Basmele omului (1958) Mustățile fără pereche

Mustățile fără pereche

Ala-bala portocala, uite cum îi socoteala: pe vremea când frunza dădea flori, și floarea rădăcini, toate arătau altminteri, vezi bine, numai mustățile erau tot mustăți. Și-apăi, cică trăia pe-atunci un ostaș, care mi se purta cu platoșă lucitoare, cu pinteni zornăitori, c-un săbioi cât toate zilele și cu-o pereche de mustăți strașnice din cale-afară, și-atât de țeapăn răsucite-n sus, că din pricina lor ostașul nici nu-și mai putea pune chipiul, Pricepi, dumneata? Dacă l-ar fi pus, vârfurile mustăților i-ar fi săltat chipiul de-o palmă și de bună-seamă că lumea s-ar fi prăpădit de râs. Dar ostașul fără chipiu e ca Făt-Frumos fără bidiviu...

Pe unde mergea, pe unde se-arăta, pentru ostaș era tot un drac, că oamenii odată-l întrebau:

— Ce fel de ostaș ăi fi, de umbli fără chipiu? și, auzindu-le vorbele, ostașul nostru se-amăra că-n loc să se mire de mustăți n-aveau cu toții ochi decât pentru blestematul de chipiu.

Dar, să-și jertfească mustățile, iar nu se-ndura.

Acu, se cuvine să știi că ostașul nu mai era flăcău. Îmbătrânise la oaste și-n toată vremea cât slujise nu trăsese măcar o dată din teacă săbioiul lui cât toate zilele, că-n anii aceia – cum, necum – se nimerise pace.

— Of, ce mai dușmani m-aș fi priceput să tai cu sabia! își spunea el uneori. I-aș fi sfârtecat ca pe altă aia! Dar n-am avut noroc, asta-i... Dacă aveam noroc, cu mustățile mele ajungeam pe puțin ghinărar, și-atunci aș fi poftit eu să-l văd pe neobrăzatul căruia i-ar mai fi dat mâna să mă-ntrebe de chipiu. Cine se pune-n vorbă cu ghinărarii cei mari?... În vreme ce de-un biet ostaș râd până și curcile...

Numai că dacă-și spuse de multe ori asemenea vorbe, se pătrunse și mai bine ostașul de adevărul lor și-atunci, adunând bruma de bănuți pe care și-o pusese deoparte, se duse la un croitor și-i porunci un strai de ghinărar. Își puse apoi straiele cele mândre și-o porni țanțoș pe uliță, fără a privi nici în dreapta, nici în stânga, către oamenii care se grăbeau să-i facă loc.

Așa ajunse la palatul regelui, unde straja bătu din călcâie, răcnind cât putu: „Să trăiți!“ și-l lăsă să treacă.

— Vreau să-l văd pe rege – spuse ostașul când un dregător îi ieși înainte.

— Îndată, domnule ghinărar – se ploconi acela și, ducându-se glonț la rege, îi vesti sosirea unui falnic ghinărar.

— Să poftească – spuse regele, așezându-se pe scaunul lui și potrivindu-și în grabă coroana.

Atunci ușile se dădură în lături și ostașul se apropie.

— Ghinărare, fii bine venit!

— Să trăiești, mărite rege!

— Ei, ce veste-poveste? întrebă regele, neputându-și lua ochii de la mustățile cele strașnice ale oaspelui.

— Apăi, de-ale noastre, ostășești...

Îl pofti regele să șadă, iar ostașul ghinărar prinse a grăi:

— Vin tocmai din țări îndepărtate și tare mă prinde mila de slăbiciunea oștii regești. Păi, știi dumneata că eu singur, așa cum mă vezi, aș fi în stare să-ți bat oștirea, ca pe-o nimica toată?

— Vai de mine! se înspăimântă regele.

— Chiar așa!... Dar zi mai bine: noroc că am sosit la vreme!

— Nu mă lăsa, ghinărare! se rugă regele. Știi, eu n-am purtat războaie, că am fost prins, ba cu țuiculița, ba cu jocurile, așa că la războaie nu mă pricep neam...

— Mie-mi spui? oftă ostașul.

