Burse de calatorie

PARTEA ÎNTÂI.

I.

CONCURSUL.

Premiul întâi, ex aequo[1], Louis Clodion și Roger Hinsdale, anunță cu voce răsunătoare directorul Julian Ardagh.

Aclamații puternice, urale și aplauze prelungite îi întâmpinară pe cei doi laureați ai concursului.

Apoi, de pe înălțimea unei estrade ridicată în mijlocul vastei curți a școlii Antilian, continuând să citească lista din fața lui, directorul făcu cunoscut numele următorilor premiați:

— Premiul doi: Axel Wickborn. Premiul trei: Albertus Leuwen.

O altă salvă de aplauze, mai puțin puternice decât cele dinainte, care veneau totuși din partea unui auditoriu entuziast.

Domnul Ardagh urmă:

— Premiul patru: John Howard. Premiul cinci: Magnus Anders. Premiul șase: Niels Harboe. Premiul șapte: Hubert Perkins.

Și, întrucât se porniseră, aplauzele nu mai conteniră în timpul citirii rapide a numelui câștigătorilor.

Mai rămânea să fie anunțat un ultim premiat, căci acest concurs cu totul special trebuia să cuprindă nouă laureați.

Numele său fu rostit de director:

— Premiul opt: Tony Renault.

Cu toate că Tony Renault obținuse ultimul loc, strigătele de «bravo» și «hip-hip-ura» nu se mai sfârșeau. Bun camarad, îndatoritor și isteț, săritor la nevoie, Tony număra numai prieteni printre colegii din Antilian School.

La citirea unui nume, fiecare dintre câștigători se urca pe estradă pentru a primi strângerea de mână a domnului Ardagh, apoi se întorcea în mijlocul camarazilor săi mai puțin norocoși, care-l aplaudau din toată inima.

Ați putut observa ușor diversitatea numelor celor nouă laureați, care indica naționalități diferite. Această diversitate se explica prin faptul că instituția pe care o conducea domnul Julian Ardagh, la Londra, Oxford Street 3l4, era cunoscută și foarte apreciată sub denumirea de Antilian School. Ea fusese înființată cu l5 ani înainte pentru copiii din Antilele Mari și Mici – din Antilia, cum se mai spune. Elevii veneau din insule pentru a-și continua sau desăvârși studiile în Anglia. Rămâneau aici până împlineau 2l de ani primind o educație foarte folositoare în viața practică, dar și o completă instrucție literară, științifică, industrială și comercială. Antilian School avea pe atunci vreo 60 de elevi, care plăteau o taxă destul de mare. Ei terminau școala fiind pregătiți pentru toate profesiunile, fie că ar fi rămas în Europa, fie că s-ar fi înapoiat în Antile. Rareori se întâmpla ca în cursul unui an școlar să nu se fi întâlnit aici, în număr inegal dealtfel, spanioli, danezi, englezi, francezi, olandezi, suedezi și venezuelieni, toți originari din acest arhipelag al Insulelor Vântului și al celor de sub Vânt[2].

Această școală internațională, destinată numai tinerilor din Antile, era condusă, cu concursul unor profesori eminenți, de domnul Julian Ardagh. În vârstă de 50 de ani, administrator serios, prevăzător, merita pe bună dreptate toată încrederea familiilor. Avea un personal didactic de o valoare incontestabilă – fie că era vorba de litere, știință sau de artă – care lucra sub responsabilitatea sa. La școala Antilian nu erau uitate nici exercițiile fizice, sporturile atât de recomandate și atât de practicate în Regatul Unit, ca boxul, crichetul, luptele călare, crochetul, fotbalul, înotul, dansul, călăria, ciclismul, canotajul, în sfârșit, toate ramurile gimnasticii moderne.

Domnul Ardagh se străduia să reunească, să fuzioneze aceste temperamente și caractere atât de diverse, cum era și firesc în conviețuirea unor tineri de naționalități diferite, să facă pe cât posibil din elevii săi niște «antilieni», să le insufle o dragoste durabilă unora pentru alții.

Se înțelege de la sine că numeroasele limbi ce se vorbeau în Indiile Occidentale[3] erau curente printre elevii școlii. Domnul Ardagh avusese chiar fericita idee să le impună pe rând în timpul orelor și în recreații. O săptămână se vorbea engleza, o alta franceza, olandeza, spaniola, daneza sau suedeza. Fără îndoială, elevii anglo-saxoni formau majoritatea în această instituție și poate că încercau să impună un soi de dominație fizică și morală. Dar și celelalte insule din Antile erau reprezentate în proporție suficientă. Chiar și insula Saint Barthélémy, singura care depindea de statele scandinave4, trimisese câțiva elevi, între alții pe Magnus Anders, care primise la concurs premiul al treilea.

În general, sarcina domnului Ardagh și a colaboratorilor săi nu era lipsită de anumite greutăți de ordin practic. Nu era oare nevoie de un adevărat spirit de dreptate, de o metodă sigură și statornică, de o mână fermă și pricepută, pentru a evita ca între acești tineri să se iște rivalități, care totuși se manifestau uneori, cu toată dorința ca ele să fie împiedicate?

Și tocmai în legătură cu acest concurs te puteai teme ca ambițiile personale să nu provoace oarecari tulburări, reclamații, invidii, atunci când se vor anunța laureații. Dar, la urma urmelor, rezultatul a fost satisfăcător: un francez și un englez luaseră premiul întâi, obținând același număr de puncte. E adevărat că dacă un supus al reginei Victoria ajunsese pe penultimul loc, un supus francez era pe ultimul, și anume Tony Renault, pe care nu l-ar fi invidiat niciunul din colegii săi. Pe celelalte locuri se succedau diverși elevi născuți în Antilele engleze, franceze, daneze, olandeze și suedeze.