Calaretul Rosu

Cartea întîi

Tîrgul de robi

Turnul lui Balduin de Flandra

1

Lumina albăstruie cade în trîmbe strălucitoare peste forfota mulțimii care‑l înghesuie pe căpita­nul domnesc al tighecenilor, Mîrzea, spre ușile bisericii mi­tropolitane de Tîrnovo. Este duminică 6 aprilie 1596, zi a sfîntului Eutihie, patriarhul Constantinopolului. Zi de denie și de tîrg. Strigătele salepgiilor și vînzătorilor de bragă turci ducînd pe umeri vasele de alamă burduhoase, pe capacele cărora sînt prinse mahmudele de argint care clinchetesc vesel sînt acoperite de strigătele mărgelarilor și marchi­tanilor vlahi din Vlahia Mare, cu care se amestecă laudele nerușinate ale neguțătorilor greci din Pera și Galata; laude aduse mătăsăriilor de Brusa și chihlimbarurilor de Erzerum, spînzurate de prăjini înalte, la vedere. Martologi bulgari în ilice coboară stradelele înguste și întortocheate, pavate cu piatră de rîu, ținîndu‑se de coada măgarilor încărcați cu bărbînțe de brînză și caș; ori cu pături colorate, țesute din păr de capră. Sînt acolo olărițe bulgăroaice, pieptoase și sprînce­nate, vînzîndu‑și ulcioarele smălțuite, sînt cărvănari morovlahi[1], cu tejghelele acoperite de cojoace și dolame, sînt neguțători de cocoși turcești și porumbei călători, sînt tătari de Dobrogea, ținînd de frîie cîte opt basmeți scunzi, flocoși, cu nările tăiate, cai iuți și vînoși în jurul cărora se foiesc cîți­va timarioti turci, înarmați cu săbii încovoiate, încălțați cu cizmulițe de safian, purtînd șalvari verzi, culoarea profetului, și a binecredincioșilor închinători ai lui Allah. Sînt și singurii înarmați, în afară de tătari și morovlahi.

Călare pe Șeitan, cu șoimul pe umăr, căpitanul se lasă în voia mulțimii. Este îmbrăcat ca un baatur nohai. Cizme roșii din piele de țap, cu pinten de argint. Șalvari dintr‑o mătase grea, albăstruie, de Veneția, ca și cămașa, peste care poartă pieptar din piele de bivol, țintat, căptușit cu o za sub­țire, coleret de oțel, calpac din blană de rîs și pe umeri o pelerină de mătase sîngerie, de Samarkand. Arc, cucură de săgeți, prinsă la oblînc, sabie, cele două hangere înfipte în brîul din piele; coburii grei închiși cu lacăte și la spatele șeii o burcă de karakul strînsă sul, burcă ce stîrnește șoaptele de admirație ale pricepătorilor. Primăvara timpurie a izbucnit parcă astăzi, în cinstea acestui Eutihie, pe care‑l sărbătoresc clopotele mitropoliei în dangătele lor solemne. Căpitanul ciulește urechile. Își ține ochii întredeschiși leneș, stă în șa după obiceiul tătarilor, cu trăgătorile scurtate astfel încît genunchii îi ajung aproape de greabănul calului și nu pare să bage de seamă nimic din ceea ce îl înconjoară. Îl știe prin preajmă pe robul său Ahmet, tătar din tribul Șürakül, după cum știe că a ajuns de la Tîrgoviște la Tîrnovo; aici în medeanul tîrgului și‑n duminica de 6 aprilie va afla cel din­tîi semn din partea lui vodă Mihai. Se pare că dangătele clopotelor își schimbă și ritmul și sunetul. La început a bătut clopotul mic din turnul clopotniță. Acum bat trei clopote. Cel din clopotniță rar, alte două din curtea mitropoliei – des, suprapunîndu‑se ciudat pe clipa dintre două dangăte ale celui mare. Acum bat patru clopote, două cîte două. Dangătele acestea cu tîlc se izbesc de pereții de piatră ai prăpăstiilor și viroagelor, deasupra cărora se cațără casele înalte ale tîrgu­lui, altădată cetate de scaun a Asăneștilor și țarilor bulgari, astăzi căzută sub iatagan, cum toată Bulgaria este sub iatagan și sub stăpînire turcească, ca pașalîk. De cum a trecut Dunărea mai jos de Giurgiu, noaptea, prin bălțile de la Greaca și l‑a dus o șeică, vîslită de priveghetorii de la Prundu, a intrat în altă lume. Stăpînirea necruțătoare a înaltei Porți se vădea de la garnizoanele cetăților, pînă la cadiii așezați prin medeane să judece pricinile dintre osmanii stăpîni și bulgarii cotropiți. Flamurile verzi ale profetului pe donjoanele Rusciukului. Pe cetățuile de pămînt de la Hlebarovo, Popovo și Sușice. Patrule de spahii pe șleahul de la Tîrgoviște. Caravane de cămile ale geamgiilor turci. La caravansaraiuri loc numai pentru închinătorii lui Allah. Glasul muezinilor, mai puternic decît cel al clopotelor orto­doxe. Și altceva, dincolo de această priveliște a puterii osmane: mișuna fară răgaz a oierilor bulgari spre Tîrnovo. Ori a martologilor călări pe măgari și catîri. Un fel de scur­gere a bulgarilor și românilor, dinspre părțile dunărene, spre vechea cetate de scaun a lui Ioniță Asan și Șișman. Văzîndu‑l, oamenii aceia îl ocoleau. Îi auzea scuipîndu‑i urmele.

