Capitan la 15 ani

Partea întâi.

Capitolul I.

BRICUL-GOELETĂ PILGRIM.

În ziua de 2 februarie 1873, bricul-goeletă Pilgrim se afla la 43°57' latitudine sudică și la 165° 19' longitudine vestică față de meridianul de la Greenwich.

Nava aceasta, de patru sute de tone, armată special la San Francisco pentru marile vânători de balene din Mările Sudului, aparținea lui James W. Weldon, un armator californian bogat, care de mai mulți ani încredințase căpitanului Hull comanda vasului. Pilgrim era una dintre cele mai mici, dar și din cele mai bune nave din flotila pe care James W. Weldon o trimitea la pescuit în fiecare sezon, atât dincolo de strâmtoarea Behring, până în mările nordice, cât și prin apele Tasmaniei sau ale Capului Horn, până în Oceanul Antarctic. Pilgrim naviga minunat. Greementul{1} era foarte ușor de manevrat, așa că nava putea să se aventureze cu un echipaj redus până în apropierea banchizelor de nepătruns din emisfera de sud. Căpitanul Hull știa – vorba marinarilor – «să se descurce» în mijlocul ghețarilor, care în timpul verii rătăcesc mânați de valuri până prin dreptul Noii Zeelande sau al Capului Bunei Speranțe, la o latitudine cu mult mai mică decât cea pe care o ating în mările nordice ale globului. E drept însă că e vorba doar de niște ghețari mici, măcinați din cauza deselor ciocniri dintre ei, roși de apele calde și care se topesc mai toți în Pacific sau în Atlantic.

Căpitanul Hull, marinar cu experiență și unul dintre cei mai dibaci vânători cu harponul din toată flotila, avea sub comanda sa un echipaj compus din cinci marinari și un elev-marinar. Erau puțini pentru o vânătoare de balene, care cere un personal destul de numeros. E nevoie de oameni atât pentru manevrarea bărcilor de atac, cât și pentru hăcuirea animalelor prinse. Dar, urmând pilda altor armatori, James W. Weldon socotea că este mai economic să îmbarce la San Francisco numai atâția marinari câți erau necesari pentru manevrarea corăbiei, în Noua Zeelandă se găseau destui vânători cu harponul, marinari de toate naționalitățile, dezertori sau nu, care căutau de lucru pe timpul sezonului și se pricepeau destul de bine în meseria de pescar. După ce trecea vremea pescuitului, oamenii aceștia erau plătiți și apoi debarcați pe țărm, unde așteptau să vină anul următor ca să fie din nou angajați pe vasele de pescuit balene. Era mai bine, așadar, să folosești marinari neangajați permanent, profitul de pe urma muncii lor fiind mai mare.

Tot astfel se petrecuseră lucrurile și la bordul vasului Pilgrim.

Bricul-goeletă terminase pescuitul din acest sezon în regiunea Cercului polar antarctic, dar nu-și completase încărcătura de butoaie cu untură de balenă și cea de fanoane{2}. Încă de pe vremea aceea, pescuitul de balene ajunsese un lucru greu. Cetaceele, vânate fără măsură, deveneau din ce în ce mai rare. Balena propriu-zisă, numită «nord-caper» în Oceanul înghețat de Nord și «sulpher-boltone» în Oceanul înghețat de Sud, era pe cale de dispariție. Pescarii fuseseră siliți să se repeadă asupra balenelor din specia «jubart» – un mamifer uriaș, ale cărui atacuri erau destul de primejdioase.

Așa făcuse și căpitanul Hull în cursul acestei campanii de pescuit; avea de gând însă ca în viitoarea călătorie să înainteze mai departe spre Pol, chiar dacă ar fi trebuit să pătrundă până în preajma insulelor Clarie și Adelie, insule descoperite, fără îndoială, de ilustrul comandant al corăbiilor Astrolabe și Zelee, francezul Dumont d'Urville, deși americanul Wilkes contestase acest lucru.

Pe scurt, sezonul nu fusese deloc prielnic pentru Pilgrim. Cam pe la începutul lunii ianuarie, adică spre mijlocul verii australe, căpitanul Hull fusese silit să părăsească locurile de vânătoare, deși încă nu era timpul de înapoiere pentru baleniere. Cei din echipajul auxiliar – o adunătură de pușlamale – începuseră «să-i caute nod în papură», încât se gândi să se descotorosească de ei cât mai degrabă.

Așadar, Pilgrim se îndreptă spre nord-vest, către Noua Zeelandă, care putu fi zărită la orizont în ziua de 15 ianuarie. Sosi la Waitemata, portul orașului Auckland, situat în fundul golfului Chouraki, pe coasta de răsărit a insulei nordice, și debarcă pescarii angajați pentru sezon.

Echipajul nu era mulțumit. Din încărcătura corăbiei lipseau cel puțin două sute de butoaie cu grăsime de balenă. Niciodată nu avuseseră o vânătoare atât de slabă. Din această călătorie, căpitanul Hull se înapoia dezamăgit, ca un vânător iscusit care pentru prima dată s-ar întoarce cu tolba goală… sau aproape goală. Era în joc mândria lui și nu putea să-i ierte pe acei oameni de nimic a căror nesupunere compromisese rezultatele vânătorii.

În zadar încercă să mai recruteze la Auckland un alt echipaj de vânătoare. Toți marinarii fără angajament permanent se îmbarcaseră pe celelalte baleniere. Așadar, se văzu silit să renunțe la gândul de a completa încărcătura lui Pilgrim. Se pregătea tocmai să părăsească definitiv Auckland-ul, când i se făcu pe neașteptate o cerere de a lua pe cineva la bord, cerere pe care nu o putea refuza.

Doamna Weldon, soția armatorului corăbiei Pilgrim, se afla atunci în Auckland, însoțită de fiul ei Jack, în vârstă de cinci ani, și de o rudă căreia i se spunea «vărul Benedict». James W. Weldon, pe care afacerile îl obligau uneori să viziteze Noua Zeelandă, îi adusese acolo pe toți trei, cu gândul ca tot el să-i ducă înapoi la San Francisco.

Dar tocmai când întreaga familie era gata de plecare, micul Jack se îmbolnăvi destul de grav, și tatăl său, chemat într-altă parte de o afacere urgentă, trebui să părăsească Auckland-ul, lăsându-și aici soția, fiul și pe vărul Benedict. Trecuseră de atunci trei luni – timp lung de despărțire, pe care doamna Weldon îl suportase cu greu. Între timp, copilul se făcuse bine, așa că ar fi putut pleca imediat, când i se aduse la cunoștință sosirea navei Pilgrim.

Pentru a se înapoia la San Francisco, doamna Weldon ar fi trebuit, pe vremea aceea, să se ducă mai întâi în Australia, unde să aștepte plecarea unuia din vasele companiei transoceanice «Golden-Age» care făceau drumul de la Melbourne la istmul Panama, trecând prin Papeiti. Pe urmă, odată ajunși la Panama, urmau să aștepte plecarea vaporului american care făcea regulat cursa între istm și California. O asemenea călătorie însemna, deci, întârzieri și transbordări, care sunt întotdeauna neplăcute pentru o femeie și un copil. Tocmai atunci sosi și Pilgrim la Auckland.