— Domnule dregător – șopti regele către mai-marele sfetnicilor. Văzuși ce mustăți are ghinărarul? E de bună seamă un viteaz cum rar întâlnești, trecut prin ciurul și dârmonul a sumedenie de războaie și numai bun să-l tocmim căpetenie a oștii noastre...

— Gând la gând cu măria ta – șopti și mai-marele sfetnicilor. Nu cumva să-l scăpăm din mână... Numai când îi privesc mustățile și simt un fior pe șira spinării!

— Hai, rămâi la noi, ghinărare – vorbi atunci regele. Așa căpetenie de oști mi-am dorit de când mă știu...

— Eh, fie! De hatârul dumitale – răspunse ostașul.

Și rămase la palat, unde i se dădu locuință pe cinste. Se lăfăia el acu în straiele-i de ghinărar și cât era ziulica de mare își plimba platoșa strălucitoare, zornăia din pinteni, se sprijinea în sabie și-și potrivea mustățile cele strașnice.

Cât despre chipiu, cine să-l mai întrebe de chipiu pe-un ghinărar falnic și semeț de te vâra-n răcori?

Mânca la masă cu regele și regele se-ncredință că avea de-a face cu un ghinărar cât se poate de iscusit în meșteșugul lui războinic. Atât de aprig se năpustea asupra purcelului fript, că numai gândind ce-ar fi pățit niscai dușmani aflați în locul fripturii de pe masă, și-și zâmbea regele în barbă; și rostogolea priviri atât de fioroase când năvălea asupra butiilor de vin, încât nu putea să nu te prindă mila pentru bietul dușman care i-ar fi-ncăput în gheare. Faima ghinărarului se răspândi astfel în țară și oamenii vorbeau pe seară despre faptele-i războinice, lăudându-i mustățile vitejești.

Iar dacă se mai întremă oleacă, se apucă ghinărarul de-adună oastea țării pe câmpul de la marginea târgului. Nu se temea că l-ar putea recunoaște vreo cătană, căci cei din leatul lui muriseră sau se răspândiseră pe la casele lor, isprăvindu-și slujba.

— Sunteți niște strâmbi! Niște năzgâmbi! își începu ghinărarul cuvântarea și vorbi multă vreme despre nepriceperea ostașilor, care-l ascultau minunându-se și neputându-și lua ochii de la mustățile lui fără pereche.

Atâta le vorbi, că oamenii, puși să stea smirna, simțiră cum amorțesc și-ncepură să se lase ba pe un picior, ba pe celălalt, de se legănă în scurtă vreme întreaga oștire, ca o mare bătută de vânt. Iar ghinărarul vorbea și vorbea și, tot vorbind, se-ntreba de ce se leagănă oștirea.

Dacă se-ntrebă ce se-ntrebă, odată-i trecu prin minte că toată oastea regelui se clatină pentru că ostașii trăseseră la măsea.

— Așa? răcni el. V-am prins, strâmbilor și năzgâmbilor ce sunteți... Drepți! La poruncă, să sufle către mine tot ostașul, ca să văd care-ai băut. Un, doi, trei... Suflați!

Și suflară la poruncă toți ostașii, iar dacă suflară stârniră din miile lor de piepturi un vânt care se năpusti asupra ghinărarului și-l ridică de la pământ, cât ai clipi. Și nu mai apucă, bietul, să strige nici pâs, că se pomeni în văzduh.

Înspăimântat, închise ochii și-și auzi mustățile cele strașnice zbârnâind ca două cozi de zmeu...

„Ce-ntâmplare! Vai de capul meu de ghinărar“, își spuse viteazul.

Și tot zbura, zbura ca o ghiulea, zbura peste păduri și peste ape, zbura peste târguri, iar mustățile-i zbârnâiră atât de aprig, că oamenii dădeau buzna, țâșnind din case înspăimântați. Și-așa zbură trei zile și trei nopți, până ce vântul începu să piardă din putere. Ghinărarul mai zbura și-acu, dar din ce slăbea vântul, dintr-atât cobora, până se pomeni deasupra unei cetăți întinse. Mai zbură oleacă și-odată se opri cu fruntea la picioarele zidului.

