Betia sangelui

Capitolul 1

Soarele roșu se clatină pe cele mai înalte metereze ale munților și, în lumina amurgului său, coloanele par incendiate. O adiere răcoroasă coboară parcă dinspre discul solar și se răspândește prin iarba înaltă și uscată, ce unduiește aidoma unor valuri de foc, în josul pantelor, spre valea mănoasă și ascunsă în umbre.

În iarba înaltă pană la genunchi, bărbatul stă cu mâinile afundate în buzunarele jachetei de jeanși și examinează podgoria de dedesubt. Coardele vițelor au fost scurtate în perioada iernii. Noul sezon de rodire de-abia a început. Muștarul sălbatic, viu colorat, care pe durata lunilor reci a crescut din abundență între rândurile de viță a fost plivit, apoi locul a fost arat. Solul e negru și fertil.

Podgoria înconjoară hambarul, acareturile și bungalovul. Cu excepția hambarului, clădirea cea mai mare este cea a proprietarilor – o casă stil victorian, cu clasicele acoperișuri țuguiate, lucarne, decorații sub cornișe și fronton sculptat deasupra scării principale.

Paul și Sarah Templeton locuiesc permanent aici; ocazional, fiica lor, Laura, vine de la San Francisco, unde urmează universitatea. Ar trebui să sosească și în acest week-end.

Bărbatul contemplă visător o imagine mentală a chipului Laurei, la fel de delicată ca și o fotografie. În mod ciudat, trăsăturile perfecte ale feței declanșează gânduri despre ciorchini de Pinot negru, struguri suculenți, plini de zahăr, cu coajă purpurie și translucidă. Bărbatul poate simți realmente strugurii aceștia imaginari, închipuindu-și cum îi zdrobește între dinți.

Afundându-se lent înapoia munților, soarele împrăștie o lumină atât de cald colorată și atât de vie, încât, acolo unde atinge terenul cufundat în umbre, acesta pare smălțuit pe vecie. Iarba este roșie acum, nu mai seamănă cu pârjolul fără flăcări de mai devreme, ci cu talazuri stacojii ce ajung pană la genunchii bărbatului.

El întoarce spatele casei și podgoriei. Savurând gustul tot mai intens al strugurilor, pornește către apus, pătrunzând în umbrele alungite ale culmilor împădurite.

Poate simți viețuitoarele mici, locuitorii pășunilor deschise, ghemuindu-se în vizuinile lor. Aude șoaptele penelor care brăzdează vântul – la câteva sute de metri înălțime, un șoim descrie cercuri prin văzduh, căutând prada – și simte scânteierea înghețată a stelelor care încă n-au răsărit.

În straniul ocean de lumină roșie, pâlpâitoare, umbrele negre ale copacilor înșiruiți de-a lungul șoselei licăreau fulgerător peste parbriz.

Pe drumul șerpuit, cu două benzi, Laura Templeton conducea Mustangul cu o măiestrie pe care Chyna o admira, deși nu putea spune același lucru despre viteza mașinii.

— Ai talpa cam grea, comentă Chyna.

— Mai bine decât fundul mare, spuse Laura, zâmbind.

— O să ne omori.

— Mamei nu-i place să întârzii la masă.

— Prefer să întârzii la masă, decât să fiu moartă pe masă.

— Încă n-ai cunoscut-o pe mama. Ține al naibii de mult la respectarea regulilor.

— Același lucru se poate spune și despre echipajele de poliție.

— Uneori vorbești exact ca ea, chicoti Laura.

— Care ea?

— Maică-mea.

Încordându-se în centură, sub efectul unui viraj rapid, Chyna replică:

— Păi, una din noi două trebuie să fie adulta cu capul pe umeri.

— Câteodată, pur și simplu nu-mi vine să cred că ești doar cu trei ani mai mare ca mine. Zi așa – douăzeci și șase? Ești sigură că n-ai o sută douăzeci și șase de ani?

— Am prea multă experiență, murmură Chyna.

Plecaseră din San Francisco sub un cer senin și rece, învoindu-se pentru patru zile de la University of California, unde, în primăvara următoare, aveau să-și susțină masteratul în psihologie. Părinții Laurei îi dădeau fetei banii necesari cazării și întreținerii, însă Chyna petrecuse ultimii zece ani ai vieții frecventând cursurile reduse. În timpul zilei era chelneriță; începuse la „Denny's”, trecuse la un local din lanțul „Olive Garden”, iar acum lucra la un restaurant de lux, cu fețe de masă albe, cu șervețele de în și buchețele de flori proaspete, și cu clienți care – fie binecuvântați!

— Lăsau bacșișuri echivalând cu cincisprezece-douăzeci la sută din consumație. Vizita aceasta în Napa Valley, la casa familiei Templeton, avea să fie singurul ei concediu din ultimii zece ani.

Din San Francisco, Laura intrase pe autostrada 80, trecând prin Berkeley și traversând capătul estic al golfului San Pablo. Bâtlanii albaștri se deplasau grav prin apa nu prea adâncă și se înălțau cu grație în văzduh: părăsi uriașe, vag preistorice, minunate pe fundalul cerului senin.

Acum, în amurgul de aur și purpură, norișorii răzleți păreau că ard pe boltă, și Napa Valley se desfășura ca o tapiserie superbă. Laura abandonase șoseaua principală, în favoarea unei variante mai spectaculoase; cu toate acestea, șofa atât de rapid, încât Chyna reușea arareori să-și desprindă ochii de pe drum și să se bucure de peisaj.

— Doamne, ce-mi place viteza! Exclamă Laura.

— Eu o urăsc.

— Îmi place să gonesc, să alerg, să zbor! Hei, știi ceva – poate că într-o viață anterioară am fost gazelă. Te-ai gândit la chestia asta?

Chyna aruncă o privire spre vitezometru și se strâmbă.

— Mda, ori o gazelă. Ori o nebună închisă în azil.

— Sau un ghepard. Gheparzii sunt foarte rapizi.

— Cum să nu – un ghepard, iar într-o zi, când îți urmăreai prada, goneai atât de tare, încât n-ai mai putut frâna și ai căzut în prăpastie. Ai fost un Willy Coiotul al gheparzilor.

— Sunt un șofer bun, Chyna.