Catastrofa

6

A doua zi i-a ieșit din cap de tot tulburarea pricinuită de cuvintele lui Candale. Își urma viața ca mai înainte: mitralierele și somnul și mâncarea. Altminteri nimic nu-l interesa. Na mai citit iarăși nici un ziar de când a început războiul.

Adică de ce să citească? Din jurnale să afle cum e războiul, el, care zilnic, în fiecare minut îi vede în față grozăvia și simte de jur împrejur cum îl pândește moartea? Camarazii veșnic discutau, veșnic făureau planuri de viitor, iar deseori se certau împărțind Europa sau așezând rostul popoarelor după pace. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric, fără vreun gând în minte, având doar senzația că țeasta i-e cu desăvârșire goală, parcă războiul iar fi stors încetul cu încetul tot creierul.

Zilele se schimbau mereu neschimbate, nepăsătoare și nenumărate. David cel puțin nici nu le mai ținea seama. Ce folos? Ce-a fost ieri va fi și mâine. Nimic mai bun, nimic mai rău. Îi plăcea să vegheze așa, nemișcat, cu ochii deschiși fără să vază, cu urechile ascuțite fără să auză. Astfel barem își odihnea oasele și-și cruța nervii pentru ceasurile datoriei.

Într-o seară, stând așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sunt mai aprinși ca de obicei, că vorbesc înfuriați și, din când în când, aruncă spre dânsul priviri piezișe și bănuitoare. Mai ales un locotenent secui, foarte mustăcios și cu nasul vânăt, gesticula ca un disperat, sporovăia mereu nemțește și se întrerupea brusc spre a înjura lung pe ungurește. Atunci David a făcut ceea ce nu făcuse niciodată: a întrebat pe căpitanul croat ce s-a întâmplat. Doi sublocotenenți au sărit fripți:

— Ce s-a întâmplat? țipară pițigăiat. D-ta nu știi?... D-ta dormi, d-ta...

Căpitanul, mai potolit, îl lămuri:

— S-a întâmplat, amice, că românii d-tale ne-au sărit în spate...— Ca niște bandiți, ca niște tâlhari! S-au repezit în Ardeal, poate că în clipa asta sunt în satul meu, poate că ticăloșii acuma devastează casa mea părintească! răcni locotenentul secui cu o privire sălbatică.

Era tocmai o zi de marți. Toate relele numai în zile de marți îl năpustiseră. Marți!

David Pop se ridicase pe jumătate în pat și acuma stătea cu ochii mari, largi, uimiți. Se făcuse o tăcere adâncă în vizuină, întretăiată doar de respirațiile furtunoase ale secuiului.

Toți se uitau la David întrebători, într-o așteptare grea, ca și când de o vorbă a lui ar atârna mersul lumii întregi și soarta războiului. El îi privi pe rând, își făcu gura pungă, parcar fi vrut să zică ceva, clătină din cap în semn de nedumerire și apoi se lăsă iar pe spate cu mâinile încrucișate sub ceafă.

Un sublocotenent nu se putu stăpâni și zise celorlalți, pe ungurește, încet, dar așa încât să auză și David:

— Pun rămășag că-i pare bine... Zadarnic, are sânge de trădător!

David într-adevăr auzi, pricepu și tot nu spuse nimic. El știa că și-a făcut datoria deplin și nu se sinchisea de vorbele nimănui. În patruzeci și nouă de lupte crâncene nu-și pierduse niciodată sângele rece, salvase situația de multe ori, drept care fusese de atâtea ori lăudat, decorat, îmbrățișat.

Acuma să-și piarză firea? Căpitanul însă, făcându-se a nu auzi vorbele sublocotenentului, curmă tăcerea întrebând fără înconjur:

— Tu ce zici, camarade? Glasul răsună ca o acuzare. David avu o tresărire. Parcă i se urca un nod greu în piept, gata-gata să-l sugrume.

Răspunse repede:

— Ce-mi pasă mie?... Eu știu că-mi fac datoria. Încolo, tune, fulgere...

Și se întoarse încet, oftând, cu fața spre peretele de stâncă, unde pe câteva cuie îi erau atârnate hainele și armele, toată averea lui de azi.

Căuta să fie liniștit și nu mai putea. Simțea că îi furnică ceva prin inimă, că în minte pornesc de-a valma gânduri stranii. Se silea să nu dea ascultare discuției camarazilor, cum a făcut totdeauna, și nu izbutea. Auzea neîncetat, ca niște stropi de plumb, ce i-ar fi picurat pe creieri:

— Ticăloșii... Trădătorii... Valahii... Transilvania...

