Orasul cu ochi de ploaie

Orașul cu ochii de ploaie

Să fi zis cineva pe atunci că orașul Lumină, oraș scăldat tot anul de un soare blând, îmbăiat de ploi albastre și calde, îmbătat de parfumul florilor – va deveni peste vremi o urbe tristă și mohorâtă, în care soarele aproape că nu se mai ivește și în care oamenii nu cunosc cum arată o floare adevărată – acel cineva ar fi fost considerat de-a dreptul nebun. Dar anii s-au scurs. Urmele urbei de altădată s-au șters. Orașul și-a schimbat înfățișarea, și-a schimbat denumirea. Din pricina necontenitelor ploi, orașului Lumină i s-a zis „Orașul cu ochii de Ploaie”.

Nimic nu se schimbă în bătrâna urbe. Plouă și plouă necontenit. În fiecare primăvară, când apar primii bobocei de floare, orășenii așteaptă cu sufletul la gură. Vor să-și vadă orașul inundat de floare și de parfum. Dar sunt ani buni de când acest lucru nu se mai întâmplă. Nu există flori în orașul cu ochii de Ploaie. Și nimeni nu știe de ce. Chiar dacă pomii dau roadă, nici o ființă vie nu-i vede împodobiți în mantie albă. În lipsa adevăratelor flori, orășenii meșteresc flori artificiale, din hârtie colorată. Astfel pentru ei viața prinde culoare.

Pentru toată lumea ploile sunt o adevărată nenorocire. Ploile reci, tulburi, cu stropi cenușii și mai ales ploile cu stropi vișinii. Ultimele se abat întotdeauna pe neprins de veste. În timpul ploilor cu stropi vișinii dispar o mulțime de oameni. Și iarăși nimeni nu știe de ce. Nu e de mirare, deci, că orașul cu ochii de Ploaie e trist, mohorât și de cele mai multe ori – pare pustiu.

Și totuși în acest oraș cenușiu, alături de ceea ce se numește tristețe, trăiește un omuleț, un copilaș cu totul și cu totul deosebit. Ștefăniță locuiește împreună cu mama și bunica într-o căsuță cu ferestruicile mici care parcă privesc mirate la tot ce se întâmplă afară. Băiețelul are părul de aur. Ochii lui mari, negri strălucesc ca două steluțe. Fața îi este luminată de zâmbet și copilul mai întotdeauna e vesel și bine dispus. Veselia lui e sursă de mare îngrijorare pentru bunica. Ea crede sincer că orișice bucurie se plătește cu lacrimi. De aceea când râde copilul, bunica plânge.

Vara Ștefăniță aleargă prin ploaie și strigă că stropii nu sunt reci, sunt calzi, iar ploaia nu e cenușie, e străvezie, e ca argintul.

― E adevărat, zice el, că cerul mai întotdeauna e acoperit de nori, dar sunt zile când soarele strălucește.

Dar și acele puține zile senine, în afară de dânsul, nimeni nu le vede. Cel mai mult bunica se întristează când nepotul afirmă că florile înfloresc peste tot.

― Ștefăniță, îi explică bunica, tot ce vezi e rodul unei imaginații bogate. Ți-am povestit prea multe povești despre flori. Nu există flori în orașul nostru. Ține minte! Altfel, îl amenință ea, eu cu mama vom fi nevoite să te ducem la medic. Să-ți corecteze vederea.

― Dar… bunico, privește! exclamă copilul și tace. Îi este frică de medici. Foarte curând însă uită. Și iarăși aleargă prin ploaie și strigă că ploaia e caldă, e ca argintul, că lângă prispă a înflorit trandafirul, că de-a lungul cărărușei gherghinele și-au desfăcut petalele.

― Vai, Ștefăniță, se întristează bătrâna, tu vezi doar tufe de trandafir, doar frunze de gherghine.

În ultimul timp mai ales pe mama tot mai des o bate gândul să consulte medicul.