Și, să vezi acu a naibii întâmplare, că zidul lângă care zăcea ghinărarul era tocmai zidul unui palat împărătesc. Purtat de vântul stârnit din piepturile ostașilor săi, ghinărarul zburase dincolo de hotarele regelui și se oprise taman în cetatea de scaun a împăratului din țara vecină!

Acolo murise, pasămite, împăratul bătrân, care uitase de războaie, și se-nălțase-n scaun feciorul lui, un zurbagiu cu mintea dusă numai la rezbel, la jaf și la măcel.

Într-o clipă se strânseră atunci oamenii din cetate, care urmăriseră cu sufletul la gură zborul ghinărarului. Straja se repezi, îl legă burduf și-l duse pe sus, lepădându-l la picioarele tânărului împărat.

— Ce-i asta? întrebă împăratul.

— Ceva ce zbârnâie și zboară – dădu răspuns straja.

Se apropie împăratul și, dacă cercetă bine-aminte, se lumină la față.

— D-apăi proștilor și nepricepuților – râse luminăția sa – nu vedeți voi că acesta-i ghinărarul cel mare al regelui din țara vecină? Priviți-i straiele, priviți-i mustățile...

Priviră cei din încăperea împărătească, priviră la straie, priviră la mustăți, și-ntr-un glas strigară:

— Așa-i! E ghinărarul regelui. De ce-o fi venit?

— Tare mai sunteți proști! zise împăratul. A venit să iscodească, afurisitul! O fi prins regele de veste că vrem să-i călcăm hotarul și l-a trimis pe cel mai viteaz ostaș, să afle ce și cum...

Auzind una ca asta, se minunară cu toții de vitejia ghinărarului și se cam și înspăimântară oleacă.

— Cumplit viteaz! șopti un dregător, înfiorându-se. A intrat el, așa, de bunăvoia lui, în gura lupului...

— Drept care se cuvine să-l cinstim ca pe-un ghinărar de seamă, întări și împăratul. Dezlegați-l!

Și se repeziră cu toții să-l dezlege și-l așezară cu băgare de seamă pe-o laviță și-i potriviră sub cap o pernă moale.

— Smirna! răcni atunci ghinărarul, venindu-și în fire, și glasul îi sună atât de dârz, încât toți cei din încăpere, de la strajă și până la-mpărat, bătură din călcâie.

Doar că bietul ghinărar vorbise ca din somn. Că deschizând ochii și văzându-se întins printre atâția oameni necunoscuți, îmbrăcați care mai de care-n haine scumpe, odată se-nspăimântă.

— Unde mă aflu? întrebă el, buimăcit.

— Printre prieteni, viteazule – răspunse împăratul.

Ghinărarul își pipăi cucuiul din frunte (că, oricât îi era de tare capul, zidul de care se izbise fusese totuși mai tare, ca un zid de piatră ce se afla), își pipăi mustățile și le găsi frânte, atârnând jalnic. O lacrimă luci atunci în ochii lui.

— Nu plânge, viteazule – rosti împăratul, înduioșat. Te afli, ce-i drept, în țară străină, dar îți prețuim cu toții bărbăția și ne vom purta cu tine cum te porți cu un viteaz fără pereche. Spune, ai vreo dorință? Cuvântul meu împărătesc stă chezășie că ți-o vom îndeplini, pe cât ne stă-n putere.

Iar auzindu-i vorbele se liniști ghinărarul și pricepu că acela-i împăratul.

— Întâi și-ntâi, împărate, voi să văz un bărbier, zise el.

— Strașnic om! șopti dregătorul care se mai înfiorase o dată.

— De fier! șopti un altul.

— Să vină bărbierul meu împărătesc! porunci împăratul. Și, cât ai bate din palme, bărbierul se și-nfățișă.

— Mi s-au frânt mustățile, îi spuse ghinărarul, iar bărbierul răspunse scurt:

— Am înțeles!

Și-unde nu se-apucă el să le ungă, să le oblojească și să le răsucească, și le unse, le-obloji și le răsuci, până le făcu să stea din nou drepte ca niște suliți.

— Minunate mustăți! strigă atunci bărbierul. Mi-e sufletul atât de plin de bucurie c-am fost găsit vrednic să le ating cu păcătoasele astea de mâini ale mele, încât... încât...

Dar glasul i se frânse. Lacrimi de fericire curgeau din ochii vrednicului bărbier.