Ura și furia ofițerilor i se izbeau de timpane, îi pătrundeau în sânge, i se coborau în suflet și i-l răscoleau cumplit. Se pomenea că pe buze i se grămădesc răspunsuri și ocări, simțea că ocările îl chinuiesc.

— Trebuie să fiu liniștit. Ce-mi pasă mie? Ce am eu să mă amestec? își zicea mereu și tot de atâtea ori se hotăra să nici nu se gândească la ceea ce se petrece împrejurul lui.

Dar liniștea îl ocolea acuma. Vorbele ofițerilor i se înfipseră adânc în urechi și-i răsunară toată noaptea. Și noaptea aceea a fost înfricoșătoare și nesfârșită, cu toate că nici un bubuit de tun și nici un foc de pușcă n-a cutremurat-o. Ceilalți dormeau duși, sforăiau strașnic și din când în când tresăreau sau strigau speriați prin somn. El însă n-a putut închide ochii nici un minut, deși stătuse aproape douăzeci și patru de ceasuri în mijlocul pârjolului și era zdrobit de oboseală.

Acuma n-o mai simțea. Acuma capul îi vuia de gânduri, parcă toate cele înăbușite în doi ani de zile s-ar fi năpustit deodată asupra lui să-l strivească sub povara lor.

Își aduse aminte de Elvira și de Titi și-l cuprinse un dor sălbatic. I se făcu în inimă un gol mare, mistuitor și dureros, iar ochii i se umeziră.

— Doi ani! Doi ani! murmură dânsul înduioșat. Apoi îndată îi năvăliră în minte iarăși vorbele ofițerilor, ocările și amenințările. Și pe urmă brusc i se aprinse în gând întrebarea lui Candale, ca o făclie puternică: „De ce să ne vărsăm noi sângele?” Și drept răspuns se îmbulzea vorba căpitanului, de mai multe ori, obsedantă: — Românii ne-au sărit în spate...

Niciodată cuvântul acesta „românii” nu i-a sunat în urechi mai ademenitor ca acuma. Îl repeta mereu în gând, îl rosteau în neștire și buzele lui, fără glas, când duios, când aspru, când dulce, și simțea ca o mângâiere de mamă rostind:

— Românii... Românii... Românii...

Și deodată se pomeni închipuindu-și ce-ar fi dacă în Năsăud solgăbirăul (funcționar în fosta administrație austro-ungară, pretor, subprefect) ar fi român, și silvicultorul, și judecătorul, și jandarmii, și în Bistrița iarăși numai români la tribunal, la primărie, la școli, până și fișpanul (prefect la unguri) să fie român. Și, pretutindeni, în toată Transilvania, numai români. Ce-ar fi? Gândul îl bucură ca pe un copil și adăugă zâmbind în sine: „Chiar și honvezii să fie sub comandă românească.” Se opri brusc, parcă s-ar fi speriat că-l bat asemenea gânduri.

„Nu se poate!... Auzi, ce copilării!... Copilării!... Prea ar fi...” Murmură de câteva ori „copilării”, dar în curând iar se surprinse zicându-și: „Românii au intrat în Ardeal... Poate că au ajuns și pe la noi... Poate că acuma solgăbirăul e român în Năsăud...” Vedea cu sufletul toată harta Transilvaniei, încercuită de Carpații sălbatici, cu oștiri multe, coloane nesfârșit de lungi repezindu-se vijelios prin trecătorile strâmte și întortocheate, intrând prin sate unde femeile și copiii se uitau cu uimire din porți, înaintând fără zăbavă prin Alba Iulia, prin Cluj, prin Sibiu, spre Tisa, irezistibile, cine știe până unde? Deodată însă îi bâzâiră în urechi ocările secuiului, vedenia pieri și în schimb începu să se gândească ce lupte grele trebuie să fie acolo cu dușmanul care a năvălit în țară. Un fior de rușine îi trecu prin tot corpul, dându-și seama că s-a bucurat o clipă de pătrunderea oștirilor dușmane pe pământul patriei. Dar iarăși îndată, instinctiv, murmură trist și îngrijorat:

— Dușman... dușman...

Îl durea în suflet cuvântul. Mai simțise el o dată durerea aceasta o clipă, cu vreun an în urmă, în Galiția. Un val de ruși ajunsese până la piedicile de sârmă ghimpată în fața tranșeei lui. Câțiva începuseră să taie sârmele cu foarfece grele, când David porunci să latre mitralierele. Două minute a ținut toată afacerea.

