Cele doua ganganii

Cele două gângănii

Mitruț e un băiețel timid, tăcut, cu ochii ca două cireșe sălbatice. Privirea lui e privirea unui bătrân căruia de mult i-au nins anii în plete. Lui Mitruț îi place singurătatea. Când ambii părinți pleacă de acasă, lucru ce se întâmplă foarte rar, e cel mai fericit om de pe lume. Își ia cățelul pe care îl cheamă simplu, Cuțu, și merge la plimbare. Dacă la întoarcere Cuțu latră la ușă, băiatul știe – de cealaltă parte e mama și tata. Uneori însă Cuțu tace, se gudură, flutură din codiță și Mitruț sare în sus de bucurie.

― Suntem singuri! strigă el. Apoi câteva ore aleargă prin casă, se dă de-a berbeleacul, țipă, îl fugărește pe Cuțu, îl sărută, îl strânge la piept și ochii lui capătă sclipiri de copil fericit. Când se aude cheia în broască – Mitruț tresare ca electrocutat.

― Cuțu, Cuțu, șoptește băiatul. Fii cuminte, vine tata!

Ce fericit e Cuțu că nu pricepe tot ce vorbesc oamenii. Dacă ar înțelege – și-ar da seama că dinții lui sunt nimic pe lângă vorbele ascuțite pe care și le aruncă aceștia unii altora.

Când tata o ceartă pe mama, Mitruț își astupă urechile, închide ochii, dar și așa vede cum din gura părintelui său țâșnesc șuvoaie de foc, săbii, cuțite care se lovesc de capul mamei, apoi cad, luând forme ciudate, la podea. Mama tace. Își astupă urechile, se face tot mai mică, mai mică, în timp ce tata crește, crește, devenind o ființă desfigurată, necunoscută, înfricoșătoare. Când deschide ochii, tata e același de întotdeauna. Vedeniile cu limbile de foc, cu săbii și cuțite dispar și Mitruț deslușește clar ce zice tata.

― Dacă nu te-aș fi întâlnit – acum aș fi fost un om fericit! De ce tocmai tu?! Când în jur sunt atâtea femei? Dispari din ochii mei!

Și tata ridică mâna, dar nu lovește. Îl observă pe Mitruț. Fața i se schimonosește, îl privește cu ură, apoi, fără să zică ceva, pleacă. Mama rămâne pierdută, dezorientată. Ochii îi înoată în lacrimi. Nu se mai reține și izbucnește în plâns. Mitruț ar vrea să o mângâie, dar nu face acest lucru. Mama nu-l vede. Când în sfârșit îl observă, se oprește din plâns și pornește să-l certe.

― Mitruț! strigă ea. De ce nu-ți pregătești lecțiile?! Ai mâncat?! Ai spălat vesela?! De ce nu mă ajuți, Mitruț?! Ești băiat mare!

Și iarăși începe să plângă. Lui Mitruț i se pare că acum el e mic, mic, de forma unui punctuleț. Ar vrea să dispară sau măcar să devină invizibil. Însă nimic din toate acestea nu se întâmplă.

Într-un târziu mama se liniștește.

― Mitruț, șoptește ea, te rog, iartă-mă! Sunt atât de necăjită… Nu știu ce să fac… Ar trebui să fug, să las totul baltă… Dar nu am putere, nu am voință. E tatăl tău. Și te iubește…

Și mama rămâne măcinată de gânduri. Oare cum poate să fie atât de oarbă?

Mitruț nu știe să descifreze gândurile oamenilor, dar are o capacitate despre care nu vrea să spună nimănui. Nici chiar mamei. De vara trecută, de când a fost la bunici – vede forma și culoarea gândurilor. Atunci când mama e adâncită în gânduri, în jurul capului ei se formează o aură din flori roze. Dacă gândurile îi sunt triste, în interiorul aurii plutesc flori veștede, iarbă și frunze uscate. Dar niciodată capul mamei nu e înconjurat de spini, mărăcini, prin care să plutească ființe scârboase. Uneori tata îi vorbește mamei cuvinte blânde, dar în jurul capului său Mitruț vede o mulțime de scârboșenii. Mama se bucură, e fericită, băiatul însă e speriat și se liniștește abia după ce spinii și balaurii din jurul capului tatălui dispar. Ca să deslușească culoarea și forma gândurilor, Mitruț trebuie mai întâi să-și scarpine bine urechea dreaptă și să clipocească de câteva ori. Rareori face acest lucru.

Până vara trecută, petrecută în munți, era un copil obișnuit. Ceea ce i se întâmplă în acea vară, îi schimbă în întregime viața și de acolo i se trăgea și capacitatea stranie de a vedea forma și culoarea gândurilor. Dar despre astea – mai târziu.

Mitruț e convins că toată lumea știe ce se petrece în familia sa. Tata o terorizează pe mama și acest lucru nu are cum să nu-și pună amprenta asupra lui. Îi este rușine să meargă la joacă. E retras, închis și nu caută compania nimănui. Totuși, rarele ori când se află în mijlocul copiilor – e isteț, vesel, râde, spune, dar e îndeajuns ca cineva să zică o vorbă ne la locul său că brusc se întristează și pleacă.

Deseori Mitruț crede că tata e o ființă venită de pe altă planetă. Glasul îi este atât de puternic încât chiar și atunci când dânsul crede că abia șoptește, glasul i se aude de cealaltă parte a străzii. Tata nu vorbește – tună. Ce-i drept acest lucru se întâmplă doar când se află în preajma lui Mitruț sau a mamei.

Odată, de la balcon, Mitruț l-a văzut vorbind cu cineva din vecini. Era binevoitor, râdea, povestea, avea glasul puțin înfundat, dar domol. Băiatul s-a gândit că acela nu e tatăl său. Sau poate că e tatăl cel adevărat, însă atunci când intră în casă – cineva îl preface într-o ființă menită să-l chinuiască pe el și pe mama. Chiar din prag îi caută capăt de gâlceavă mamei.

Mama are părul lung, împletit într-o cosiță groasă ce-i ajunge până la călcâie. În supărarea sa, tata deseori încolăcește cosița în jurul mâinii și-o învârte pe mama prin toată casa. Se oprește doar când îl aude pe Mitruț plângând.

― Vezi?! tună tata. Ai speriat copilul! Apoi urmează un șir de injurii.

― Cu cine mi-am legat viața?! urlă el. Cu cine?!

Într-un târziu, privindu-i amenințător, se retrage în camera sa. Mama și Mitruț plâng strânși unul lângă celălalt.

― Hai să plecăm, șoptește Mitruț.

― Unde? întreabă mama.

― La munte… La bunei. Acolo e atâta liniște. E atât de frumos, atât de bine…

― Eh, Mitruț, oftează mama. Când trăiam la munte credeam că nu voi putea părăsi acel loc. Acum nu-l pot părăsi pe acesta. Aici e casa mea. E orașul meu. Îmi place munca pe care o fac. Și… nu uita. Bun sau rău – e tatăl tău. Țin la el. Așa cum e… Nu e vinovat, nu e bucuros de felul cum ne tratează. Pur și simplu e un om nervos. Înțelegi?

― Nu înțeleg! țipă Mitruț. Nimeni în afară de tine nu pricepe!

― Vei înțelege… Când vei crește…

― Niciodată! Niciodată! Auzi?!

Brusc Mitruț se sperie. I se pare că strigă exact ca tata. Se liniștește și vorbește calm.

― Nu o să înțeleg, mamă. Ceea ce înțeleg e că nici unul din voi nu mă iubește. Sunt singur. Nimănui nu-i pasă de mine.

― Vai, Mitruț! Nu e adevărat! Îmi pare rău… nu știu ce să fac… Parcă aș trăi într-o mașină de spălat rufe. O mașină ce se învârte, se învârte și din care nu pot să ies… Doar tu mă mai ții legat de această viață… Te iubesc foarte mult… Foarte mult. Crede-mă, continuă ea printre lacrimi, și tata te iubește. Dacă nu ar fi așa, de mult ne-ar fi părăsit… El zice că doar pentru tine rămâne.

― Mamă… încearcă să spună Mitruț, dar tace. E convins că tata se iubește doar pe sine. Așa a fost, așa va fi întotdeauna.

Își amintește cu durere, cu groază cum anul trecut, înainte de vacanța de vară, tata l-a umilit în fața copiilor din ogradă.

În ziua aceea tata venise acasă cu mult mai devreme decât de obicei. Un copil de-al vecinilor îi ieși în cale, strigând:

― Mitruț vorbește urât! Spuneți-i că nu e frumos!

Tata îl chemă și Mitruț se apropie fără să știe ce se întâmplă.

― Pantalonii jos! urlă tata.

Fața i se schimonosi. Își strânse buzele subțiri atât de tare încât acestea i se făcură vinete. Parcă hipnotizat, Mitruț dezbrăcă imediat pantalonii. Simți pe fesă palma asudată, lipicioasă a tatălui său. O dată, încă o dată, apoi nu mai simți nimic. Văzu fețele îngrozite ale copiilor din curte. Nu-l dureau loviturile. Îl durea umilința și rușinea. Tata încetă să lovească abia când același copil al vecinilor începu să plângă.

Noaptea Mitruț făcu febră. Stătu în spital două săptămâni. Nu-i povesti nimic mamei. La ce bun? Oricum i-ar fi găsit scuze soțului ei. Unicul lucru frumos ce urmă după spital e că veni vacanța, iar odată cu vacanța – mult așteptata plecare la bunici. Aici se întâmplară acele lucruri ciudate, de care Mitruț își amintește deseori.

Micul sătuc în care locuiesc bunicii se află pe muntele Violet. I se spune așa fiindcă din depărtare crestele împădurite par violete. Pe munte aerul e atât de subțire, atât de curat, încât lui Mitruț în primele zile îi era greu să respire. Apoi se deprinsese. Mirosea a iarbă, a parfum, și mai ales mirosea a brad. Acest miros intens de brad îi dădea senzația că în curând va fi Anul Nou. Dar până la Anul Nou trebuia să treacă timp. Era în plină vară și în vâlcica de la marginea sătucului înfloriseră macii și romanițele. Iarba crescuse verde, mustoasă. Pe munte ploua des, dar ploile erau scurte și calde. Când apărea soarele – Mitruț credea că cerul e spălat cu buretele. Atât de strălucitor și de albastru i se părea.

Două căprițe albe ca neaua, un ieduț negru ca tăciunele, cu o steluță albă-n frunte, toată ziulica se învârteau în jurul lui. Mitruț se simțea bine în compania lor. Bunicul zicea că niciodată nu a văzut animale mai deștepte. Înainte de a sosi Mitruț, în fiecare zi căprițele plecau singure la păscut. Când li se făcea sete veneau acasă, bunicul le adăpa și iarăși plecau. Dacă bunicul le zicea să nu roadă frunzele de salcâm, căprițele îl ascultau. Aveai senzația că aceste animăluțe înțeleg tot, doar că nu pot să vorbească.

