi.

— Mulțumesc, corabie albă – spuse moșneguțul, și din clipa aceea i se îngădui să umble slobod unde poftea, ba să mai și dea o mână de ajutor cârmaciului.

Și-apăi pluti „Draga de ea“ pe Marea Neagră, pe Marea Roșie și pe Marea Galbenă, dar când ajunse pe Marea Verde se stârni o furtună cumplită. Marinarul fără teamă ținea de astă dată roata cârmei, căci primejdia era mare și căpitanul se încredințase că numai moșneguțul i-ar fi putut scăpa. Valurile cât munții năvăleau și-l împroșcau, în vreme ce vântul îi biciuia fața și grindina răpăia ca o mie de mii de tobe. Iar „Draga de ea“ asculta de îndemnul cârmei și, încordându-și puterile, înfrunta urgia.

Fiece val era un braț al mării, care izbea năprasnic și, iacă, un braț mai dibaci decât toate celelalte apucă deodată catargul și-l frânse ca pe un fir de trestie.

— Vai! gemu catargul, prăbușindu-se în apa clocotitoare, care-l făcu fărâme.

— Așa, așa! urla marea. Nu vă lăsați!

— Nu-i nimic – spuse însă moșneguțul fără teamă – am mai biruit eu marea și fără catarg...

Auzind una ca asta se mânie marea și prinse-a șuiera și-a blestema strașnic. Un alt braț i se întinse și, cât ai clipi, brațul smulse hoțește cârma.

— Marinarule! — strigă deznădăjduită „Draga de ea“.

— Nu-i nimic, nu-i nimic – o îmbărbătă moșneguțul, deși i se strânsese inima.

Ce-i o corabie fără cârmă? O corabie fără cârmă nu mai e nimic, e o biată coajă de ou. Și, măcar că moșneguțul știa tare bine că fără cârmă nu se mai poate face vreo ispravă, nu-și pierdu firea și se rugă de „Draga de ea“:

— Ascultă-mă, corabie albă, ascultă-mă și nu te teme, că are să fie bine... Ce nevoie avem noi de cârmă? Nu ne înțelegem noi și fără ea?... Hai, binișor înainte!

Așa-i vorbi moșneguțul fără teamă și „Draga de ea“-l ascultă, silindu-se să-i împlinească sfatul. Furtuna însă se-ntețea și marea râdea în hohote:

— Ha-ha, am s-o înghit pe „Draga de ea“! Am s-o strivesc, s-o răsucesc, s-o risipesc... N-are să mai rămână așchie pe așchie! Pe ea, vântule! Ciocănește-o, grindină! Răstoarn-o, valule!

— Auzi? Auzi ce spune? striga înspăimântată „Draga de ea“. Vai, marinarul meu fără teamă!...

— Nu te teme, corabie albă, nu te teme... Ia-o frumușel la dreapta... așa... Am scăpat noi de multe furtuni, avem să scăpăm și de astă dată...

Așa-i vorbea moșneguțul fără teamă și „Draga de ea“-l asculta și marea fierbea de ciudă că n-o poate răpune.

— Hai – scrâșnea marea – dacă nu-l aveai pe marinarul fără teamă, demult îți făceam eu seama... Dar lasă, nici așa n-ai să-mi scapi! și răcnea, și râdea și fluiera, și se zbuciuma, încercând să-i vină de hac.

Marinarii toți, în frunte cu căpitanul, se pitiseră în ungherul cel mai ferit și-acolo așteptau tremurând, căci neam de neamul lor nu pomeniseră atât de crâncenă furtună; iar moșneguțul rămăsese singur, îmbărbătând-o pe „Draga de ea“. Dar marea, care se vedea la un pas de izbândă, porunci vântului să facă ce-o ști și ce n-o ști, numai să-i trimită corabia la fund. Și vântul se năpusti cu nouă puteri și se înverșună atât de cumplit, că „Draga de ea“ nu mai izbuti să urmeze sfaturile moșneguțului. Vântul o împingea când înainte când înapoi, pentru ca s-o târască apoi fără veste. Se străduia „Draga de ea“ să i se împotrivească, și când socotea că izbutise, vântul viclean o împingea pe neașteptate, jucându-se cu ea ca pisica cu șoarecele.