— Îți mulțumesc, băiete – spuse cu bunătate ghinărarul. Pe loc repaus!

— Măria ta, lasă-ți mustăți – se rugă cu lacrimi în ochi bărbierul.

Privește chipul acestui mare ghinărar și spune dacă vitejia nu-i scrisă pe aprigele-i mustăți! De ce să n-avem și noi asemenea cinste? De ce să nu ne putem mândri și noi cu mustățile luminăției tale?

Împăratul căzu pe gânduri, ceea ce văzând, bărbierul scoase de sub haină o chitară și, înghițindu-și lacrimile, voi să cânte Cântecul de laudă a mustăților, care-ncepe, după cum fiecine știe:

Bărbatul cu mustăți

Slăvit e prin cetăți...

— Lasă – îl întrerupse însă împăratul. Am să mă mai gândesc... și-i făcu semn să iasă. Iar dacă ieși bărbierul, împăratul se-ntoarse către ghinărar:

— Ascultă, ghinărare – spuse el. Regele tău te-a trimis aici să iscodești...

— Ași!

— Nu tăgădui! Eu n-am să te pedepsesc, că-mi sunt dragi vitejii. Iar ca să vezi cât te cinstesc, iacă, te fac mai-marele oștii mele! Pentru-nceput, vom năvăli peste craiul din miazăzi. Cu regele tău ne-om răfui apoi...

Bietul ghinărar se uită la cei din încăpere și nu-ntâlni decât căutături războinice.

— Du-ne la luptă, ghinărare! strigară dregătorii, iar împăratul întrebă:

— Ei, te-nvoiești?

— Ce să fac? spuse ghinărarul. Am să vă duc... Dar mai întâi să ne-așezăm la masă!

Și se-ntinse atunci o masă ca acelea și mâncară cu toții și băură cu toții, iar în zori porniră la luptă. Călărea ghinărarul pe-un cal alb și atât era de amețit, că se legă de șaua calului, ca nu cumva să cadă și să se facă de râs și de batjocură.

— Cum o să luptăm? întrebă împăratul, dacă ajunseră la hotarul craiului de miazăzi.

— În draci! răspunse atât de vitejește ghinărarul, încât, privindu-i mustățile, hotărî pe dată împăratul să-și lase și el mustăți, ca măcar să pară neînfricat, dacă firea nu-l dăruise cu vitejia ghinărarului.

Și oastea cotropi țara craiului și oamenii-și părăsiră casele, în vreme ce ostașii jefuiau și dădeau foc, că se mânie de-a binelea norodul acela și se găti de luptă.

Sosi și ziua când oștile se pomeniră față-n față.

— În sfârșit! strigă împăratul și trase spada.

Ghinărarul voi să-și scoată și el din teacă săbioiul cât toate zilele, de care nu se folosise niciodată, dar trase o dată, trase de două, trase de nouă ori... Zadarnic. Ruginise, pesemne, într-atât amar de ani cât nu văzuse lumina și nici o putere din lume n-ar fi dovedit să-l scoată din teacă.

Dacă văzu așa, răcni ghinărarul:

— Săbiile-n teacă! și, în frunte cu împăratul, ostașii-și vârâră săbiile-n teacă.

— Are-un plan strașnic! șoptiră dregătorii. Vom câștiga lupta fără-a scoate măcar săbiile din teacă...

Iar ghinărarul își întinse dreapta și grăi potolit:

— Vezi smârcurile de colo, împărate?

— Le văz.

— Iacă de unde-l vom izbi pe dușman.

— Din smârcuri? se nedumeri împăratul. Păi au să ne-nghită smârcurile!

— Cine-i ghinărar aici? Eu sau tu? se mânie ghinărarul. Dacă te temi, întoarce-te la palat și nu-ncurca locul...

Și mustățile i se ridicară atât de țanțoș, că nu mai cuteză împăratul să-i întoarcă vorba. Cum să-l învețe el pe-un ghinărar hârșit, care trecuse printr-atâtea zeci de războaie?