Mitruț se trezea dis-de-dimineață, mânca și alerga împreună cu căprițele în lunca plină cu maci înfloriți. Acestea stăteau cuminți pe lângă el și băiatul nu avea altă treabă decât să caute fragi copți. Se tolănea, se dădea de-a berbeleacul prin iarbă, și iarba, desfăcându-și firele, îl îmbrățișa, îl purta ca într-un leagăn. Liniștea din jur, imensitatea cerului, măreția muntelui îl fascinau. Uneori i se părea că el însuși e o gâzuliță din alea mici care nu știe de părinți și căreia soarele îi dăruiește căldură, iar pământul o adăpostește, o mângâie ca un adevărat părinte. Aici, pe munte, Mitruț nu dorea să-și amintească de casă.

Într-una din zile căprițele nu plecară acasă la apă, ci își potoliră setea într-un pârăiaș de munte. Apoi se întoarseră în luncă, se culcară și adormiră imediat. Mitruț rămase mirat de comportamentul lor. Se culcă alături și în scurt timp adormi și el. Se trezi de la zbieratul căprițelor. Stăteau în picioare, cu urechile ciulite, păreau speriate de parcă ar fi avut lupul în față. Se întoarseră spre Mitruț și băiatul le văzu ochii. Toate trei aveau ochii roșii. În următoarea clipă o rupseră la fugă alergând spre pădure. Alergă după ele. Le chemă, le strigă, căprițele însă se afundară în desiș. N-avu timp să se dumerească și se pomeni din lumină în întuneric. Din când în când observa totuși blănițele albe licărind ca niște beculețe printre arborii ce-i dădeau fiori. Brusc se pomeni într-o poieniță rotundă, în care lumina soarele atât de puternic că fu nevoit să închidă ochii. Își aminti de o poveste de-a bunicii. Bunica zicea că în pădurea de pe Muntele Violet este o poiană în care nu există noapte. Poiana Soarelui, așa se numea acel loc. Și mai spunea buna că cine nimerește acolo nu mai găsește drumul spre casă.

Era convins că se afla anume în acea poiană. Deschise ochii și observă un obiect rotund, luminos ce semăna foarte mult cu o farfurie zburătoare. Se miră și mai mult când își observă căprițele urcând cele câteva trepte ale farfuriei. Porni după ele și intră într-o încăpere rotundă, tapată de jur împrejur cu oglinzi. Căprițele dispărură. Straniu, dar Mitruț nu se vedea în acele oglinzi. Uită de căprițe și începu să studieze încăperea. În mijlocul sălii erau două fotolii. Pe fiecare – câte o pernuță. Pernuțele erau ornate cu țurțuri de diferite mărimi și… ce îl miră cel mai mult – țurțurii se mișcau încontinuu ca în bătaie de vânt. Dar nici vorbă de boare de vânt. Fiindcă altceva mai distractiv nu găsi și fiindcă se simțea obosit – se așeză pe unul din fotolii. Auzi un sâsâit și brusc încăperea se umplu de o putoare insuportabilă. Țurțurii pe care stătea se mișcară, îi strânseră capul și băiatul urlă de durere, dar nu reuși nici să icnească că fu aruncat ca o minge pe podeaua moale, elastică și caldă. Se ridică, privi spre fotolii și rămase stâlp de uimire. Ba chiar îl umflă râsul. De pe ambele fotolii îl priveau acele pernuțe care de fapt erau două enorme gângănii care aveau față de om. Pernuța pe care stătuse Mitruț era ceafa unui cap cu ochi, cu nas, gură – ba chiar cu mustăți. Un cap plat, înzorzonat cu mulțime de tentacule. Băiatului i se păru că mutra din față se asemăna cu tata. Cealaltă nu avea mustăți. Înseamnă că era femelă. Gângăniile îl priveau atent.

― Bravo, căprițe! strigă gângania cu mustăți într-o limbă perfect românească. Ni l-a adus pe băiat!

Gângăniile săriră de pe fotolii și merseră spre partea opusă a încăperii.

― RO-1, RO-1, vorbi gângania mascul, de data asta vorbim în limba acestui copil, adică în română, ai înțeles?

― Da, stăpâne, răspunse un glas metalic de după perete.

În încăpere își făcu apariția o ființă, pe care la început, Mitruț o consideră om. Era înalt, avea mâini, picioare, dar avea talia atât de subțire încât practic părea că îi lipsește burta. Nu purta încălțăminte, îmbrăcăminte sau dacă purta – acestea erau de culoarea pielii strâns lipită de corp. Individul era atât de slab, fără mușchi, fără grăsime pe el, încât lui Mitruț i se păru că ar putea să-l înfrunte în caz dacă acesta ar vrea să-i cășuneze vreun rău.

― Îl dărâm cu un deget, se gândi băiatul și iarăși îl umflă râsul. Se prinse la gândul că de când se află aici mereu îi vine să hohotească. Uitase de casă, de părinți, de bunici, de muntele îmbrăcat în haină de brad, de căprițele sale năstrușnice. I se părea că se află de când lumea în această sală rotundă. Ba chiar și pe acele gângănii și pe acest individ rășchirat avea senzația că îi cunoaște de când lumea.

― RO-1, auzi Mitruț glasul gânganiei mascul, nu uita – șterge-i memoria! Anihilează-i voința! Dacă nici de data asta nu reușești, te demontez și te las să zaci în poiană pentru vecie! Ai înțeles, RO-1?! Fă ce ai de făcut!

Imediat vlăjganul păși spre Mitruț, îl înșfăcă și băiatul își dădu seama că de fapt acesta e foarte voinic. Mâinile lui păreau niște clești de oțel. Mitruț țipă, dar nu se opuse. Pielea individului era rece ca gheața. Se gândi că are de-a face cu un robot.

― Nu-ți fie frică, vorbi robotul destul de blând. Nu o să te doară. Apoi îl duse în altă încăpere la fel rotundă. Îl așeză într-un fotoliu și cu o pensetă îi introduse în urechea dreaptă câteva obiecte minuscule.

Mitruț simți un val de căldură prin tot corpul și i se păru că e cea mai fericită persoană de pe lume. Sentimentul de fericire îi trecu repede, făcând loc unei înfiorări bruște. Privi spre robot și văzu că acesta are ochii roșii, cu sclipiri fosforescente. Încercă să-și amintească ce se întâmplă până în acea clipă, dar nu-și amintea nimic. Nu știa cine este, de unde vine, cum nimerise aici. Robotul atinse peretele-oglindă, se aprinse o luminiță și peretele deveni un imens ecran. Mitruț văzu pe ecran o odaie în care la o masă stăteau un bărbat și o femeie.

― „Ei sunt părinții tăi”, citi băiatul mai sus de imagine. Nu știa însă ce înseamnă părinți. Nu-și amintea să-i fi văzut vreodată pe cei doi. Din memorie i se șterse tot, aproape tot. Își amintea doar că e om, că trăiește pe planeta Pământ, că limba în care vorbește e româna. Brusc își mai aminti că în jurul lui trăiseră mulți oameni și că undeva departe, dar unde anume uitase, e un munte căruia i se zice Violet și pe acel munte e un sătuc cu o vâlcică plină cu maci înfloriți, iar printre maci pasc trei căprițe. Frânturile de amintiri veneau și dispăreau. Totul i se încâlci în minte.

― Părinți… Părinți… Ce o fi însemnând acest cuvânt? Făcu un efort să-și dea seama, dar totul era în zadar.

În imaginea pe care o avea în față, femeii îi apăru în jurul capului o aură roză prin care pluteau floricele de toate culorile.

― „Acestea sunt gândurile bune ale mamei tale”, citi Mitruț.

Bărbatului îi apăru o aură cenușie din care țâșneau limbi de foc și în care mișunau fel de fel de ființe scârboase.

― „Acestea sunt gândurile rele ale tatălui tău”.

― Fu, se strâmbă Mitruț. Oamenii au asemenea gânduri? E dezgustător. Imaginea cu bărbatul și femeia dispăru. Robotul atinse peretele și Mitruț văzu pe ecran un băiețel de vreo nouă anișori.

― „Acesta ești tu.”, citi el și izbucni în râs.

― Eu? întrebă. Dar… cine sunt eu?

― Ești un mic pământean. Un copil cu sângele curat și fierbinte, răspunse cu tristețe RO-1. Îți vom împrumuta sângele ca să-l introducem celor două gângănii. Ei cred că doar având sânge de pământean se vor preface în ființe asemănătoare la chip și trup vouă – oamenilor.

― Dar… ce se va întâmpla cu mine? întrebă băiatul.

― Ai de ales… Prima variantă e să mori… Aș putea însă să te prefac în gânganie. Sau în robot… Ca să-i slujești alături de alți roboți pe stăpâni. Ce preferi?

― Prefer să rămân ceea ce sunt, vorbi calm Mitruț. Îmi place să fiu Om. Să devin gânganie?! Sau robot?! Ha, ha, ha! Te-ai văzut vreodată în oglindă?

― Niciodată. La ce bun? Oglinzile nu sunt pentru roboți, zâmbi RO-1, dar din ochi i se scurse o lacrimă. Ochii lui căpătară o culoare albastră, albastră, aproape sinilie. În clipa aceea ai fi jurat că e om. Pe fața îi puteai citi compasiune și milă, apoi brusc expresia feței i se schimbă, deveni dură și Mitruț văzu cum băiatului de pe ecran i se introduc în ambele mâini niște tubulețe subțiri anexate la un aparat ciudat. Simți cum mâinile îi devin grele, reci, pe frunte îi apărură broboane de gheață, se gândi că în curând va înceta să respire, dar nu-l încercă nici un sentiment de frică. Sângele băiețelului din imagine se scurgea lent prin tuburi. Brusc copilul de pe ecran porni să se zbată vrând să-și elibereze brațele. Mitruț simți că trebuie să-i sară în ajutor, întinse mâinile, le smuci și observă că sângele adunat în aparat se scurge îndărăt în corpul copilului. Sări în sus de bucurie. În momentul acela imaginea sa făcu același lucru, eliberându-și brațele. Mitruț se ridică din fotoliu, își scutură mâinile amorțite, se întoarse cu spatele spre ecran și drept în față le văzu pe cele două gângănii.

― Tâmpitule! urlă gângania bărbat la RO-1. Unde e RO-2?! Iar le-ai făcut singur pe toate?! Nu i-ai șters toată memoria, toată voința acestui mic pământean! Adu-l pe RO-2! Vă demontez imediat! Vă las să putreziți pe vecie aici!

― Ro-2… s-a defectat, răspunse calm RO-1. Nu am reușit să-l repar.

― Experimentul a eșuat… vorbi gângania femelă. A câta oară… Dar nu te înfuria, se apropie ea de mascul. Nu e vina lor. Dă-le crezare. S-au învechit. Au nevoie de reparație.

― Iar noi avem nevoie să ne recăpătăm înfățișarea de mai înainte! Cât mai rapid! Cine să-i repare? De mii de ani ne târâm ca niște neputincioși! Avem doar creier! Roboții ăștia amărâți ne sunt brațele și picioarele! Nici măcar să-i demontăm nu suntem în stare! Nu suntem în stare de nimic! Tu ești de vină! Tu! și masculul se repezi spre femelă. Mitruț avu senzația că aceștia se vor încăiera, totuși încăierarea nu avu loc.