― Lasă-l, Oana, zice bunica. Se joacă… Născocește. Se bucură… E copil. Mai lasă-l. Nu e bolnav. O imaginație bogată nu e o boală.

― Dar vede lucrurile strâmb, zice Oana, și nu e bine.

― Dar vede lucrurile frumos și asta e bine.

― Va suferi când își va da seama că lumea e mult mai urâtă.

― Va suferi dacă nu-și va închipui că lumea poate fi și frumoasă…

Iar între timp Ștefăniță continuă să rămână un om fericit între o mulțime de oameni nefericiți. Și totuși are și el clipe de mare tristețe. În acele clipe își amintește de tata. Tata, după spusele mamei și a bunicii, a dispărut într-o zi, pe o ploaie cu stropi vișinii. A plecat și nu s-a mai întors. Ștefăniță ține minte acea zi. Înainte să plece, tata l-a sărutat, a scos din buzunar câteva semincioare roze și i-a vorbit:

― Privește aceste semințe, Ștefăniță! Când vor fi aruncate în sol, când vor răsări și vor înflori, prin frumusețea lor vor avea puterea să destrame vălul Minciunii de pe ochii tuturor orășenilor. Din orașul nostru va dispărea Minciuna, va dispărea Frica, va dispărea Tristețea. Vom trăi zile minunate, copile, a zis tata și a plecat.

De atunci nu la mai văzut nimeni. Mama și bunica plâng mai tot timpul. Ștefăniță le sărută, le șterge lacrimile și le zice că de asta plouă – lacrimile lor se prefac în stropi de ploaie.

― Tata se va întoarce, le îmbărbătează el. Se va întoarce fiindcă eu îl aștept.

Și în fiecare zi Ștefăniță privește în lungul străzii. Uneori i se pare că vede silueta înaltă a tatei. Dar acea siluetă dispare, se topește. Ștefăniță însă nu se dă bătut. Crede ferm că va sosi clipa când își va îmbrățișa din nou tatăl. Și nimeni și nimic nu-i poate strămuta această credință.

Într-o dimineață bunica descoperi în camera copilului, pe noptieră, o floare albă cu petalele tivite cu fir de aur pe la margini.

― Ce floare minunată! De unde o ai, Ștefăniță? întreabă bătrâna. Tu ai modelat-o?

― Dar nu e modelată. E o floare vie. Mi-a dăruit-o femeia în Alb.

― Ștefăniță, lasă poveștile, se enervează bunica. De unde ai floarea?! Vreau adevărul.

― Întotdeauna îți spun adevărul, suspină copilul. Tu însă niciodată nu mă crezi…

― Bine… Își promit că de data asta te cred. Hai, povestește!

― Bunico, porni să povestească Ștefăniță, astă noapte m-am trezit din pricina unei lumini puternice. Am deschis ochii și am văzut o femeie tânără, îmbrăcată în rochie albă. Pe cap avea o coroniță cu flori și din acele flori izvora lumina. Bunico, femeia în Alb semăna foarte mult cu femeia din fotografia de pe peretele din camera ta.

― Ai visat, Ștefăniță. În acea fotografie sunt eu, când eram mireasă.

― Nu am visat, bunico, se supără copilul. Iarăși nu mă crezi…

― Te cred, te cred, puiule, îl mângâie bătrâna, iar în suflet i se furișă îngrijorarea. Povestește mai departe, zise ea în timp ce se gândi că chiar mâine va pleca cu Ștefăniță la medic.

― Femeia a scos o floare din coroană, continuă povestea băiatul, mi-a întins-o zicându-mi: „Ștefăniță, ești unicul om din acest oraș căruia la naștere nu i s-a picurat în ochi otrava Minciunii, a Fricii și a Deznădejdii. Doar tu vezi lucrurile așa cum sunt și nu cum dictează oamenii cu ochii de gheață! În puterile tale e să salvezi orașul de întuneric, de minciună, de aceste creaturi cu ochi și cu inimă de gheață. În curând vom merge în noaptea Minunilor!”. M-a sfătuit să nu mă tem căci îmi va fi mereu alături. „Ai grijă de floare!”, a mai spus femeia și s-a făcut nevăzută. Mă crezi, bunico? întreabă Ștefăniță.