O zi, o noapte și încă o zi se încăpățână vântul să-i vină de hac, iar dacă marinarul fără teamă n-ar fi ajutat-o cât de cât, vezi bine că „Draga de ea“ și-ar fi găsit sfârșitul. Așa însă, după o zi, o noapte și încă o zi, vântul osteni din cale-afară și, dându-se bătut, își luă tălpășița, cu coada-ntre picioare. Spumegând de ciudă, marea își luă și ea gândul de-a nimici corabia și adormi pe nisipul ei galben, somn greu și lipsit de vise...

— O, marinarul meu cu-o ancoră albastră pe brațul stâng, cu-o inimă albastră pe brațul drept și cu două sirene albastre adormite pe piept, cum ți-aș putea vreodată mulțumi? șopti „Draga de ea“, sfârșită de puteri.

— Nu-mi mulțumi, corabie albă – spuse însă moșneguțul. Așteaptă până-n zori, să vedem pe ce meleaguri am ajuns...

Și nici nu știa bietul ce bine grăise! Că numai ce răsări soarele și înțelese că furtuna-i târâse cale lungă să le-ajungă și că se aflau pe-o mare pe care talpă de corabie nu mai călcase nicicând. Căci marea aceea era alcătuită din nenumărate boabe străvezii, care luceau unele pe lângă altele, foșnind ca niște mărgăritare.

În clipa aceea prinse a se sui pe punte un bătrân încovoiat de ani, purtând veșminte de căpitan, din care rămăseseră doar zdrențe. Marinarul fără teamă îl privi cu mirare, și nu apucase să-și vină în fire, când văzu suind după acesta un bătrânel cu barba colilie, apoi un moșneag falnic, apoi un bătrân care se sprijinea anevoie într-un toiag, apoi altul, și altul, și altul, o ceată întreagă de moși slăbănogi, târându-se ca vai de lume, în zdrențele ce le acopereau trupurile șubrede. Și, privindu-i uluit, înțelese că erau căpitanul și marinarii care ieșeau acum din cotlonul cel mai ferit al corăbiei, unde se pitiseră în vremea furtunii.

— Vai, vai, vai – se-nălță atunci glasul „Dragei de ea“ – , furtuna ne-a târât pe Marea-de-Lacrimi!

Pricepi? Tot amarul și toată durerea lumii se adunase acolo unde se strângeau toate lacrimile plânse de oameni, de când oamenii plângeau pe pământ, și nimeni nu putea trece peste Marea-de-Lacrimi fără a îmbătrâni, simțind pe umeri jalea omenirii întregi. Iar corabia moșnegilor luneca încetișor peste Marea-de-Lacrimi, în care lacrimile lor se adăugau lacrimilor plânse de veacuri...

Marinarul fără teamă fusese bătrân și nu mai îmbătrânise, căci lacrimile nu pot îmbătrâni o inimă vitează și era singurul în stare să se miște, ca unul deprins cu bătrânețea. Ceilalți însă, zăceau pe punte, vlăguiți și sleiți de puteri.

— Nu vă lăsați copleșiți – le spunea marinarul. Priviți-mă, eram bătrân și-nainte...

Dar tovarășii lui nu aveau putere nici să-l privească. Și corabia luneca pe Marea-de-Lacrimi, luneca, și din ce luneca, dintr-atât îmbătrâneau cei întinși pe punte, de-ajunseseră să se-nfășoare în șuvițele cărunte ale bărbilor și-n mantalele pletelor, care le măturau puntea.

— Corabie albă – spuse atunci marinarul fără teamă – hai să scăpăm de pe marea asta, că ne pier tovarășii cu zile!