― Eh, oftă femela. Dacă nu am fi reușit să-i creăm pe roboți înainte de a căpăta înfățișarea asta scârboasă, nu doar noi, poate chiar întreaga planetă Galax nu ar mai fi existat. Nu te supăra pe ei… Lasă-l pe RO-1 să plece.

― Bine, fu de acord masculul. Pleacă, se înturnă el către RO-1. Te voi chema… Micul pământean să rămână. Într-o bună zi, continuă el, roboții ăștia vor acționa de sine stătător și atunci nu doar noi, ci întreaga planetă Galax va fi în primejdie.

― Să nu ne gândim doar la lucruri urâte. Să sperăm că totul va fi bine. Cel puțin RO-1, sunt convinsă – niciodată nu ne va trăda… Ce păcat că e doar un robot. Cândva, crăiasa Seluna mi-a spus că dacă s-ar găsi o ființă vie care să ne iubească cu adevărat, fără să țină cont de înfățișarea noastră groaznică, fără să țină cont de putoarea pe care o emanăm atunci când ne enervăm, să ne iubească din tot sufletul – în acest caz s-ar putea să redevenim frumoasele ființe de mai înainte. Eh… Nu am mai fi nevoiți să vizităm necontenit Pământul, să facem experimente asupra oamenilor… Nu-mi place acest lucru.

― Nu-ți place?! urlă masculul. Nu cumva ți-e milă de ei?! Noi, galaxiții, nu cunoaștem ce înseamnă mila, dragostea sau bunătatea! Ai uitat?! Vrei să-ți aduc aminte?!

Și masculul își încordă tentaculele, femela îi repetă gestul, începură să sâsâie și încăperea se umplu de un miros insuportabil. Mitruț fu nevoit să se lipească de peretele-oglindă ca să nu fie împroșcat de veninul celor doi. Apoi gângăniile se liniștiră, tăcură un timp, Mitruț crezu că au uitat de el, dar masculul sparse într-un târziu tăcerea:

― Ce facem cu acest mic pământean? Nu ne mai este de nici un folos.

― Păcat… De data asta chiar am crezut că vom reuși. Dar… Nu a fost să fie. E rău că nu-i putem conecta la aparat de mai multe ori pe acești pământeni.

― Nu-ți fă griji. Vom găsi altul. Pământul e mare, iar ei sunt mulți.

― Nu e vorba de asta, oftă femela. Nu știu de ce am impresia că anume sângele acestui pământean ar fi putut să ne ajute. Simt că prin venele lui curge ceva asemănător cu virușii pe care îi avem noi. Eh… Îmi place piciul… Îmi amintește atât de mult de copilașii noștri… Sărmanii mei copilași. Erau chiar mai frumoși decât el…

― Încetează! urlă masculul. Ți-am spus de atâtea ori! Nu-mi mai vorbi despre bieții noștri copilași! Ai face bine să hotărăști ce facem cu ăsta?!

― Știi ceva? Hai să-l cruțăm. Să-l luăm cu noi pe planeta Galax, propuse femela.

― Ai înnebunit? Se va molipsi de virusul-gânganie și va deveni exact ca mine și ca tine. La ce bun alte gângănii alături?

― Mda… Ai dreptate… Și totuși… Parcă mă încearcă un sentiment ciudat. Nu aș vrea să-i pricinuim vreun rău.

Și femela se apropie de Mitruț, îl privi cu blândețe, pe obraz i se scurse o lacrimă.

― Aoleu! strigă masculul. Ce e cu picătura asta de apă pe obrazul tău?! Nu cumva?! Te-ai molipsit de la pământeni?! De virusul milei și a bunătății?! Scoate-ți din cap nebunia! Noi suntem Galaxiți! Ga-la-xiți! Înțelegi?!

Înfuriat, masculul se repezi spre femelă și cât ai clipi – cele două gângănii se încleștară devenind un ghem ce se rostogolea rapid pe podea. Bucăți de tentacule zburau în toate direcțiile.

― Gata, auzi Mitruț. Nu mai avem tentacule. Să ne odihnim până ne cresc altele. Gângăniile se dezlipiră și Mitruț le văzu goale-goluțe. Erau și mai neplăcute. Închise ochii și brusc îi veni cheful să râdă. Niciodată nu râse cu atâta poftă. Nici el nu știa ce-l apucase. Gângăniile îl priveau mirate nepricepând ce înseamnă aceste sunete. Probabil nu știau că oamenii au capacitatea să râdă. Apoi se tolăniră în fotolii și un timp sforăiră liniștite. Mitruț se așeză pe podeaua caldă, ațipi un pic. Nu dură mult. Primul se trezi masculul. Pe furiș se dădu jos din fotoliu, târându-se spre fotoliul femelei. Apropiindu-se, o împroșcă cu venin.

― Ce te-a apucat?! strigă femela. Ce ți-am făcut de data asta?! Cu ce-ți sunt vinovată?

― Ești! urlă masculul. Întotdeauna ești vinovată! De toate ești vinovată! Chiar dacă încă nu știu de ce anume! Mereu vei fi vinovată!

― Iartă-mă, vorbi femela cu glas întretăiat. Te rog să mă ierți. Mă ierți?

Lui Mitruț îi veni în minte imaginea unei femei, care își cerea foarte des iertare de la bărbatul său. Era femeia pe care i-o arătase pe ecran RO-1, adică era mama sa. Cu toate că încă nu-și amintea ce înseamnă cuvântul mamă, totuși în minte îi veneau frânturi de imagini cu mama și cu cel pe care l-ar fi numit tată. Această scenă de acum o mai văzuse undeva, cândva.

― De ce gângania-femelă își cere iertare de la mascul fără să poarte vreo vină? E mare greșeală din partea ei. Nimeni nu trebuie să poarte vina pe care nu a înfăptuit-o. Nu e corect. Dar ce e corect? O fi corect că se află acum aici? Și cine e el? Și cine sunt aceste făpturi din fața sa? Și cine e acel RO-1? Totul i se încurcă în creier. De parcă nu mai avea creier. Nici chiar ce înseamnă să ai creier nu mai știa.

Gângăniile sforăiau ceea ce ar fi însemnat că nu văd și nu aud nimic. După ce se odihni un pic, Mitruț pipăi peretele-oglindă. Începu să-l doară capul. Avea senzația că aici, în această încăpere, îl paște o mare primejdie și că dincolo de peretele-oglindă e o altă lume, o lume a lui, o lume frumoasă în care trebuie încă să-și găsească locul. Va ieși de aici neapărat.

Cu orice preț. Continuă să pipăie peretele și dădu de o pornire de ușă. Împinse puțin și ușa se deschise în exterior. Se pomeni într-o poiană luminoasă, înconjurată de arbori înalți. Merse în direcția lor. Deodată arborii făcură picioare și-i veniră în întâmpinare. Mitruț nu găsi altă soluție decât să dea înapoi și să intre în încăperea rotundă. Imediat în spate îi sări una din gânganii; își simți trupul încleștat de tentacule, dar foarte curând gângania îl eliberă.

― Ai crezut că ești mai deștept?! urlă masculul. Ai vrut să ne păcălești?! De aici nu scapă nimeni, doar dacă vrem noi! Nu mai încerca să faci vreo prostie, până nu m-ai enervat cu totul! RO-1, unde ești, RO-1?! continuă să urle gângania.

Ca din pământ apăru robotul-galaxit. Slab, subțire, cu capul rotund, mare, sprijinit pe un gât firav care ba se lungea, ba dispărea cu totul.

― RO-1, vorbi masculul pe un ton amenințător, târându-se spre fotoliu. Experimentul a eșuat. Din vina ta. Nu i-ai anihilat complet memoria și voința acestui mic pământean. Știai că a încercat să evadeze?

― Da, stăpâne! Dar l-am adus înapoi!

― Bravo. Ai făcut bine. Acum distruge-i imediat toată memoria și toată voința. Te rog să nu dai greș. Până vom hotărî ce facem cu el – să nu aibă memorie și voință. Ai înțeles?

― Da, stăpâne! strigă RO-1 și se apropie de Mitruț.

― Mic pământean, îi șopti el la ureche. Nu-ți fie frică. Îți voi reda toată memoria, toată voința. Te voi salva. Prefă-te că nu ai voință, că nu ai memorie. Nu mă trăda! Fii ascultător! Ai în-cre-de-re!

Mitruț simți cum robotul iarăși îi scormonește în ureche. Urechea dreaptă îl gâdilă, îi veni cheful să râdă, dar brusc își aminti că el e Mitruț, își aminti de căprițe, de bunici, de mama și tata. Își aminti că gângania-mascul seamănă foarte mult cu tata. Aceeași ochi, aceleași mustăți, aceeași înfățișare severă. Poate că și tata o fi vreo ființă venită de pe planeta Galax? Își alungă acest gând sinistru. Acum nu mai avea nici un chef de veselie. Vroia cât mai repede la bunici sau măcar acasă, alături de Cuțu. Văzu acum cu alți ochi încăperea rotundă. Își aminti că bunica îi povestise despre Poiana Soarelui, unde soarele se odihnește atunci când apune.

― Cine se rătăcește pe acolo – e pierdut pentru totdeauna, zicea bunica. Acum era convins că se află anume în Poiana Soarelui, pe o farfurie zburătoare și că e obiectul experimentelor acestor gângănii și a robotului numit RO-1. Dar nu are nimic altceva de făcut decât să se încreadă în RO-1.

― „RO-1 nu e chiar un robot, de vreme ce nu îndeplinește orbește toate poruncile stăpânilor”, se gândi băiatul.

― RO-1, strigă Masculul. Am impresia că mintea acestui pământean mai produce gânduri! Am dreptate?!

― Nici vorbă. I-am dezactivat creierul. Nu mai are memorie, nu mai are voință… E o legumă…

― Bine RO-1. Te cred. Acum scoate-i toți senzorii. Să nu-i rămână nici unul. De fapt… Lasă-i senzorul care îl va ajuta să vadă gândurile semenilor săi. Ha! Ha! Ha! Râse cu poftă gângania. Dacă îl înapoiem pe băiat pământenilor – va fi foarte distractiv. Foarte… Pleacă RO-1! se întristă brusc masculul. Lasă-mă cu băiatul! Vreau să-l privesc… Îmi amintește atât de mult de copilașii noștri. Nu e ca ceilalți pământeni. E altfel…

― Te rog să nu mă trădezi, îi șopti, trecând pe alături, RO-1. Nu uita, nu ai vo-in-ță… Nu ai me-mo-rie… Ține minte, doar așa te pot salva.

Rămas singur cu gângăniile, Mitruț stătu nemișcat, temându-se chiar să clipească. Masculul îl privi, apoi îl atinse cu tentaculele și din ochi, ca și din ochii femelei ceva timp în urmă, i se scurse o lacrimă.

― Ce faci?! strigă femela. Ai un strop de apă pe obraz! Ziceai de mine, dar dumneata?! Adineauri ai scos niște sunete exact cum a făcut-o pământeanul! E grav! Noi doi ne molipsim de virușii lor! Trebuie să încetăm să vizităm Pământul!

