Brazda si palos – volumul 2

…Moștenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinții noștri au luptat atâta în veacurile trecute, fie ca aducerea aminte a acelor timpuri eroice să deștepte în noi simțământul datorinței ce avem de-a păstra și de-a mării pentru viitorime această prețioasă moștenire!

N. BĂLCESCU

I.

Era în seara celei de a treia zi de când lăsaseră baia de la Bratilovo, pierdută în valea Motrului. Până dincolo de obârșia Cloșanilor îi călăuzise vătaful Buzea Gavrilă, sub scutul nopții și al codrilor. La despărțire, Buzea Gavrilă îngenunchease la scara măriei sale și se legase cu jurământ să-l slujească cu dreaptă credință, ca pe izbăvitorul și mântuitorul său. Prin întuneric, ochii moșneanului străluceau în lacrimi.

… Cale lungă, drum bătut la trap țăcănit, prilej de gânduri, mai ales când măria-sa călărește cu fălcile încleștate, când călăuzii sârbi tac ca peștii, nadă de vorbă negăsindu-se nici la Simion, vătaful copiilor, nici la Pătru din Copăceni, ci numai la Ion Popovici, călăuz bănățean, om cu obrajii rumeni, cu privirea luminoasă și veselă, ascunzând sub mustățile tușinate și la colțul ochilor o viclenie subțire și o șiretenie cuviincioasă. Căpitanul Mârzea simte încă pe buze sărutul fierbinte al Dobriței. În piept parcă-l ard sânii rotunzi, pielița arămie, caldă și îmbietoare. Cât sunt de pricepute câteodată muierile și cât știu ele s-aline sufletul bărbatului!…

Dobrița, băieșița de la Bratilovo, a înțeles parcă din ochi cumpăna și zbuciumul drumețului. Poate se afla și ea într-o cumpăna asemănătoare, în faptul acela de primăvară?!… L-a primit la sânul ei, l-a mângâiat cu degetele încă nebătucite de munci, i-a zâmbit cu capul răsturnat pe spate, cu ochii cercetând cerul. N-a fost în încleștarea lor numai un sațiu al trupului, care se cerea împlinit. A fost o mângâiere de oameni singuri și însetați, care s-au găsit lângă un izvor, după o drumeție lungă prin arșiță. Sunt lungi căile vieții. Întortocheate uneori, alteori drepte. Umbrite sau arse de soare. Bătute de crivățe sau alintate de zefiri. Înțelept este ca, atunci când poposești să nu drămăluiești măsura odihnei și nici să numeri ca un zaraf clipele zburdate ale unei dragoste fără zgârcenie dăruită. Clipele acelea se adună în coburi ca niște flori. Așa cum spunea Radu, unele se ofilesc mai repede. Altele mai încet. Altele de fel. Rămân undeva, în vreo tainiță de suflet, ca să iasă la lumină la răstimpuri de tristețe și singurătate…

Dobrița e o floare care n-are să se veștejească. I-a răsărit în cale atunci când era dornic de ea. Mireasma ei îi stăruie în suflet ca dulceața unor cântece auzite în copilărie. Caii treapădă pe șleaul care șerpuiește sub poala codrilor de la poalele munților. Amurgul își țese pânzele de aur peste lume.

Sub lumina zorilor au fost în valea Cernii. Se auzeau cocoșii de munte sunând din trâmbițe și bătând din aripi. Își repezeau chemări din vârf de brad în vârf de brad, din vârf de munte în vârf de munte.

Valea Cernii era învăluită într-un pâcliș de ceață străvezie.

Spre Sgliver se buluciseră turme de nori plumburii, târându-și burțile scămoase prin văi.

— Aspre și întunecoase locuri, spuse măria sa, mai mult pentru sine, plimbându-și privirile peste marea de brazi bătrâni cât lumea, peste coastele de piatră sură, peste grohotișurile spălate de ape.

— Locuri pustii, măria-ta, răspunse Ion Popovici. Niși oierii noști nu-și poartă ciopoarăle pră văile astea… Aiși s-a înecat cățaua lu Negru Vodă, când umbla măria sa la vânat. O chema Cerna. Cerna s-a chemat de atunci apa. Da' se vege treaba că umblă duhuri pră vale. Noapcea se aud glasuri, și glasuri, plânsăce și suspinuri, de ce sacă la inimă. Țara lui Negură împărat, măria-ta.

Voievodul a încuviințat din cap. Și-a potrivit dulama pe umeri, poftind să plece mai departe.

De pe vârful Cerbului au coborât în Plugova. Au mas într-un săivan, unde oameni păroși, cu burcile întoarse pe dos, i-au ospețit cu brânză și terci cald de mei. Au căutat pe sub sprâncene la măria sa și l-au prețăluit din ochi. De la Plugova, pe sub poalele codrilor, au mers întins, ocolind satele care mijeau în vale și pe care Ion Popovici le deslușea cu glas moale și tărăgănat:

— Colo se vege cetatea de la Meegie1. De acolo și de la Temișoara ne împresoară păgânul. Ne-a luat și cenușa din vatră, pentru iernatic afurisâtul de Sinan Pașa…

Au lăsat Iablanița în stânga, strecurându-se pe poteci numai de pământeni cunoscute. A doua zi, au trecut pe lângă Lăpușnicel, au ferit Patașul și Bozoviciul și sub seară s-a văzut, pe un fir de vale, Oravița. Târgul l-au ocolit spre miezul nopții, spunându-le Ion Popovici că are oaste turcească și cadiu care judecă pricinile ivite între osmani și pământeni, iar a treia zi au trecut de Greoni și de Mercina, intrând în olatul Vârșețului.