― Te cred, răspunse bătrâna nehotărâtă, apoi luă floarea și o mirosi. O așeză într-o vază și i se păru că îi simte parfumul. Brusc își aminti ziua când îl aduseseră pe Ștefăniță de la maternitate. Copilul dormea zâmbind prin somn, ca un îngeraș.

Fiecărui prunc, îndată după naștere i se picura în ochi niște picături miraculoase care, așa li se spunea părinților, pe parcursul vieții aveau să le corecteze vederea. Fără de aceste picături, li se zicea, copiii în loc de realitate vor vedea lucruri inexistente. Vor suferi mult din această pricină. Nici un părinte nu ezita să îndeplinească ce i se cerea. Marius însă, tatăl copilului, insistă atunci să-i picure el singur picăturile lui Ștefăniță. Acum bătrâna e convinsă că el nu a făcut acest lucru.

― Ar fi fost o nenorocire, se bucură ea, dacă în loc de flori Ștefăniță ar vedea peste tot șerpi și balauri.

Pe drum spre medic trecură prin fața unei cafenele pe care era scris cu litere mășcate: „Înghețată”.

― Vreau înghețată! Strigă Ștefăniță. Vreau înghețată!

În clipa aceea licări o femeie îmbrăcată în alb, cu un voal de mătase pe cap. La o adiere de vânt, voalul femeii zbură atingând fața bătrânei.

― Ce ființă ciudată se gândi bătrâna. Pășește de parcă plutește.

― Bunico, șopti Ștefăniță, e femeia în Alb. E femeia care mi-a dăruit floarea…

Bătrâna nu-i răspunse. Se căznea să-și amintească încotro pornise. Uitase totul.

― Înghețată? vorbi ea derutată. Să intrăm…

Se așezară la o măsuță, vizavi de singurul vizitator din cafenea. În timp ce Ștefăniță își savura înghețata, bătrâna moțăia pe scăunașul ei. Tresări când îl auzi strigând:

― Bunico, privește! strigă Ștefăniță. Bărbatul de colo are ochii de gheață!

Se înturnă speriată. Văzu o față sticloasă, pătrată. Doi ochi ca două globuri de gheață. Frigul ce izvora din acele globuri o străpunseră.

― Nu mai vreau înghețată, scânci Ștefăniță.

Bătrâna simți că amorțește. Găsi totuși puteri, îl smulse pe copil de pe scăunaș, îl luă în brațe și alergă spre ieșire.

Afară se întunecase de-a binelea. Când intrară în cafenea era dimineață. I se păru că stătură doar câteva clipe. Acum era noapte. Privi în jur și nu recunoscu locurile. Nu știa pe unde s-o apuce. Toate îi erau străine. Se aflau pe o străduță îngustă la capătul căreia licărea o luminiță albastră. Alergă într-acolo. În față i se deschise o stradă largă, luminată de o mulțime de beculețe multicolore. Mașinuțe năstrușnice, pântecoase, rotunde, fără uși, fără ferești circulau îmbulzindu-se din ambele părți.

Bătrâna surâse: „Gândaci”, șopti ea. Mașinuțe „Gândac”. Nu mai văzuse așa ceva. Brusc simți cum o arde frigul în spate. Se înturnă și la câțiva pași îl zări pe omul din cafenea. Nu avea nici o îndoială – era urmărită. Fără să ezite, cu copilul în brațe, prin mulțimea de mașinuțe trecu în fugă strada cea Mare. Nu reuși să pună piciorul pe trotuar că auzi o bubuitură. Spre groaza ei, îl văzu pe bărbatul din cafenea sub roțile unui camion. Se repezi să-i acorde ajutor, dar în față i se postă aceiași femeie în Alb.

― Cine ești?! strigă revoltată bătrâna. Pleacă! Nu vezi?! Un om e sub roți!