― Ce fac?! urlă masculul. Ne-am molipsit?! Să încetăm să vizităm Pământul?! Mai bine îl vizitam înainte de a descoperi virusul „Gânganie”! Am fi luat de pe atunci virușii lor, virusul milei, al bunătății și poate că acum am fi avut înfățișarea de galaxiți, ființe frumoase, cu mult mai frumoase decât pământenii! Tu ești de vină! Tu m-ai îndemnat să-i prefac pe dușmanii mei în gângănii! Tu ai dorit să-i vezi umiliți, târându-se în fața noastră! Și ce-a ieșit din asta?! Am devenit cu toții Gângănii! Și ei și noi! Căci virușii nu aleg! Dacă erai atât de deșteaptă – de ce nu mi-ai sugerat să descopăr mai întâi „anti-virusul Gânganie”?! În cazul acesta, eu și cu tine, împreună cu frumoșii noștri copilași ne-am fi păstrat înfățișarea! Ești mama tuturor relelor! Gânganie scârboasă! Ptiu!

― Da?! strigă la rândul său femela. Sunt mama tuturor relelor?! Dai vina doar pe mine?! Ai fost dumneata vreodată vinovat de ceva?! Bineînțeles că nu. Mereu trag ponoasele… Și totuși fii cinstit! Celelalte gângănii de pe Galax au pierit de mult, noi doi încă trăim! Datorită cui?! Datorită mie! Eu, își înfoie tentaculele femela, eu am descoperit elixirul vieții! Cu mult înainte de a fi devenit gângănii! Am creat sistemul de roboți! Roboți care continuă să muncească din greu pe planeta noastră! Nici un strop din elixir nu trebuia să împart cu tine! Nici un strop… Dar am sperat și mai sper că ne vom recăpăta înfățișarea! Și că vom renova civilizația de pe Galax. Și că vom fi… fericiți.

― Ha! Ha! Ha! râse cu poftă masculul. Niciodată nu se va întâmpla acest lucru. Vorbești de parcă am fi știut ce înseamnă fericirea. Adevărații galaxiți nu știu de semnificația acestui cuvânt. Fericirea e un virus care circulă doar printre pământeni. La fel ca mila, bunătatea și alte nenorociri caracteristice locuitorilor planetei Pământ.

― Nu te mai fandosi atât. Poate nu observi, dar câteva clipe în urmă ai scos iarăși sunetele sinistre pe care le-am auzit la băiat. Te-ai molipsit, te-ai molipsit dragul meu… De acu înainte vei râde, te vei bucura, vei plânge, îți va fi milă și îți va părea amarnic rău de răutatea pe care ai avut-o atunci când ai hotărât să-i deportezi pe copilașii noștri, să-i arunci fără nici o remușcare printre pământeni. Bieții mei copilași… Poate că sângele lor curge chiar prin venele omulețului din fața noastră… Pe care vrei să-l lași fără de viață… Nenorocitule! își repezi femela tentaculele spre mascul și Mitruț asistă încă o dată la spectacolul cu tentacule frânte.

Ar fi vrut să-și poarte puțin picioarele, dar îi era teamă și abia când le auzi pe gângănii sforăind încercă să facă puțină mișcare.

De data asta însă nu dormiră mult. Se treziră și veniră în fața lui Mitruț.

― Lasă-l pe băiat să stea pe podea, vorbi femela. L-or fi durând piciorușele.

― Cum să-l las? Nu vezi că nu pricepe nimic? Să vină RO-1 să-l așeze…

― Bravo piciule, îi șopti robotul apropiindu-se. Continuă să te prefaci… O să fie bine…

― Eh, oftă masculul așezându-se în fotoliul său. Crezi că mi-a fost ușor să mă despart de copilași? Nu am avut încotro. De virusul „Gânganie” se molipseau doar maturii și acei ajunși la vârsta maturității. Nu am vrut ca pruncii mei să ajungă gângănii. Căci asta îi aștepta… RO-1 i-a adus și i-a lăsat printre oameni. Erau niște ființe mici și nevinovate. Dacă printre pământeni nu există gângănii – înseamnă că ei au crescut ca adevărați galaxiți. Pământul le-a fost prielnic și virusul care nu reușise încă să-i atace a dispărut cu totul. Într-o privință ai dreptate… Sângele lor s-a amestecat cu cel al oamenilor.

― Adevărat… Altfel cum s-ar explica că în ultima vreme civilizația de pe Terra a devenit atât de crudă, atât de războinică, de răzbunătoare? fu de acord și femela. Precis că o parte din pământeni sunt galaxiți de-ai noștri. Sânge din sângele copiilor mei… Dar și așa, totuna trebuie să continuăm cercetările. Chiar dacă va fi nevoie să sacrificăm întreaga omenire…

― Cum?! răcni revoltat masculul. Cum să sacrificăm întreaga omenire?! Trebuie să facem tot posibilul să ne recăpătăm înfățișarea fără asemenea sacrificii. Omenirea e un imens laborator pentru cercetările noastre! Mai ales în domeniul virusologiei. Pricepi?!

― Pricep, pricep… mormăi femela. Chiar mă gândesc uneori că am putea… pe viitor… să-i infectăm și pe ei cu virusul-gânganie. Să vadă ce înseamnă să te târăști, să fii neputincios… după ce ai fost mare și tare! Ha, ha, ha! Aoleu! Am scos aceleași sunete? Ce pacoste a mai dat peste noi?! RO-1! RO-1! strigă ea ca apucată. Ce sunt aceste sunete, RO-1, întrebă femela după ce robotul intră în odaia rotundă.

― Nimic grav, stăpână, răspunse robotul făcându-i din ochi pe furiș lui Mitruț. Nu e o infecție gravă. Din contra. Această „infecție” îi ajută pe oameni să treacă mai ușor peste greutăți. Râsul provoacă oamenilor un sentiment de bucurie și de mulțumire de sine. Oare acum nu vă simțiți mai bine? În afară de asta – nu trebuie să vă fie frică de pământeni. Căci multe din ce au galaxiții au ajuns și la ei. Iar ceea ce au oamenii în sistemul lor, nu e deloc nociv pentru galaxiți.

― Ba e nociv! sări din fotoliu masculul. E foarte nociv! Nu vreau să fiu infectat cu mila, cu bunătatea, cu prostia și cu alte tâmpenii de felul acesta! Fă tot posibilul ca sistemul nostru să fie curățat! Ai înțeles?

― Am înțeles, stă-pâ-ne, silabisi RO-1, făcându-i iarăși din ochi lui Mitruț.

Gângania-mascul se târî înapoi spre fotoliu, se urcă și în câteva clipe sforăia de răsuna încăperea.

― A obosit, vorbi femela, e extenuat… În glasul ei Mitruț simți grijă, ba chiar gingășie. „Interesant”, se gândi băiatul. Ce va urma? Oamenii se vor preface în galaxiți sau galaxiții în oameni? Probabil că totul depinde acum de roboți. Aceste două gângănii nu-și dau seama că soarta lor e în mâinile lui RO-1. Dar și soarta lui e în mâinile lui RO-1…

Mitruț stătea nemișcat la podea în timp ce femela îl studia atent.

― Cât de norocoși sunt pământenii, îi vorbi ea lui RO-1. Să fi avut o planetă atât de frumoasă cum e Pământul, să fi fost înconjurați de atâta frumusețe – crezi că ne mai dușmăneam?

― Cred că da…

― De ce, RO-1?

― Fiindcă sistemul vostru e împânzit cu prea multă răutate. Prea multă…

― Și ce e de făcut, RO-1? Să-ți spun drept, șopti ea după ce tăcu un timp, uneori nici măcar nu-mi pare rău că mă molipsesc de virușii lor.

― Să-ți spun drept, răspunse tot în șoaptă RO-1, mi se pare că și eu, care sunt un robot, și eu m-am molipsit de acești viruși. Stăpânului n-o să-i placă deloc…

― N-o să-i placă…

― Ce?! sări brusc din fotoliu masculul. Ce n-o să-mi placă?! Puneți la cale ceva împotriva mea?!

― Doamne ferește, stăpâne! se fâstici RO-1 în timp ce pe neobservate atinse cu degetul său de plastic peretele-oglindă. Vroiam să zic că stăpânului ar putea să nu-i placă… muzica populară românească.

Pe imensul ecran-perete apăru imediat imaginea cerului albastru cu o mulțime de nourași zdrențuroși, ce se zbenguiau lin de colo – colo ca niște păsări ciudate. Lui Mitruț i se păru că acei nourași sunt extrem de fericiți, își trăiesc clipa fără să le pese că în curând vântul îi va destrăma, fără să le pese ce se întâmplă acolo jos, pe pământ. Apoi apăru imaginea unui șirag de munți, după care pe ecran Mitruț văzu un sătuc cu căsuțele având acoperișurile țuguiate. Băiatului îi sări inima din piept. Recunoscu una din căsuțe.

― „Cunosc această căsuță!”, vru să strige el, „e căsuța bunicilor!”, dar… rămase liniștit la podea. Cele două gângănii aveau mutrele grave de parcă urma să se întâmple cine știe ce. Apoi Mitruț văzu o vâlcică cu maci înfloriți, pe care pășteau liniștite trei căprițe. Erau căprițele lui. Imaginea cu căprițele dispăru și pe ecran apăru o câmpie largă, întinsă. Mitruț își aminti că alături de vâlcica cu maci e câmpia pe care în fiecare duminică tinerii de prin satele de munte se adună la horă. Și într-adevăr, în următoarea clipă pe câmpie apăru o ceată de flăcăi și fete tinere, toți îmbrăcați frumos, în stil național, care, la început încet, apoi mai tare, tot mai tare, în ritmul unei muzici ce curgea ca o apă revărsându-se hăt peste munți, porniră să muște cu picioarele din iarbă. Tot mai iute, tot mai iute, se prinseră spontan într-o horă amețitoare. Împreună cu ei acum părea că dansează și iarba și arborii din apropiere, dansează întreg pământul. Ba chiar și nourașii, o clipă în urmă nepăsători, se prinseră acolo sus într-o horă asemănătoare cu cea a flăcăilor, întrecându-se parcă cu ei. Nici gângăniile nu rezistară să stea locului. Scoțând sâsâitul cela neplăcut își mișcară tentaculele, se învârtiră una în jurul alteia și erau atât de caraghioase încât Mitruț cu greu se stăpâni să nu pufnească în râs.

― Gata! strigă masculul. Am obosit… Ăia de ce nu se opresc?

― S-au oprit, vorbi RO-1 și într-adevăr dansul luă sfârșit, iar locul tinerilor îl luă un bătrânel înalt cu pleata și musteața ca neaua.

Bătrânul privi cu ochi triști cerul, munții, se îndreptă din spate și porni să cânte. Cânta o melodie de jale, o doină și se părea că toată tristețea Pământului se concentrase în melodia sa. Mitruț se reținu cu mare greu să nu plângă. Tristețea și jalea din cântec nu era doar tristețea și jalea aceluia care cânta. Era tristețea și jalea și chinul unui neam întreg sau poate a întregii omeniri, cine știe? Dar doina luă sfârșit și bătrânul porni să cânte o melodie de dragoste, plină de viață și de speranțe. Lui Mitruț i se păru că moșul nu mai e moș, ci e un tânăr viguros care niciodată nu se lasă bătut de vitregiile sorții. Zilele triste trec și omul face loc altor zile, mai bune, pline de bucurii și de fericire. Și dacă știi să le aștepți – aceste zile frumoase numaidecât găsesc drumul spre tine, despre asta se vorbea în cântec. Ascultând, Mitruț uitase de fapt că se află în captivitate la niște gângănii venite de pe alte Planete. Ar fi vrut ca acele sunete care îi mângâiau sufletul să nu se termine și moșul parcă îl auzi. Porni imediat alt cântec, unul vesel, de pahar.