Rușii se rostogoliseră pe rând, doborâți parcă de o coasă uriașă, nevăzută. Puțini se întoarseră năuciți și o luaseră la fugă înapoi, urlând ca niște fiare căzute în capcană. Măcăitul mașinii îi urmărea necruțătoare, îi izbea din spate, îi prăvălea la pământ. În apropiere, încurcați printre sârmele încâlcite, cu trupurile însângerate de gloanțe și sfâșiate de ghimpi de oțel, zeci de vrăjmași se văitau, înjurau, gemeau. Printre glasurile de suferință și de spaimă, David a auzit o jeluire:

— Mamă, mamă!... Sufletul meu, mamă!

Pe-atunci David avea sub dânsul flăcăi de pe Someș. Unul dintr-aceștia zise mirat și plin de milă:

— Auziți?... Muscalul se vaită pe românește...

David n-a spus o vorbă, a tresărit scurt, simțind o săgeată în inimă, s-a gândit o clipă că trebuie să fie vreun basarabean, dar s-a recules repede, zicându-și: „Fie ce-o fi, dacă-i muscal e dușman!” Acuma însă își amintea îngrozit gemetele acelea, le auzea limpede, jalnice, pătrunzătoare, amestecându-se cu altele care-i sfâșiau sufletul. Bâlbâi cutremurându-se:

— E îngrozitor să se ucidă frate pe frate!

Și tot atunci i se înghesui în minte întrebarea:

— Ce-aș face eu să fiu acolo, în fața lor, cu mitralierele mele? Inima i se strânse ca întrun clește înroșit. În loc de răspuns însă își zise iar, mai prăpădit:

— E cumplit... Frate cu frate... Bine că nu sunt acolo. Își făcu cruce și murmură ușurat puțin:

— Bine că nu sunt acolo... Ar fi cumplit... Aici știu că-mi fac datoria și nu-mi mai pasă de nimic.

Ațipi spre ziuă și se visă în Transilvania, prin Năsăud, cu Titi în brațe, sărutând pe Elvira, apoi deodată în fața unei companii românești, cu mitralierele lui, nehotărât, îndurerat, gândindu-se zdrobit de groază: „Ce să fac? Ce să fac?”...

7

Se deșteptă asudat, obosit, uluit. Porni să-și facă slujba ca până acuma, cu sânge rece, dar i se păru că tovarășii lui, deși nu mai vorbeau nimic de războiul cel nou, îl urmăreau mereu cu ochii bănuitori. El însuși se simțea oarecum vinovat și de-abia mai îndrăznea să le înfrunte privirile. Se temea că i se citesc pe față gândurile care l-au torturat azi noapte.

Îl înfuriau acuma gândurile acelea, fiindcă îl urmăreau întruna și-i răscoleau liniștea care-i dăduse puterea doi ani de zile să-și facă datoria pretutindeni, care-l scăpase de toate grijile și dorințele.

„Îmi voi îndeplini datoria până la capăt!... Datoria!... Datoria!...” își repeta necăjit și stăruitor căutând să-și recâștige astfel echilibrul. Dar simțea cu mirare și spaimă că cuvântul acesta nu mai e în stare să-i potolească nici creierii, nici sufletul, că acuma îndată se ridică, mai otrăvitoare întrebarea: „Care datorie?” și că la aceasta nu mai găsește nici un răspuns mulțumitor.

S-a bucurat când, după amiazi, i s-a dat o însărcinare mai primejdioasă. Poate va avea norocul să-l izbească și pe el un glonte, să se sfârșească brusc toate gândurile și temerile.

Tot moartea e cel mai bun leac pentru orice durere. Niciodată nu intrase în luptă cu dorința, sau măcar cu gândul dea muri. Azi însă moartea i se părea o binefacere. De ce să se chinuiască, să tremure mereu că-l vor trimite și pe dânsul „acolo”? Dar moartea nu-l voia. Îi muriră aproape toți oamenii de la mitraliere, fu silit în cele din urmă să se așeze el la ochitor și, totuși, nici o fărâmă de oțel nu se apropia de dânsul.

Parcă înadins îl ocoleau gloanțele. Unde se ducea el, nu mai șuierau cu atâta înverșunare.

Zdruncinarea luptei însă tot îi mai mulcomi gândurile.

Dormi buștean, iar când se sculă, își zise triumfător:

— Dacă-ți faci datoria, nici dracul nu te atinge!

Se liniști într-adevăr. Doar că acuma aștepta cu nerăbdare comunicatele de război și că în comunicat se pomenea căutând întâi și întâi „frontul românesc” și citind rândurile acelea veșnic cu o strângere de inimă.