Și-apăi, la porunca ghinărarului, întreaga oștire, în cap cu împăratul, se năpusti, trecând pe dinaintea mai-marelui ei și, răcnind cu sete, se-nfundă în smârcuri. Și se-mpotmoliră acolo și cai și oameni, ceea ce-l făcu pe ghinărar să se repeadă și el, strigând de se cutremura văzduhul:

— Înainte, strâmbilor! Ce stați, năzgâmbilor?... Vă arde de joacă?

Dar smârcurile-i și-nghițiseră oștirea, iar calul lui prinse a se cufunda și el.

— Săriți! Ajutor! răcnea acu ghinărarul, holbându-și ochii pe cât putea de tare.

Norocul i-a fost că, dacă se trezi la fund, calul lui călcă peste trupurile celor înainte înghițiți de mâl și ghinărarul nu se afundă de tot. Îi rămăsese la fața smârcului capul, iar peste capul acela văzu craiul din miazăzi (care privise cu mirare la toate), văzu înălțându-se perechea de mustăți, strașnice din cale-afară.

— Asemenea mustăți nu poate avea decât un mare viteaz, spuse craiul. E păcat să-l lăsăm să piară...

Iar dacă-i auziră vorbele, se repeziră doi ostași călări și, cum făcură, cum nu făcură, izbutiră să prindă două frânghii de mustățile ghinărarului și-apoi, dând pinteni cailor, îl traseră de mustăți, îl traseră cu cele două frânghii și-l scoaseră din smârc...

— E un ghinărar! strigă ghinărarul craiului din miazăzi, privindu-i straiele, cam feștelite, ce-i drept...

Dar craiul se uită lung, lung, ca cel scăpat din smârc și, minunându-se foarte, grăi:

— Ian ascultă, ghinărare cu mustăți! Nu ești tu ghinărarul regelui?

— Sunt – răspunse acela.

— Ei, brava, acu mai vin și eu de-acasă – râse craiul. Ai știut că ticălosul de-mpărat râvnește să-ți izbească regele și-atunci i-ai câștigat încrederea, l-ai făcut să-ți dea oastea pe mână și l-ai înecat, cu oaste cu tot... Așa-i?

Buimăcit, ghinărarul clipi de câteva ori și răcni:

— Așa, numaidecât așa!

Iar toți dregătorii craiului din miazăzi îi lăudară vitejia și istețimea fără seamăn, scrise pe mustățile-i țanțoșe, îl lăudară până într-atât încât ghinărarul craiului înverzi de ciudă. Pricepi dumneata, n-apucase bietul să ucidă nici un ostaș și-l durea inima că celălalt avusese norocul să piardă ditai oaste, ba încă și c-un împărat în frunte...

Așa se potrivi că-și împlini craiul moșia cu cea a împăratului, treabă ce-l bucură foarte, iar ghinărarul ieși basma curată din tărășenia aceea. Ba îl mai și încărcară slugile craiului cu daruri scumpe și-l petrecu oștirea cu alai până la hotar, unde-l aștepta regele cu dregătorii lui.

— Viteazule – spuse regele, îmbrățișându-l de față cu toți dregătorii. M-ai scăpat de-mpăratul dușman și pentru asta frate ai să-mi fii până la moarte...

Și se-nturnară cu toții la palatul regelui, unde se puseră pe-un chef de i se duse vestea și unde ghinărarul bău și bău, mâncă și mâncă, până căzu sub masă. Iar faima mustăților lui se-mprăștie în lume și, dacă aflară de vitejia ghinărarului, nu mai cutezară nici craii, nici împărații să calce hotarul regelui, iar ghinărarii pământului își lăsară cu toții mustăți de-un cot, să se vadă de departe că-s viteji de tot.

Și-apăi ghinărarul trăi atât de bine, că-l aflai mai toată vremea pe sub mese. Și-așa o duse el cât o mai duse, până într-o seară când căzu sub masă, căzu și nu se mai sculă. Și-l plânse regele, îl plânse cu lacrimi fierbinți și puse de-i turnă chipul în aramă, ca să rămână de pomină până-n zilele noastre. Chipul acela se-nalță și azi în grădina palatului regesc, iar vrăbiile poposesc pe sfârcurile mustăților de-aramă, ciripind între ele:

— Cip-cip, prost să fii, noroc să ai și numai de proști să dai!

Și-apoi, ala-bala portocala, asta fuse toată socoteala...