― Hopa, hop! Hopa, hop! Zi-i așa! Tot așa! glăsuia moșulică pipăind pământul de sub picioare, vrând parcă să se smulgă, să se înalțe, să zboare. Cât mai sus! Cât mai departe! Împreună cu cântecul său!

Și la un moment dat, moșul se smunci și asemenea unei păsări – se înălță. Ajungând până la nori, bătrânul cântăreț se prinse în horă cu ei apoi, cântând și dănțuind, înconjurară împreună munții, dealurile, văile. Gângăniile priveau cu gurile căscate.

― De unde are atâta putere! Cum de-a reușit să se înalțe? întrebă masculul mirat.

― Cântecul l-a ajutat, vorbi în șoaptă RO-1. Cântecul îi ajută foarte mult pe oameni… Muzica… Cu ajutorul muzicii oamenii fac minuni…

― Dar noi?! Noi de ce nu cântăm?! De ce ei cântă, iar noi – nu?! strigă înfuriat masculul, apoi se liniști.

Melodia luă sfârșit și cântărețul zburător reveni cuminte pe pământ, pe toloaca învecinată cu vâlceaua cu maci înfloriți. Era un pic obosit, dar fața sa radia o lumină nepământească. Își șterse broboanele de sudoare de pe frunte cu un gest al mânii și lui Mitruț acest gest i se păru foarte cunoscut. În clipa următoare băiatul era cât pe ce să strige în gura mare:

― Dar acesta e bunicul! E bunicul meu! Priviți ce bunic nemaipomenit am! Priviți cât de frumos e! Admirați-i frumusețea!

Oamenii, se gândi Mitruț după ce se mai liniști un pic, nu sunt frumoși prin hainele ce le acoperă goliciunea, nu sunt frumoși prin trăsăturile feței, prin suplețea corpului… Ei sunt frumoși prin cântecul pe care îl poartă în suflet. Și nu are importanță dacă acel cântec își găsește ieșire afară, principalul e ca sufletul să poată cânta. Da… se mai gândi Mitruț cu tristețe – mai sunt încă atâția oameni care nu deschid portița sufletului lor ca să poată intra cântecul. Sau poate că acei oameni nu au ce deschide? Nu au suflet? Așa ori altfel – Mitruț era fericit și era mândru că el e nepotul bunicului său.

Urmară încă multe cântece și dansuri, apoi toloaca înfierbântată ceru un pic de odihnă. Dansatorii și cântăreții se împrăștiară și Mitruț le văzu pe cele trei căprițe păscând cuminți în lanul cu maci. RO-1 se apropie de peretele oglindă, apăsă pe un buton, imaginea dispăru și în încăperea rotundă se lăsă o tăcere adâncă. Într-un târziu masculul sparse tăcerea:

― Oare piciul știe să cânte, cum crezi RO-1? întrebă el.

― Cred că da, răspunse robotul fără să ezite.

― Atunci redă-i imediat voința, memoria și zii să ne cânte ceva!

― Bine, stăpâne! se apropie RO-1 de Mitruț, iar Mitruț înțelese ce are de făcut.

― Are memorie, are voință? întrebă iarăși masculul.

― Bineînțeles, stăpâne! fu răspunsul. Cântă-ne ceva, mic pământean!

Nu prea cunoștea multe cântece, dar unul îi plăcea foarte tare și fără să stea pe gânduri porni să-l cânte din toți plămânii:

― Ardeleanul și munteanul

Sunt frați buni cu moldoveanul,

Trei români plini de putere,

Căci românu-n veci nu piere!

Noi suntem români, noi suntem români,

Noi suntem pe veci aici stăpâni!

― Ha, ha, ha! Ha, ha, ha! Nu se putea opri din hohote gângania-mascul, fără să priceapă că iarăși scoate acele sunete care îi caracterizează doar pe oameni. Îl auzi dragă? Se adresă el femelei. Ei sunt români! Pe veci aici stăpâni! Trei români plini de putere, căci românu-n veci nu piere! Nu-și dau seama sărmanii că dacă am vrea, cu doar câțiva viruși aduși de pe planeta Galax, nu ar rămâne nimic din tot ce e viu pe Pământul lor.

― Stăpâne, încă nu i-am studiat bine, dar prima impresie e că pe români nici un virus nu-i ia, îl întrerupse robotul. Cred că dacă și cântecul lor spune ce spune, știu ei ce știu…

― Posibil, posibil… Acum însă altceva e important… Important e să ne recăpătăm înfățișarea de galaxiți adevărați. După aia vedem ce facem. Poate îi distrugem pe pământeni, sau… poate ne împrietenim și pornim să cântăm, să dansăm împreună cu ei. Vom vedea… Până una-alta ne place să vizităm Pământul… E adevărat, le facem unele probleme, dar asta așa, ca să nu ne plictisim. Și ca să nu ne plictisim acum – trebuie să ne hotărâm cum procedăm cu micul pământean. De fapt… când l-am auzit cântând… am și hotărât.

― Ce ai hotărât, stăpâne? întrebă RO-1 îngrijorat, iar Mitruț își simți inima dusă direct în călcâie.

― Să nu îndrăznești să-i faci vreun rău! strigă femela încordându-și tentaculele, dar nu reuși să atace căci masculul atacă primul.

Două gheme împreunate. Bucăți de piciorușe zburând prin toată încăperea, apoi – liniște. Liniște care pentru Mitruț dură o veșnicie. În sfârșit masculul veni lângă Mitruț, îl privi îndelung după care îi vorbi lui RO-1:

― RO-1, copilul ăsta chiar e adevăratul stăpân al acestui meleag. El e stăpânul, noi suntem oaspeții. De această dată ne vom comporta ca niște oaspeți. Data viitoare când venim nu promit că vom proceda la fel. Acum însă simt că nu avem nevoie de viața micuțului. Experimentul a eșuat de la bun început. Nu are rost să distrugem atâtea cântece care ar putea să zboare din inima și sufletul acestui pui de om. Să-l lăsăm să cânte. I-ai redat memoria, i-ai redat voința. Acum adoarme-l și du-l acolo de unde ni l-au adus căprițele. Se va trezi și va crede că totul a fost un vis. Eh, oftă masculul, mă simt ciudat, foarte ciudat. E pentru prima dată când un pământean pleacă viu și nevătămat de pe nava noastră… O să-mi lipsească micuțul. Am impresia că l-am îndrăgit… Ce păcat că nu-l vom mai întâlni… Ce păcat că adevărații lui părinți nu-l iubesc… Mișcă, RO-1! strigă brusc gângania. Nu vezi că încep să-mi curgă din ochi picăturile alea ciudate?! Ce te holbezi? se stropși el la femelă. Crezi că ești mai brează?! Aceleași picături îți curg și ție! Da! Ne-am molipsit! De virușii lor! Ne-am molipsit de virușii lor, dar în continuare rămânem gângănii! Așa vom rămâne pentru totdeauna! Pentru totdeauna! Tu ești vinovată! Tu ești vinovată! Tu ești vinovată!

Încăierarea celor doi a fost ultimul lucru pe care la văzut Mitruț în încăperea rotundă de pe farfuria zburătoare din Poiana Soarelui.

Se trezi de la zbieratul căprițelor. Aproape că înserase.

― Am dormit atât de mult? se sperie Mitruț. Apoi își luă căprițele și porni spre casă.

― Unde ai fost, Mitruț?! se repeziră buneii spre el. Te-am căutat peste tot!

Băiatul nu răspunse nimic. Clipoci doar din ochi și din întâmplare își atinse urechea. În jurul capului bunicului și bunicii văzu o aură luminoasă prin care pluteau flori de toate colorile. Acelea erau gândurile bune ale bunicilor săi. A doua zi se întoarse acasă, în oraș, căci începea un nou an școlar.

Nimic bun nu se întâmplă în noul an, care din fericire trecu foarte repede. Lucrurile de acasă nu-l făceau pe Mitruț decât să aștepte cu nerăbdare vacanța. Ca să plece în munți. Și totuși un eveniment frumos avu loc. Mitruț descoperi că are voce. O voce cristalină, puternică, foarte frumoasă. La o lecție de cânt a cântat „Noi suntem români”. Toată clasa, împreună cu profesorul, s-a ridicat în picioare și l-a aplaudat. De atunci cântă ori de câte ori are posibilitatea să fie singur, fără de părinți, ori de câte ori îi este greu pe suflet. A învățat noi cântece. Cântecul îl face să uite de ce se întâmplă în familia sa, îl face fericit…

O nouă vacanță și Mitruț e pe muntele Violet, la bunici. Căprițele nu-l recunosc, sunt obraznice și bunicul zice că parcă le-a schimbat cineva. Vâlceaua cu maci, muntele, cerul, micul sătuc – toate au rămas neschimbate. Sunt la fel de frumoase. Uneori, când privește spre pădurea întunecată, Mitruț își amintește de visul (sau poate nu a fost un vis) cu RO-1 și cu cele două gângănii. Se prinde la gândul că îi este dor de gângăniile bătăioase și mai ales de RO-1. Ar vrea uneori să se afunde în pădure, să caute Poiana Soarelui, dar ceva îl oprește. Probabil gândul că dacă se rătăcește, bunicii nu vor supraviețui.

E ultima noapte înainte de plecarea în oraș. Bunica e plecată la o soră de-a ei în alt sătuc și Mitruț e acasă doar cu bunelul. Bătrânul porăiește pe lângă cuptoraș, Mitruț pune vreascuri pe foc. Flăcările fac umbre și băiatul le aseamănă cu ființe reale.

― Iată această umbră seamănă cu un urs, cealaltă – cu o căpriță, iar aceasta seamănă leit cu RO-1.

Jocul cu umbrele e captivant, dar bunicul îl strigă și Mitruț se apropie uitând de RO-1, de umbre.

― Ce e, bunele?

― Stai lângă mine, Mitruț… Mâine pleci, iar până la vara viitoare e vreme… Povestește ceva, îl roagă bunelul.

― Bunicule, de mult voiam să te întreb…

― Întreabă, Mitruț…

― Când eram mic, vorbește băiatul cu glas scăzut, temându-se parcă de ceva, tu și bunica veneați des pe la noi… Acum nu mai veniți… De ce?

Bătrânul nu răspunse. Privea jăraticul… Într-un târziu vorbi:

― Știi, Mitruț, zise el cu tristețe, tu ești unicul nostru nepot… Maică-ta e unicul nostru copil… Am fost împotriva căsătoriei ei cu taică-tu, dar nu am împiedicat-o. Când te-ai născut, eram cel mai fericit om de pe lume. Veneam des… Dar când îl auzeam pe tatăl tău cu ce cuvinte murdare o numește pe mama ta, pe fiica mea, mi se rupea inima. Nu o dată a fost cât pe ce să ne încăierăm… De aceea eu și bunica am hotărât… să nu-l mai vedem. Cred că așa e mai bine…

― Ești convins?