― Nu e om… îngână femeia fără să ridice privirile. E doar un bolovan de gheață… Suntem în Noaptea Minunilor… Apoi, ca și prima dată se făcu nevăzută. Sub roțile camionului acum stătea doar un enorm bolovan de gheață.

― Eram convins că am lovit un bărbat, vorbi speriat șoferul camionului. Privește, i se adresă el bătrânei, e gheață! Cea mai adevărată gheață… De unde s-o fi luat pe această vreme? E abia început de toamnă.

― Va fi probabil o iarnă grea, răspunse bătrâna apoi, fără să știe de ce, merse spre stația de troleibuz.

Ștefăniță se trezi și întrebă somnoros:

― Unde suntem, bunico?

― În Noaptea Minunilor, îngână bătrâna apoi urcă în primul troleibuz sosit în stație.

Se așezară pe o banchetă de lângă fereastră. Lumina caldă, plăcută ce izvora din tavan îi picură bătrânei liniște-n suflet. O toropi somnul.

― Ce noapte somnoroasă, se gândi ea și aproape că ațipise când prin mijlocul salonului trecu aceiași femeie în Alb.

― Bun venit în Noaptea Minunilor, le zâmbi femeia și se grăbi spre cabina șoferului.

Bătrâna își frecă ochii.

― Nu există nici o femeie în Alb, se încăpățână ea să creadă. Mi se năzărește. Sunt obosită. Apoi, sprijinindu-se de sticla ferestrei, adormi. O trezi iarăși strigătul lui Ștefăniță:

― Trezește-te, bunico! strigă el. Privește! E foarte frumos!

Troleibuzul se deplasa încet, fără să oprească la vreo stație. Prin fața bătrânei și a copilului se perindau priveliști nemaivăzute. Case albe, înalte, cu vitrine largi, ornate frumos, de jur împrejur straturi de flori, lumini ce izvorau de peste tot și făceau ca noaptea să pară zi.

― Ștefăniță, sări bătrâna speriată de pe banchetă, acesta nu e orașul nostru! Dumnezeu știe unde am nimerit! Ștefăniță! Unde suntem?!

― În Noaptea Minunilor, bunico, răspunse calm copilul.

― Care noapte, Ștefăniță?! Nu vorbi prostii, nu există minuni! Vreau acasă! Cum să ieșim de aici?

Dar nu reuși să pronunțe aceste cuvinte că troleibuzul opri deschizându-și larg ușile.

― Să coborâm, îl trase pe copil bătrâna. Mai iute! Cine știe unde ne poate duce această mașină. Trebuie să găsim drumul spre casă…

Mare le fu mirarea când se văzură chiar la capătul stradelei cu luminița albastră. De parcă nici nu se urniră din loc. Nici pomină de case albe, de straturi de flori, de stradă largă, de mașinuțe pântecoase. Peste tot – întuneric, beznă. De la lumina albastră văzură cafeneaua. Își dădură seama că doar cu o străduță mai în vale e mica lor căsuță. Bătrâna îl îmbrățișă pe Ștefăniță:

― Hai, puiule, vorbi ea. Am întârziat… Ne așteaptă mama. Să mergem acasă!

― Nu vreau acasă! strigă brusc băiatul. Pleacă! Eu rămân în Noaptea Minunilor!

― Cum să rămâi singur?! Nu vezi ce întuneric e? Ești încă mic.

― Nu-mi pasă! Și nu sunt singur. Sunt cu Femeia în Alb, bunico, se liniști Ștefăniță. Spune-i mamei că mă voi întoarce. Însă doar după ce voi alunga întunericul din oraș. Și copilul porni să alerge prin noapte.

― Așteaptă! îl ajunse din urmă bătrâna. Așteaptă! Nu te las singur… merg cu tine.

Merseră de-a lungul străzii fără să știe încotro. Tăceau…

― Ștefăniță, rupse tăcerea, bătrâna. Știi care va fi cea mai mare minune a acestei zile?

― Care?

― Va fi o mare minune dacă eu și cu tine vom nimeri acasă.