Și „Draga de ea“-l ascultă și, plecându-se pe-o coastă, se pregăti să-și ia vânt și să sară peste Marea-de-Lacrimi. Dar căpitanul și marinarii lui erau atât de slăbiți de puteri, atât de istoviți, că nu se putură ține pe punte. Atunci când corabia li se plecă pe-o coastă, alunecară cu toții în Marea-de-Lacrimi și cât ai clipi se afundară în noianul de lacrimi, pierind de parcă n-ar fi fost. Zadarnic îi strigă moșneguțul fără teamă, zadarnic îi căută. În jalea omenirii se-necaseră și nimeni nu le mai dădu de urmă...

Iar n-apucă marinarul să-i plângă, că „Draga de ea“ se și avântă și, ca o căpriță de munte, sări peste Marea-de-Lacrimi și nu se opri decât pe-o nouă mare, trandafirie și înmiresmată. Dacă se uită, văzu marinarul că marea aceea era alcătuită din valuri de foițe fragede, din valuri de foițe de trandafir. Marea-de-Trandafiri se legăna ușor, iar mireasma foițelor fragede îmbăta, ca un vin de demult.

— Scaldă-te, marinarul meu fără teamă, cu-o ancoră albastră pe brațul stâng, cu-o inimă albastră pe brațul drept și cu două sirene albastre adormite pe piept, scaldă-te în marea aceasta – spuse deodată „Draga de ea“, cu glasul cântător ca o șoaptă de fluier, și marinarul nu stătu pe gânduri și sări de pe punte.

Atunci brațele și picioarele lui îmbătrânite prinseră a se mișca repede și el înotă în marea foițelor de trandafir, înotă nouă zile și nouă nopți ca nouă clipe, iar când sui iarăși pe punte se simți tânăr și puternic ca niciodată. Și tânăr și puternic era într-adevăr, căci Marea-de-Trandafiri era marea veșnicei tinereți. Frumos fusese marinarul în anii când pornise la trântă cu viața, dar pe nouăzeci de părți mai frumos era acu, după scaldă. Iar ancora, inima și sirenele străluceau pe brațele și pieptul lui, albastre ca cerul senin.

— Doamne, corabie albă – strigă marinarul care nici nu bănuia că-ntinerise – Doamne, parcă mi-au sărit anii mulți din spinare!

Dar „Draga de ea“ nu-i răspunse și se mulțumi să lunece pe valurile domoale ale foițelor fragede, până ce ieși din Marea-de-Trandafiri și, printr-o strâmtoare, pătrunse într-o altă mare. Era marea aceasta tăcută și încremenită ca o mare moartă și-avea culoarea ruginie a aurului bătrân. Corabia plutea încet pe sub nori ruginii, îndărătul cărora un soare părea că apune în fiece clipă și tăcerea se făcea parcă tot mai grea. „Draga de ea“ se opri în inima Mării-Ruginii.

— Să nu te temi, marinarule – se-nălță glasul ei cântător, și corabia se plecă deodată înainte și prinse a se scufunda în marea tăcută.

Era fără teamă marinarul, dar la una ca asta, ce să zic, nu se așteptase. O viață de om se silise să nu se cufunde în valuri și-acu, iacă, înainta lin sub undele moarte ale unei mări ruginii ca aurul bătrân...

Își stăpâni bătăile inimii și așteptă, în vreme ce „Draga de ea“ se lăsa tot mai afund, până ce se puse binișor pe nisipul ruginiu. Totul era acolo ruginiu – și pietrele acoperite cu mușchi, și iarba de mare, și peștii. Din când în când, o licărire fulgera prin apă, și pietrele, iarba și peștii străluceau atunci ca aurul.

— Coboară, marinarule – mai spuse „Draga de ea“ și marinarul coborî pe nisip, pe fundul ruginiu al mării.

Atunci corabia se dădu de trei ori peste cap și pieri ca topită în apă, iar în locul ei se ivi o femeie înaltă, cu fața femeii cioplită-n lemn ce străjuia la prova, și cu veșminte de aur. Iar, ciudat, femeia era străvezie. Prin brațele goale, prin fața ei neasemuit de frumoasă, puteai vedea ca prin apă.