― Mitruț, a te naște o persoană de gen masculin, încă nu înseamnă că ești bărbat. Trebuie să meriți să te numești astfel. Trebuie să câștigi acest titlu. Nu e îndeajuns doar să ai mușchi, să fii înalt și frumos. Înălțimea sau frumusețea chiar nu au nici o importanță. Omul e frumos prin lumina sufletului său. Cum poate fi numit bărbat cineva care lovește, care înjosește o femeie? Pe mama copilului său, sau doamne ferește pe propria mamă? Acesta nu e bărbat. Nici om nu e… Cum poți să stai alături, să te uiți în ochii unui asemenea tip?

― Dar, bunicule…

― Ce e, Mitruț?

― Te-ai gândit vreodată cât de singuri suntem noi, eu și cu mama? Cât de tristă e mama? Lăsând-o așa, în voia sorții – oare nu ați trădat-o? Nu ați părăsit-o? Pe unica voastră fiică?

Bătrânul tresări. Într-un târziu puse mâna sa noduroasă, bătătorită pe umărul firav a lui Mitruț:

― Hai, Mitruț… La culcare… Mâine ne sculăm devreme. Te duc eu în oraș. Mi-ai dat o lecție bună… Ești înțelept. Ca un bătrân… Ca un adevărat bărbat. Să nu repeți greșelile altora…

― Bunicule, se lipi Mitruț de bătrân, vreau să dormim afară, sub pătucul de sub brazi.

― Bine, fu de acord bătrânul. Mai ales că noaptea e caldă, e lună plină. Ne învelim cu blana de urs…

Nu-i prindea somnul. Stăteau și priveau stelele de pe cer. Luna și stelele veniră mai aproape să le ureze noapte bună. Bunicul adormi primul și stelele se înălțară, ocupându-și fiecare locușorul său pe boltă. Și doar o singură steluță roză rămânea aproape și lui Mitruț i se păru că e îndeajuns să întindă mâna că o va culege și o va ține în palmă. Vru să i-o arate lui bunicu, dar nu-l trezi. Îi acoperi umerii cu blana și avu impresia că bunicul e mic, iar el e mare, mare și strașnic de voinic. Și dacă, doamne ferește, va veni ursul, dar acest lucru se întâmplă des prin satele de munte – el se va lupta pe viață și pe moarte, doar să-l protejeze pe bătrân. Desfășurând această poveste, închipuindu-și cum se luptă cu ursul, născocirile sale încet, încet se prefăceau în vise. Aproape adormise când iar zări steluța roză. Ciudat. Acum steluța căpătă chipul unei femei cu părul mătăsos, de culoare roză. Mai mult ca atât – steluța îi vorbi:

― Mitruț, îi zise femeia-steluță, nu-ți fie teamă. Îți trimit o funie împletită din razele mele. Urcă! Cineva te așteaptă aici sus. Cineva are mare nevoie de ajutorul tău. Urcă, Mitruț! La început i se păru că visează, dar funia din raze îi atinse obrazul. Fără să stea pe gânduri porni să urce. Urca cu o repeziciune uimitoare. Se pomeni foarte repede în fața unei femei frumoase, de o frumusețe ne-pământească. Femeia cu părul de culoare roză stătea sprijinită de o stâncă strălucitoare.

― Ai venit, îi zâmbi ea. Știam că o să vii… Ești un băiat cumsecade. Să nu te schimbi niciodată!

― Dar tu cine ești? întrebă mirat Mitruț.

― Mă numesc Seluna, îi întinse mâna femeia. Sunt stăpâna satelitului pe care ne aflăm. Acest satelit se învârte în jurul planetei Galax din galaxia rozelor. Bun venit, mic pământean, în galaxia noastră!

― Am auzit de planeta Galax. De ce m-ai chemat?

― Două ființe, două gângănii galaxite au urgentă nevoie de ajutor. Numai tu poți să le ajuți. Îți amintești de ele?

― Ha, ha, ha! râse băiatul. Ființele alea năstrușnice care mereu se bat? Bineînțeles că mi le amintesc. Aș zice că seamănă cu familia mea, doar că în familia mea unul-tata se bate. Mama atât poate – să plângă.

― Îmi pare rău pentru tine, mic pământean, oftă femeia. Când părinții nu se înțeleg, cei care suferă sunt copiii. Cândva am trecut prin așa ceva… Să vorbim însă acum despre cei doi galaxiți. Galaxiții au fost întotdeauna ființe lipsite de sentimente și vina o port eu cu fratele meu – stăpânul planetei Galax. Tatăl nostru, stăpânul acestei galaxii, i-a creat pe galaxiți. Când creația lui era aproape gata, eu, fiind o fire neastâmpărată, am luat o eprubetă cu viruși din laborator și am zburat prin Univers. Din neatenție am scăpat eprubeta. Am căutat-o peste tot, dar nu am găsit-o. Ca să nu afle tata, fratele m-a sfătuit să umplu altă eprubetă cu viruși asemănători și s-o pun în locul celeilalte. Așa am și făcut. Tata a dat viață galaxiților. Când a văzut că aceștia sunt înzestrați cu o minte strălucitoare, dar au în ei doar virușii răutății și ai răzbunării, iar virușii bunătății, ai dragostei și ai milei sunt lipsă – și-a dat seama imediat de cele întâmplate. Am fost nevoiți să recunoaștem. Ne-a pedepsit crunt. Pe mine m-a exilat pe acest satelit, pe fratele, împreună cu ființele numite galaxiți – pe planeta Galax. Dar aceasta e altă poveste… Și Seluna porni să plângă. Lacrimile ei se rostogoleau la poalele stâncii și se prefăceau în pietre scumpe.

― Femeile peste tot plâng la fel, se gândi Mitruț. Și mama plânge la fel. Doar că lacrimile mamei se topesc, se evaporă, pe când lacrimile Selunei se prefac în diamante.

― Deci, se liniști Seluna, vorbeam despre galaxiți. Am știut că se vor autodistruge. Când au devenit gângănii, m-am bucurat. Rând pe rând au pierit cu toții în afară de cei doi pe care i-ai cunoscut. Între timp, în laboratorul meu ce se află în miezul acestui satelit, am făcut cercetări și am descoperit medicamentul ce i-ar fi ajutat să-și recapete fosta înfățișare. Nu am vrut să-i ajut. Vroiam să piară, să dispară de pe fața Galaxului. Făcuseră prea mult rău ca să-i pot ierta. Totuși am observat că de când vizitează Pământul – cele două gângănii s-au schimbat spre bine. Am de gând să creez o ființă perfectă, căci am moștenit de la tata talentul și mă ocup necontenit de acest lucru. Dar aș vrea să-i mențin în viață și pe prietenii tăi – galaxiții. Mai ales după ce am aflat că au încetat să ia elixirul vieții, hotărând astfel să dispară… Am rămas impresionată. Sistemul lor e îmbunătățit. Și totul s-a întâmplat pe cale naturală. Datorită pământenilor, sau mai bine zis – datorită ție. Trebuie să-i ajuți, mic pământean.

― Cum să-i ajut? întrebă nedumerit Mitruț.

― E foarte simplu. Ține acest flaconaș. În el e medicamentul. Te vei urca pe razele mele și imediat vei fi pe planeta Galax, alături de cele două gângănii. Nu le-a rămas prea mult timp, trebuie să te grăbești. Le vei picura câteva picături în gură, dar asta nu va fi de ajuns. În timp ce le vei da medicamentul – e necesar să te pătrunzi de un sentiment sincer de dragoste față de ei. Doar așa medicamentul își va face efectul. Nu știu dacă vei reuși, dar ești unica ființă care merită să încerce. Ce zici, încercăm?

― Bineînțeles, nu ezită nici o clipă Mitruț.

― Știam că vei fi de acord, vorbi Seluna apoi îi mai întinse un flaconaș.

― Aici se află antidotul virusului „Gânganie”. E pentru tine. Ia câteva picături. Paza bună trece primejdia rea. Și încă ceva. Așteaptă un pic…

Femeia se aplecă, culese câteva pietricele de pe jos, din cele care fuseseră lacrimi, le fărâmiță prefăcându-le într-un praf alb, praful îl turnă într-un alt flaconaș, i-l dădu zicându-i: „Când te vei întoarce acasă – nu uita să-ți prelucrezi hăinuțele cu acest praf! S-ar putea să anini pe hăinuțe virușii care mișună pe acolo și atunci planeta voastră va fi într-o mare primejdie. N-o să uiți?”

― Cum să uit? Nici vorbă. O să țin minte.

― Atunci, îl îmbrățișă frumoasa Seluna pe Mitruț, la treabă! Sper să reușești! Urcă! Ah, da… Vroiam să-ți mai spun… adăugă ea. Imediat ce te vei gândi că vrei să te întorci pe Pământ, îți voi auzi gândul. Lucrul acesta se va întâmpla în câteva clipe. Să nu-ți faci griji.

― Bine, răspunse Mitruț urcând pe un mănunchi de raze și nu reuși să clipească că se și afla deja pe planeta Galax.

Pământenii de mult intuiesc că există viață și pe alte planete. Dar el, Mitruț, e primul dintre pământeni care pășește pe o asemenea planetă și e foarte mândru de asta.

Era atât de fascinat de ceea ce vedea încât uitase pentru ce venise aici. Privea uimit la cerul roz de deasupra sa, la pomii cu frunzele portocalii, la ceea ce ar trebui să fie iarbă, dar care avea o culoare albastră-verzuie. Cărărușa pe care mergea Mitruț era dintr-un nisip roșcat, dar la fiecare pas din acest nisip săreau mulțime de pietre scumpe.

― Pe Pământ oamenii se omoară pentru câteva astfel de pietricele. Aici le găsești cu tona și nimeni nu are nevoie de ele. Dacă-mi umplu buzunarele – voi deveni cel mai bogat pământean, se gândi Mitruț.

Vru să ridice o pietricică, dar aceasta se dovedi a fi atât de grea încât nici vorbă s-o urnească din loc. Pietricelele de pe planeta Galax săreau doar din bunul lor plac. Dar mai mult decât pietricelele – îl uimiră trandafirii. Erau unicele flori pe care le văzu în jur. Nu prea semănau cu trandafirii de pe Pământ căci nu aveau spini, nu aveau miros. Petalele acestor trandafiri erau presărate cu diamante, diamantele se scuturau, apăreau altele și acest lucru care se întâmpla încontinuu făcea să pară că în jur e un adevărat joc de lumini. Alături de tufa lângă care se oprise Mitruț curgea un pârăiaș și, privind mai atent, băiatul descoperi că lichidul care curge nu e altceva decât aur curat. Își băgă un deget și degetul rămase aurit.