Trăsăturile mîrzacei, mama lui din tribul nohailor, iubită de oșteanul din Țara de Jos care i‑a fost tată, trăsături pe care le poartă cu o mîndrie sălbatecă, îl ajută și în această călătorie diplomaticească, poruncită de domn. Scoate un fel de nechezat mînios, pentru că, dacă vodă i‑a poruncit să ia calea Istanbulului, vel logofătul său și al Țării, Theodosie Rudeanu a fost acela care, în șapte nopți, i‑a descurcat ițele politicești care trebuiesc retezate în cetatea împărătească de pe țăr­murile Bosforului. Mîrzea se descurcase binișor cu sabia în bătălia de la Călugăreni, cîntată de poeți ca Stavrinos, sau cronicari historicieni ca Balthazar Walter silezianul, care‑au fost de față. Se descurcase și mai bine în bătăliile de astă iarnă, de la Putineiul și Șerpătești, cu marele han și Hoarda de Aur. Mai bine decît oricînd se descurcase în lupta tainică, tot de astă iarnă, împotriva plasei țesute de răposatul mare logofăt Chisar, menită să aducă Hoarda în spatele oștirii domnești, în noaptea cînd oștile sultanului ar fi izbit‑o în pădurile de la Giurgiu. Capul nobil și îndărătnic al Chisarului a căzut sub securea gîdelui în ajunul Crăciunului, cu el căzînd mîna înarmată pe care‑o avea Mihnea Turcitul în coasta și‑n inima voievodului Mihai. Așa a crezut el. Așa au crezut frații lui de arme, căpitanii Ghețea și Racea. N‑a fost așa. Trădarea este un balaur cu nouăzeci și nouă de capete. Tai trei, îi cresc alte nouă în loc.

Blestematul de vel logofăt știe că a studiat la Cracovia cei patru ani la umanioare, fiind bacalaureat, înainte de a intra în slujba marelui hatman Ian Zamoyski, unde și‑a cîștigat gradul de locotenent de dragoni luptînd în Ucraina, împotri­va nohailor, și în Galiția, împotriva regimentelor lui Maximilian de Habsburg. Ce nu știe vel logofătul Theodosie, care ține un catastif tainic cu viețile căpitanilor, diplomaților, înalților slujbași și curteni de la Cetatea de Scaun a Tîrgoviștei, este că a fost nököt la Bachcisarai, în garda marelui han și că cinci luni, în anul 1589, a fost în polcul atamanului Lobodă, apoi la Sici, de unde a plecat cu șeicile căzăcești pe Nipru, făcînd piraterie în apele Caffei și ajungînd, pînă la Sinop Burun, pe un galion prădat genovezilor. Se lasă pătruns de căldura soarelui primăvăratec, de miresmele ațîțătoare care‑l năvălesc din toate părțile: de piatră încinsă și rădăcină de izmă, de piei de oaie bine argăsite, de cai nădușiți și de marchitănii proaspăt scoase din cufere; de femei tinere și bărbați în dolame. Privește cerul senin, luminos, vibrînd plin de prospețime și își spune că, dacă are harul războinicului, nu și l‑a descoperit încă pe cel al intrigantului; ori al diplomatului, dar că, oricum, este dator să încerce și că, mai la urma urmei, de ce să nu așeze alături de laurii culeși cu sabia, pe cei agonisiți cu agerimea minții?... Să fie dangătele acestea încifrate cel dintîi semn?