— Tu ești? întrebă marinarul fără teamă. Tu, femeia de lemn de la prova?

— Sunt Draga – rosti ea cu glasul cântător pe care marinarul îl știa de ani de zile. Îți amintești de căpitanul Barbă-Roșie, sub mâna căruia ți-ai făcut pe vremuri ucenicia?

— Îmi amintesc – încuviință marinarul. Era un om rău, care mă bătea ori de câte ori îi dădeam prilejul, dar mai ales atunci când nu-i dădeam nici un prilej.

Femeia străvezie își clătină fruntea și urmă să grăiască:

— Barbă-Roșie a nimerit odată pe marea asta și m-a prins, pe când dormeam pe-un val. M-a pironit la prova corăbiei lui, unde-am luat chipul unei femei de lemn, căci cei din lumea noastră străvezie iau întotdeauna înfățișarea lucrurilor din jur. Puși lângă piatră, ne facem piatră...

— Piatră? strigă marinarul. Atunci chipurile de piatră pe care le aflăm uneori în pământ și despre care credem că-s cioplite de meșterii din vremea veche?...

— Nu sunt decât făpturi din lumea noastră, răspunse cu tristețe Draga. O, dacă le-ar zvârli careva în Marea-Ruginie, s-ar deștepta din somnul lor de piatră, precum și eu m-am deșteptat din somnul de lemn, în care Barbă-Roșie mă-nchisese!

Și vorbind astfel, Draga se plecă și culese de pe nisip o scoică aurie. O duse la buze și suflă în scoica aceea care sună ușurel, și pe dată se iviră din nisip o mulțime de făpturi străvezii, înveșmântate în haine de aur.

— Draga noastră! Draga de ea! strigau făpturile străvezii. Ni s-a întors Draga!

— Iacă oamenii de apă – spuse Draga înduioșată, îmbrățișând făpturile acelea străvezii. Norodul meu, pierdusem nădejdea să te mai văd vreodată...

Făpturile străvezii se plecară și culeseră scoici de aur, iar dacă suflară în ele se înălță un cântec, frumos peste seamă. Pești de aur treceau ca niște păsări ciudate deasupra alaiului ce se alcătui, și alaiul îi petrecu pe Draga și pe marinarul fără teamă până la un palat de aur.

— Aici locuiesc – spuse Draga.

— În palat? se minună marinarul.

— Toți oamenii de apă locuiesc în palatul de aur de pe fundul Mării-Ruginii, căci toți suntem împărați și bogați ca marea...

Și păși marinarul peste pragul palatului de aur și se minună de strălucirea lui și se așeză pe un jeț de aur, pe care după cum știu mai șade și azi, în vreme ce departe peste țări și mări, departe, se spune că marinarul fără teamă s-ar fi înecat pe corabia cea albă, că ar fi pierit așa cum mulți marinari au pierit de-a lungul vremii, plecând pe corăbii și nemaiîntorcându-se nicicând...

Dar nu-i adevărat, nu credeți o vorbă din câte se spun, căci marinarii fără teamă, marinarii cu ancore, cu inimi albastre tipărite pe brațe și cu sirene albastre-adormite pe piept, marinarii fără teamă n-au murit. Cum ar putea muri?

Toți marinarii care nu s-au întors niciodată sunt oameni de apă și șed pe jețuri de aur în palatul de aur de pe fundul Mării-Ruginii, laolaltă cu Draga și marinarul nostru. Iar cândva vor ieși din palatul de aur și-n straie de aur se vor întoarce acasă. Atunci aurul va curge pe drumuri ca șuvoaiele de apă după ploaie, atunci va cădea din cer o grindină de galbeni strălucitori și toate acoperișurile se vor auri ca la un semn, atunci povestitorii își vor fi spus toate poveștile și totul va fi demult o poveste...

Ați auzit de marinarii fără teamă?... Plecați-vă, când trec, pân’ la pământ.