― Câtă bogăție, câtă frumusețe pe această planetă, se gândi Mitruț. Oare de ce gângăniile ziceau că Pământul e mult mai frumos? Dacă ar ști pământenii unde stă ascunsă mama bogăției… Și a frumuseții… Dar nimeni în afară de el nu știe de existența planetei Galax. Și nici nu trebuie să știe. Mulți și-ar ieși din minți ca să ajungă aici. Probabil că dragostea de pietre scumpe pământenilor li se trage de la urmașii copiilor celor două gângănii… Aoleu, se sperie Mitruț. Căscând gura la pietricele am uitat că trebuie să salvez pe cineva!

Oare unde să fie gângăniile? Nu prea își închipuia cum îi va apărea dragostea pentru ele, dar trebuia să le găsească, trebuia să încerce. Deodată chiar alături, de sub tufa de trandafiri, se auzi un sunet straniu ce semăna cu un „of”. Dădu la o parte câteva crenguțe și le văzu pe gângănii. Stăteau sub tufă cu ochii închiși, slăbite, cu fețele pline de riduri, urâte, îmbătrânite, rău mirositoare. Erau atât de neajutorate încât lui Mitruț i se făcu sincer milă. Se așeză în genunchi, alături.

― Mic pământean, o auzi băiatul vorbind pe femelă cu o voce tremurătoare. Ai venit… Nu credeam că te vom mai vedea… Ce bine că ai venit… Acum când noi nu vom mai fi, tu vei rămâne stăpânul acestei planete… Planeta noastră are nevoie de cineva cu suflet bun care să o prețuiască, să n-o chinuiască, să n-o distrugă căci și ea, planeta, e un organism viu și suferă… Mic pământean… Mic pământean… Noi doi, eu și el, am săvârșit atâtea greșeli, am făcut atât de mult rău…

Femela nu mai zise nimic. Din ochii ei închiși porniră să șiroiască lacrimi. Lacrimile cădeau la rădăcina trandafirului și imediat se formă un pârăiaș de apă adevărată. Mitruț luă o mână de apă și le stropi pe gângănii. Acestea deschiseră ochii, îl priviră cu tristețe apoi își întoarseră privirile fiindu-le probabil jenă de lacrimile pe care le vărsau.

― Mic pământean, vorbi iarăși femela care, spre deosebire de mascul, avea încă puțină forță, dacă te vei întoarce vreodată pe Pământ, să-l găsești pe RO-1 și să-i spui că-i mulțumim pentru că ne-a slujit cu credință.

― Dar unde e RO-1? întrebă mirat Mitruț.

― Atunci când am luat hotărârea să nu mai folosim elixirul, am deconectat tot sistemul de roboți. Nu am fi dorit ca planeta Galax să rămână sub stăpânirea unor roboți. RO-1 însă era ceva mai mult… Mult mai mult decât un simplu robot… L-am cruțat. A dorit și i-am permis să se întoarcă pe Pământ… Să-i spui… Să nu uiți…

Brusc cele două gângănii începură să se zbată. Mitruț înțelese că acela e sfârșitul.

― Nuuuu! strigă el. Trebuie să trăiți! Am venit să vă salvez!

Îi luă în brațe, îi strânse la piept și sufletul lui de copil se umplu de dragoste față de aceste două ființe lipsite de vlagă și acum absolut inofensive. Scoase rapid flaconașul din buzunar și picură câteva picături pe buzele gângăniilor. După ce sorbiră picăturile gângăniile adormiră. Dormeau un somn liniștit, respirau ritmic, fețele lor căpătară o culoare sănătoasă, le dispărură ridurile, erau acei pe care îi cunoscuse cândva în Poiana Soarelui, pe farfuria zburătoare.

Începu să plouă. Ploua cu stropi mășcați, calzi. Mitruț uită de gângănii. Ca un copil poznaș alergă prin ploaie, dar ploaia fu scurtă, cerul se limpezi și grădina se umplu de un abur roz și parfumat. Aburul se împrăștie, cerul căpătă o culoare roz-verzui-albăstruie. Pe cerul planetei Galax strălucea soarele, un soare care nu se deosebea aproape cu nimic de soarele planetei Pământ. Grădina prin care alerga Mitruț după ploaie era și mai frumoasă. Aceleași cărărui de nisip de aur, aceleași pârăiașe din aur curat, doar că acum trandafirii emanau un parfum îmbătător, iar printre tufe șiroia un izvor de apă adevărată, limpede și cristalină. Lui Mitruț i se făcu sete, sorbi puțină apă și brusc își aminti de gângănii. Le căută printre tufele de trandafir, nu le găsi, privirea însă i se opri asupra unui pom pe care nu-l observase până atunci, un măr. Un pom de măr doldora de fructe mari, rotunde, jumătate galbene, jumătate roșii. Sub pom, în picioare, ținându-se de mână, uitându-se una alteia în ochi, Mitruț văzu două făpturi semănând mult la chip cu oamenii.

― Oameni? se miră Mitruț. Pe planeta Galax au ajuns oamenii? Dacă e așa atunci ceea ce nu au reușit galaxiții, oamenii vor reuși neapărat. Foarte curând această planetă va deveni o ruină…

Merse încet să nu fie observat și îi văzu pe cei doi îndeaproape. Era un bărbat și o femeie. De o frumusețe de nedescris. Femeia înaltă, subțire, ca un fir de trestie, cu un gât lung, cu picioare lungi, avea fața ovală, tenul roz, catifelat, ca o petală de trandafir. În ochii mari, sinilii, adumbriți de gene lungi, negre jucau mii de steluțe și lui Mitruț i se păru că în ochii femeii s-au adunat toate pietrele scumpe de pe planetă. Părul ce-i ajungea până la călcâie, cu fire negre ca de smoală, cu fire de aur și de argint se învolbura la cea mai mică adiere de vânt vrând parcă s-o înalțe deasupra tuturor celorlalte frumuseți. Învelită într-un văl subțire, roz, femeia îl privea pe bărbatul de alături, șoptindu-i ceva…

― Eh, oftă Mitruț. Nu au idee ce scumpete de pietre îi înconjoară…

― Ai salvat Planeta, mic pământean! o auzi și o văzu pe Seluna licărind o clipă pe cer. Ființele pe care le privești nu vor ști niciodată că au fost cândva gângănii…

― Dar… vru să întrebe Mitruț, însă gândul i se opri căci rămase stopat de groază și de uimire. Din vârful pomului spre femeie, lucios și scârbos, cu un cap enorm, cu ochi bulbucați, cu limbi de foc, se târa un șarpe enorm.

De frica la ce ar putea să se întâmple Mitruț închise ochii și se gândi că vrea acasă. I se făcu dor de bunici, de mama, de munți, ba chiar și la orășelul său mic de la poalele munților se gândi cu mai multă plăcere.

Se trezi în pătucul de scânduri de sub brazi. Se făcuse ziuă. Bunicul nu era lângă el.

― Ce vis ciudat, se gândi Mitruț… Ia te uită, am dormit îmbrăcat… Pe unde o fi bunicul?

Îl căută, găsi însă doar un bilețel:

„Bunica s-a îmbolnăvit. Am plecat după ea… Acasă te va duce moșul Andrei. Are treabă în oraș. Iartă-mă. Cum se face bine bunica – venim la voi. Fii băiat cuminte. Nu uita, un bărbat, de mic e bărbat…”

În orașul de la poalele munților ajunse spre seară. Mama îl sărută, dar nu-l îmbrățișă. Chiar dacă zâmbea, ochii ei rămâneau triști. Mitruț nu o întrebă nimic. Se retrase în cămăruța sa să-și vadă rechizitele școlare. Deja îi era dor de munte și de bunei. Nici nu observă când veni tata. Își dădu seama de acest lucru când auzi hodorogeli prin bucătărie. Apoi o auzi pe mama plângând. Intră acolo în momentul când tata o plesnea pe mama peste față.

― Ce faci?! strigă Mitruț și se puse între mama și tata. Încetează! Să nu îndrăznești! Ești un laș! Un laș! țipă el și lacrimile îi țâșniră din ochi. Un bărbat nu lovește o femeie…

― Tu? Tu? Mie? bolborosi tata neașteptând probabil o asemenea reacție din partea copilului. Vezi ce-ai crescut? Vezi? se repezi el iarăși spre mama, apoi se răzgândi, se înturnă, îl apucă strâns de haină pe băiat, scuturându-l.

― Îți arăt eu ție, țânc ce ești, cine e bărbatul în casa asta! Îți arăt…

Nu mai reuși să zică nimic căci sub privirile îngrozite ale mamei și ale lui Mitruț, imediat ce puse mâna pe haină, tata, mai întâi se zgudui ca electrocutat, apoi încet-încet din bărbatul chipeș, înalt, cu părul negru ca smoala, cu picioarele bine înfipte în pământ, se prefăcu… într-o enormă gânganie.

Mitruț înțelese rapid totul. Nu fusese un vis… Uitase să-și prelucreze hăinuța, aducând astfel virusul „Gânganie” pe Pământ. Prima jertfă a virusului stătea în fața sa.

Mama privea împietrită și probabil nu-și dădea bine seama ce se întâmplase.

― Mitruț, întrebă ea, unde e tata? De unde a apărut această gânganie scârboasă aici?

― Această gânganie scârboasă, răspunse calm Mitruț, e ceea ce a rămas din bărbatul tău. De fapt așa a fost întotdeauna… O gânganie de om.

― Mitruț! strigă mama. Nu se poate să vorbești atât de urât! Mitruț, trebuie să facem ceva! Să chemăm salvarea!

― Pentru ce să chemi salvarea? Nu are nici o boală. E sănătos-tun. Cine te va crede? Îl vor lua să facă cercetări. Asta vrei?

― Nu, nu vreau… Mitruț, cum a fost posibil? E de necrezut… Chiar seamănă cu el… Aceiași ochii… Aceleași mustăți… Mitruț, îl vreau pe tatăl tău înapoi, șopti mama și porni să plângă.

― Îl vrei înapoi?! strigă Mitruț. Pentru ce?! Ți-e dor de insulte, ți-e dor de bătăi?! Eu unul m-am săturat! Să rămână gânganie! Vezi cât e de cuminte? Tace, nu scoate un sunet…

Și brusc tata-gânganie porni să sâsâie precum un șarpe. Apoi sări ca o minge, urcă pe masă, răsturnă toată vesela, coborî jos, răsturnă scaunele, se împiedică de mătură, o răsturnă, împinse căldarea cu gunoi, o răsturnă, dar mai mult decât atât nu putea face.

Mitruț îl luă în brațe și îl duse în cabinetul lui.

― Unde e cheia? o întrebă el pe mama.

― Care cheie? Ce vrei să faci?

― Dă-mi cheia! De la cabinet…

Mama îi aduse cheia. Mitruț încuie cabinetul apoi merse liniștit în camera sa.