Sârbii se mai înseninaseră. Caii erau osteniți și călătorii plini de colb. Cum a rămas Mercina în urmă, Ion Popovici și-a scos cușma, și-a făcut trei cruci rare, apoi zâmbind și-a strunit calul flocos, trecând din fruntea convoiului, în coada lui, alături de Pătru din Copăceni.

— Mulțamu-ți, Doamne… De acu încolo, Dușane, treși în față. Tu cunoști locurile și tu răspunzi pentru măria sa.

Dușan, un sârb mărunt și negru, a dat din cap, punând pinteni. A cârmit-o spre miazănoapte, umblând până-n vremea înserării printr-un codru bătrân de șes, în care stejarii crescuseră cât turlele de biserică.

— Măria-ta, Dușan zișe că aiși a porunșit banul Sava să îngăduim până ne iasă în cale, rupse tăcerea vorba domoală a lui Ion Popovici.

Au descălecat, slăbind chingile cailor, trăgându-i de urechi și frecându-i cu șomoioage de iarbă la ochi. Era o rariște prin care se strecura, sunând subțire, un pârâiaș. Văzând că sârbii pun pinteni și se topesc în măruntaiele codrului, Simion vătaful a mormăit nemulțumit. Urmat ca o umbră de Pătru din Copăceni, a dat ocol poienii, scotocind tufele și umbrele care începuseră să se cearnă prin frunzișul mărunt.

Voievodul se tologise lângă pârâu și-i privea zâmbind. Caii începuseră să pască, tăind lacom cu dinții iarba fragedă. Era o pace în care oamenii își auzeau gândurile. Căpitanul Mârzea, care aștepta la poruncă lângă măria sa, a înțeles glasul zâmbetului care-i luminase fața. Codrul și poporenii sunt cele mai credincioase tainițe pentru cel ce poartă sămânța răscoalei. A zâmbit și el, văzându-l pe Simion întorcându-se plouat din cercetarea sa și dezlegând cu multă sfială sacul pe care-l purtase legat la oblânc și despre care nu suflase o vorbă tot drumul.

… Se-ntunecase. Pădurea își molcomise freamătul. Se auzeau doar pașii făcuți de lighioane și aici, aproape, băsmuiala lină a pârâului. Voievodul își limpezise fața de colb, apoi sorbise îndelung, ca unul mistuit de arșiță. S-au limpezit cu cuviință și ceilalți. Au adăpat fugarii. Ca și când ar fi primit porunci strașnice, Pătru, Ahmet și Ion Popovici, ducându-și caii la mână, s-au așezat strajă pe marginea poienii, ținând intrările potecilor. Noaptea era luminoasă și înaltă. În licărișul slab al stelelor i s-au dezlegat lui Mârzea tainele sacului purtat de Simion.

Vătaful a scos din el un coif din oțel subțire de Damasc, fără pene, apoi o platoșă de seraschir, tot din oțel albăstrui.

Au urmat cotarele și mănușarele. Mihai s-a lăsat mâinilor dibace, care în câteva clipe au legat curelele platoșei, au potrivit solzii cotarelor și mănușarelor, au vârât în sac cușmulița, aninând de umerii largi ai voievodului o mantie scurtă de purpură, încopciată cu o gaică bătută în rubinuri. Era singura podoabă pe care-o purta voievodul. După ce-a mântuit slujba pe lângă măria sa, vătaful s-a închinat, ștergându-se pe urmele celorlalți. Mârzea a deslușit zgomotul sec al cocoașelor.

Simion se-ndepărta, în fiecare mână cu câte un pistol.

Voievodul se lăsase la loc în iarbă. Se rezemase într-un cot, ținând coiful în arcuitura lui.

— Căpitane!

— Poruncă, măria-ta!

— Vino lângă mine! Lasă mâna din straja paloșului. A râs ușurel. Simion vede în fiecare om un dușman, și-n fiecare umbră o amenințare. Haide! Nu aștepta să-ți spun de două ori… Până să vină solii, avem răgaz să schimbăm o vorbă.

Ești tăcut, căpitane Mârzea. De aceea îmi place să mi te știu pe urme. Tăcerea-i de aur, spun bătrânii și înțelepții. Ar putea s-o știe și căpitanul Racea.

Mârzea, care i se culcase aproape de picioare, i-a văzut ochii strălucind. Nu cu strălucirea rea a oțelului. O strălucire ca o nădejde și ca o căutare.

— Când simți că te năpădesc gândurile, cui te mărturisești, căpitane Mârzea?

Oșteanul a tresărit. Niciodată nu fusese așa de aproape de măria sa. Și niciodată nu și-l simțise așa de apropiat.

— Fraților mei de cruce, doamne!… Lui Șeitan!… Șoimului!… Lui Ahmet!…