Catastrofa

5

Acuma viața i se scurgea într-o văgăună săpată adânc în stâncile Carsului, în dosul liniei de foc, la câțiva pași. Avea un pat ticluit din scânduri verzi și o saltea moale, luată dintr- un sat părăsit, și lumină electrică adusă și pusă înadins spre a le batjocori mizeria. Aici trăia acuma împreună cu un căpitan croat, un locotenent și doi sublocotenenți unguri, care toată ziua înjurau și oftau după pace. De când trecuse la mitraliere, David fusese strămutat într-un regiment, unde se simțea foarte stingher, fiindcă el vorbea prost ungurește și nu se prea înțelegea cu soldații care de altfel erau mai bătrâni, aveau copii acasă și veșnic se văitau și se jeluiau de oboseală și de dor. Și viața de-abia se urnea din loc aici, ca o apă mare căreia nu i se vede cursul.

În vizuina aceasta s-a pomenit, într-o bună zi, cu Alexe Candale, un prieten vechi de pe la Universitate, un om uscățel, cu ochii negri foarte vii și pătrunzători, cu un glas tăios și cald. David l-a îmbrățișat și l-a sărutat. Îi asculta vorba ca o evanghelie. Erau luni de zile de când nu mai auzise un cuvânt românesc. Nu se sătura privindu-l și auzindu-l. I se părea că truda războiului și veșnica amenințare a morții i-au mai înăsprit înfățișarea, dar că sufletul i-a rămas poate și mai aprins ca odinioară.

Erau singuri.

— Nu te-ai prea schimbat, Alexe, zise David cu o dojană zâmbitoare. Cum erai acum zece ani, ești și astăzi.

— Dar vremurile s-au schimbat cumplit, răspunse Candale repede, privindu-l drept în ochi, întrebător parcă.

David simțea în privirea prietenului o preocupare mare, o povară foarte grea ce-i apăsa inima, o îngrijorare însuflețită; dar nu înțelegea nimic. După o tăcere scurtă, Alexe urmă brusc, cu aceeași voce întrebătoare, sfredelitoare:

— De trei ori am fost rănit și nu știu pentru ce!

— Eu nici măcar zgâriat n-am fost, și se împlinesc doi ani de când mă bat neîncetat. Cu sârbii, cu rușii, cu cazacii, cu italienii, cu toți m-am lovit, zise David cu puțină mândrie, ceea ce nu prea era în obiceiurile lui.

— Ne vărsăm sângele prin țări străine și nu știm pentru ce! rosti Candale cu glasul de adineaori. Apoi, fiindcă în ochii lui David văzu aceeași nedumerire încăpățânată, urmă pătimaș, din ce în ce mai aprins: Dar ce-avem noi cu sârbii? Ce-avem noi cu rușii ori cu italienii? Ce-avem? Spune-mi tu, că eu degeaba mă întreb! Ce ne-au făcut și ce le-am făcut? Și cu toate acestea ne măcelărim de atâtea luni de zile. Tu habar n-ai ce s-au prăpădit din flăcăii noștri, cât sânge românesc s-a vărsat! Au rămas satele pustii. Și toate degeaba!

Înțelegi tu? Degeaba!... Ce va răsări din marea aceasta de sânge românesc, din pământurile îngrășate cu cadavrele noastre? Crezi tu că vom avea noi vreo mulțumire?

Crezi?...

E îngrozitor ce se petrece cu noi. Alții, cel puțin, știu că se sleiesc pentru ceva, alte neamuri. Dar noi?... De ce? De ce? David Pop îl asculta cu ochii mari, uluiți aproape. I se părea că în față i se deschide o prăpastie în care va trebui să se rostogolească în clipa când își va arunca ochii spre dânsa.

Simțea lămurit că începe să-l cuprindă o frică ciudată și murmură grăbit, ca și când s-ar fi agățat de o funie salvatoare:

— Datoria, Alexe!

Candale însă izbucni aspru, hotărât:

— Datoria?... Orice datorie are margini!

Un sublocotenent bătrân intră vesel, triumfător, aducând cu mândrie o veste de victorie cine știe unde și, după ce o împărtăși celor doi prieteni, adăugă singur, melancolic:

— Toate acestea însă nu ne apropie de pace.

Nu mai putură vorbi și Candale plecă în curând. David rămase încurcat, tulburat, cum n-a mai fost niciodată. Mereu simțea prăpastia amenințătoare în față, tot mai largă, mai chemătoare. Tocmai noaptea târziu, pe front, în dosul mitralierelor care măcăiau înfricoșător, în mijlocul ploii de oțel, tocmai atunci își mai veni în fire și se pomeni deodată zicându-și cu ușurare:

— Alexe e pornit rău... Așa a fost totdeauna... Datoria!

Și, privind cum un soldat schimba benzile de cartușe, cum ochitorul corecta mereu mașina morții, căutând să străbată întunericul din față, de unde veneau stăruitoare obuzele ce se spărgeau pe cer cu lumini galbene, semănând gloanțe, văzând rachetele luminoase înălțându-se în văzduh și uitându-se de-acolo minute întregi ca niște ochi fără milă, aducători de moarte, David se gândea numai la Candale și, cu cât se gândea acuma, cu atât se potolea. Alexe numai de boroboațe s-a ținut și la Cluj, odinioară. Veșnic avea certuri, ba cu studenții unguri, ba cu profesorii, ba din pricina manifestațiilor. Voia triumful dreptății și cine mai știe câte altele. David însă nici atunci n-a priceput rostul vălmășirilor.

Adică de ce ceartă, hărțuială? Ce folos? Parcă românii nu vor fi tot români, oricât s-ar căzni să-i oropsească? Poftească oricine să facă pe Vasilie Precup ori pe

Toader Hârlău să nu mai umble în opinci și să nu mai doinească! Vasăzică, toate ciorovăielile în privința aceasta sunt vorbe de clacă. Și la urma urmelor ce-au folosit frământările? Poate că mai rău au otrăvit sufletele, poate că...

În clipa aceea un obuz uriaș vâjâie ca o furtună în văzduh și îndată se înfige numai la câțiva pași de dânsul, acoperindu-l cu pământ împreună cu soldații de la mitralieră. Mașina își încetează brusc tăcăitul. Oamenii se dezgroapă tremurând, cu sudori de gheață. David își scutură nisipul din păr și de pe haine, zicându-și cu un oftat în care era și mulțumire și părere de rău:

— Asta da, asta-i realitatea... Celelalte-s visuri și închipuiri.