― Mitruț, veni mama speriată după el, deschide cabinetul! O să moară acolo… Mitruț, fie-ți milă…

― Milă?! Mamă, ce trebuie să se întâmple ca să te înveți minte? Stai liniștită… N-o să moară. Ăștia nu mor. Sunt veșnici… Să stea flămând câteva zile… Să vezi cât de cuminte va fi după asta. Nu-ți va mai zice că nu te pricepi la nimic, îi va plăcea tot ce-i vei da…

― Mitruț…

― Mamă, am medicamentul… Îl voi face din nou om. Dar nu pot acum. Sunt obosit… Vreau să dorm. Mâine e prima zi de școală… Ah, da, am uitat, își aminti Mitruț scoțând din buzunar flaconașul cu tinctură pe care i-l dăduse Seluna ca să nu se molipsească de virus. Deschide gura, adăugă el și îi picură mamei câteva picături. Nu de alta, zise Mitruț, dar n-aș vrea ca ambii părinți să-mi fie gângănii…

Apoi merse, se dezbrăcă, cercetă atent hăinuța, găsi câteva bucățele din tentaculele gângăniilor de pe Galax, le așeză într-o cutie goală de chibrituri, își prelucră hainele cu praful din lacrimile Selunei și plecă la culcare, dar nu adormi imediat. Prea multe se întâmplaseră…

Totuși, se gândi Mitruț, oamenii infectați cu virusul „gânganie” nici pe departe nu sunt atât de inteligenți ca cei galaxiți. Gângăniile galaxite vorbeau toate limbile Pământului. Tatăl său, care acum are chipul unei gângănii, nu poate decât să sâsâie… Trebuie să-l fac om… Dar medicamentul de la Seluna nu va ajuta dacă nu voi avea și un sentiment de dragoste pentru el… Sau măcar de milă… La acest gând, Mitruț adormi.

Toată ziua la școală, privindu-și colegii, profesorii, se gândea că pe majoritatea din ei ar prefera să-i vadă gângănii. Scotocea în gând care, când și cu ce l-a supărat. În cutia cu chibrituri păstra arma perfectă pentru distrugerea omenirii. Nu există om mai puternic decât el pe Pământ. E de ajuns să arunce acele mici fărâme de tentacule galaxite peste cineva și încet-încet Pământul va mișuna de gângănii. Care vor pieri una câte una.

Civilizația de pe Terra va lua sfârșit. El va pedepsi omenirea. Și omul bogat și omul sărac, și omul bun și omul rău, toți pentru el sunt acum niște posibile viitoare nenorocite gângănii.

Gândul acesta nebun nu-i dădea pace, tentația era atât de mare încât nu mai rezistă, lăsă lecțiile și veni acasă. Era aproape hotărât să ia cutia și să-i arunce conținutul peste primul întâlnit în cale. Apropiindu-se de casă, de la un bloc auzi, pus la maxim, cântecul „Doamne ocrotește-i pe români”. Se opri, ascultă melodia până la capăt. Se mai opriră câțiva oameni. Mai tineri, mai bătrâni. După ce cântecul luă sfârșit – o bătrânică își făcu semnul crucii șoptind cu tristețe: „Doamne, ocrotește-i pe români și ocrotește-le cântecul că tare e frumos… Ocrotește-i, Doamne, pe oameni și iartă-i pe cei care păcătuiesc că poate nu știu ce fac”, adăugă ea și plecă.

Mitruț parcă se trezi dintr-un somn greu.

― Cântecul… Cântecul, se gândi el, trebuie să trăiască!

Ajuns în camera sa – luă cutia, o deschise, turnă peste conținutul ei praful care distrugea virușii, apoi o aruncă în coșul cu gunoi. Mai rămânea să-l trateze pe tata, dar nu se grăbea.

― Mitruț, îi vorbi mama. Până nu demult în cabinet a fost mare gălăgie. Acum nu se mai aude nimic… Deschide ușa, Mitruț. Să nu fi pățit ceva…

― Uită, îi răspunse cu obrăznicie Mitruț. Nici să nu te gândești! Să stea acolo! Nu vreau să aud de el, de această gânganie scârboasă! Strigă și brusc i se păru că strigă exact cum striga și tata. Se liniști, ba chiar i se făcu rușine, luă cheia și deschise ușa. În odaie – o dezordine de nedescris. Totul stricat, totul fărâmat. O putoare insuportabilă.

Tata stătea pe canapeaua sa, cu ochii ațintiți în pod. Când îi văzu – parcă se bucură, apoi din ochii de gânganie începură să șiroiască lacrimi. Mama se repezi să-l cuprindă, să-l sărute. Lui Mitruț i se făcu silă. Ieși din odaie.

Câteva zile la rând mama se porăi cu tata, nedezlipindu-se de el. Îl lua în brațe, îl ducea la baie, îl spăla, îl curăța, îi descâlcea tentaculele, îl mângâia, îi prepara bucate și îl hrănea cu lingurița la ore fixe ca pe copilașii cei mici. Noaptea se ghemuia pe fotoliul din cabinet ca nu cumva să aibă nevoie de ceva tata, iar ea să nu fie acolo. Nu-i vorbea nimic lui Mitruț.

― De ce? se întreba la nesfârșit Mitruț, și nu găsea nici un răspuns. Nu pricepea cum poate să existe o astfel de dragoste. A fost bătută, umilită. Lui, unicului lor copil, i-a fost distrusă copilăria, iar ea continuă să-l iubească, să-l îngrijească. Dacă i s-ar fi întâmplat ei acel lucru, Mitruț era convins că tata nu ar fi ezitat nici o clipă s-o… Nici nu vrea să se gândească. Nu. Aceasta nu e dragoste. E o boală. Incurabilă.

― Mitruț, îi vorbi mama într-o zi. A trecut o săptămână… Trebuie să facem ceva… Să spunem cuiva…

― Încă nu… Așteaptă… Și Mitruț se îndreptă spre odaia sa. Trecând prin fața oglinzii din antreu, vru să-și îndrepte freza, dar constată cu groază că nu-și vede chipul în oglindă.

― Mamă, strigă el speriat, eu… nu cumva… sunt… gânganie?

― Doamne, ce vorbești Mitruț? Uită-te la tine cât ești de frumos. Semeni cu tata. Ai ochii lui, părul lui, vei fi la fel de înalt…

― Nuuu! strigă băiatul. Nu vreau să-i semăn! Pentru nimic în lume! Și fugi în odaie. Dormi prost. Visă urât. Foarte urât. În vis el era gânganie, iar mama și tata aveau chip de oameni. Într-un acces de furie vru să-și devoreze părinții.

Se trezi îngrozit, gută de sudoare. Se ridică buimăcit din pat, luă medicamentul contra virus și intră în odaia tatălui. Mama dormea în fotoliu. Mitruț o înveli cu cuvertura care căzuse. Apoi merse spre canapea. Îl privi pe tata. Era urât și scârbos. Dar… era tatăl său. Ar fi vrut să aibă un altfel de tată. Unul care să-i fie perete, de care să se sprijine ori de câte ori ar fi avut nevoie. Unul care să-i fie sobă, să-i împrumute căldura și această căldură să-i ajungă pentru toată viața ca mai apoi și el să o împartă cu copii săi. Și din această rezervă de căldură omenească, primită în copilărie de la mamă, de la tată, tot lor, părinților, s-o întoarcă. Orișice părinte are nevoie de dragostea și căldura copiilor săi.

Ar fi vrut să aibă un tată pe care să-l aștepte cu nerăbdare atunci când este plecat, căruia să-i spună orice, să-i povestească de exemplu că în clasa lor a venit o fată care are ochii atât de frumoși de parcă toate pietrele scumpe s-au adunat în ei. Dar… Nu are un asemenea tată. Și totuși acestei ființe pe care o privește acum îi datorează viața. Iar viața este un mare dar… În adâncul sufletului Mitruț nu-l urăște.

„Iartă-i, Doamne, pe oameni, că nu știu ce fac!” a zis bătrâna aceea.

― Iartă-l, Doamne, pe tata, șopti Mitruț, se aplecă și îl sărută pentru prima dată în viață. Nici nu observă că plânge. Lacrimile îi curgeau și se prelungeau pe fața tatei. Te iubesc, tată, zise Mitruț apoi îi picură pe buze câteva picături din tinctura tămăduitoare. Nu mai așteptă să vadă ce se va întâmpla. Merse și se culcă.

A doua zi dimineața Mitruț îl văzu pe tata în bucătărie. Era cel pe care îl știa dintotdeauna.

― Șezi, Mitruț, îi vorbi tata cu un glas parcă sugrumat de emoții. Și tu șezi, Marie… Am să vă spun ceva. De mult trebuia să fac acest lucru… Marie, am visat un vis foarte ciudat… Se făcea că eram gânganie. Totul era atât de adevărat că acum parcă nici nu-mi vine a crede că am redevenit om. Marie…

― Da, Ioane, șopti mama.

― Marie, cred că știi, așa nu se mai poate… Ia valiza din șifonier și pune acolo ce vrei… Câteva lucruri… Restul vă las vouă. Ție și băiatului… Să mă ierți, Marie… Să mă ierți, Mitruț… O să plec de la voi. Pentru totdeauna…

Au trecut cinci ani de când tata a plecat. Nu a venit niciodată să-l vadă pe Mitruț. La început mama tânjea, plângea mai în fiecare zi. Apoi ca să nu plângă începu să croșeteze și în timpul croșetatului îngâna câte un cântec. Mitruț nici nu știa că mama are un glas atât de frumos. Uneori fredona împreună cu ea.

― Mitruț, observă mama, dar tu ai un auz muzical perfect. Și o voce foarte frumoasă. Trebuie să faci muzică. Neapărat.

Începu să ia lecții de canto. Îi plăcea mai ales muzica populară. Luă premii la mai multe concursuri, dar nu premiile îl făceau fericit. Fericit îl făcea cântecul în sine. Era fericit că o are pe mama alături, că are bunei, fericit îl făcea muntele și de fiecare dată când pleca acolo își aducea aminte de peripețiile cu gângăniile de pe planeta Galax. Era convins că într-o bună zi îl va întâlni pe RO-1.

Într-o zi îl văzu pe tata. Aproape nu se schimbase. Atât că părul i se albise un pic pe la tâmple. Nu se apropie de el. Tata vorbea cu o femeie tânără, alături de el stătea un pici de vreo trei anișori.

― Fratele meu? surâse Mitruț. Am un frate? Poate că micuțul e mai norocos, oftă Mitruț și vru să plece, dar observă că piciul porni să plângă. Probabil că obosise și se cerea în brațe. Enervat, tata se aplecă și îl plesni. Femeia de alături se grăbi imediat să-și ia rămas bun. Tata, și mai enervat, îl târî pe copil spre stația de troleibuze. Mitruț ar fi vrut să alerge după ei, să-și ia fratele în brațe, să-l sărute, să-l mângâie. Dar nu făcu acest lucru. Nu avea nici un rost.

― Unii oameni, se gândi Mitruț cu tristețe, nu se schimbă niciodată. Dispoziția îi fu stricată. Merse în parc și se așeză pe o bancă. Nici nu observă că alături se mai așeză cineva.

― Vrei? auzi un glas foarte plăcut. Mitruț ridică ochii. O fată cu părul negru, lung, lung, cu fire aurii și argintii, cu ochii sinilii în care parcă își scăldau luminile mii de pietre prețioase, îmbrăcată într-o bluziță subțire, roză, zâmbind ademenitor îi întindea un măr copt, jumătate galben, jumătate roșu. Parcă într-o vrajă, fără să ezite, Mitruț luă mărul și… mușcă.