Băiatul nu reuși să răspundă căci brusc se stârni un vânt puternic și un vârtej fierbinte îi prinse în interiorul său. În câteva clipe pluteau pe deasupra caselor adormite.

― Acesta e sfârșitul, se gândi cu groază bătrâna.

Închise ochii, își cuprinse nepotul, își văzu toată viața în față, dar spre marea ei uimire în următoarele clipe nu se întâmplă nimic deosebit. Când deschise ochii văzu că se află pe o insuliță plutitoare, plină de flori și verdeață. Deasupra lor se deschidea cerul cu mulțimea de stele.

― Bunico! strigă Ștefăniță. Noi urcăm spre stele! E atât de minunat să urci spre stele! Bunico, e foarte frumos aici!

― Frumos, frumos… bâigui bătrâna. Doamne, ce o fi cu noaptea asta? Mi se încleie ochii… Ce noapte somnoroasă… Ștefăniță, o să dorm un pic… După aia vorbim.

Și bătrâna adormi imediat. Ștefăniță privi îndelung cerul cu stelele. Le vedea pentru prima dată. Ar fi privit încă mult timp, dar insula (care plutea) îl legăna și curând îl toropi și pe el somnul.

― Bunica ta e bătrână, o auzi și o văzu imediat pe Femeia în Alb. Ea trebuie să se odihnească, noi însă nu avem timp de somn, zâmbi ea. Spune-mi, mai vrei să alungi întunericul de deasupra orașului tău?

Și femeia îi întinse un căpețel de ață.

― Vreau, strigă Ștefăniță! Vreau! Numai că nu știu cum să fac acest lucru. Toată lumea trebuie să vadă cât de frumos e cerul cu stele! Ar fi minunat!

― Privește în jos, spune-mi ce vezi?

― Întuneric… Doar întuneric.

― E întunericul ce acoperă orașul tău… și al meu… De ani și ani de zile… vorbi cu tristețe femeia. Și doar un copil cu inimă, cu suflet curat, cu priviri luminoase poate să-l destrame.

― Ce trebuie să fac?

― Trage de căpețelul de ață! Deapănă un ghem. Când vei ajunge la celălalt capăt, întunericul va fi destrămat. Lumina stelelor se va revărsa peste casele, peste fețele orășenilor și va aduce bucurie pe chipurile lor. Ce zici? Începem?

― Începem, răspunse Ștefăniță și imediat porni să depene ghemul.

Era o nimica toată. În scurta lui viață depănase o mulțime de gheme. În lungile și friguroasele nopți de iarnă, bunica îi depăna povești, el depăna gheme.

― Să nu-ți pară că e ușor, surâse Femeia în Alb. Dacă adormi, tot ce-ai depănat – se va țese la loc. Să te îngrijești să nu scapi ața din mâini. Nu te lăsa pradă somnului… Îți las acest trandafir. Sper că îți va prinde bine.

Apoi Femeia tăcu. Pe furiș își șterse o lacrimă. Luându-și avânt se înălță și dispăru printre stele.

― Ne vom mai întâlni! îi auzi de departe glasul. I se păru că acest glas seamănă foarte mult cu glasul bunicii.

Continuă să depene. Ghemul se mărea văzând cu ochii. Prin spărtura formată își văzu orașul. Acolo jos, într-o căsuță mică, îl așteaptă mama. Va fi foarte mândră când va afla de isprăvile lui, îi trecu prin minte. Cu gândul la mama nici nu observă cum îl prinde somnul.

Se trezi de la mirosul trandafirului. Mai avea ața în mână, dar tot ce depănase se țesu la loc. Se întristă, dar nu-și pierdu curajul. Porni iarăși să depene. Și iarăși îl fură somnul. Își dădu seama că somnul e mai puternic decât el și imediat îi veni o idee salvatoare. Pe tulpinița trandafirului observă un ghimpe. Așeză floarea astfel încât atunci când va adormi – bărbia să-i cadă direct în ghimpe. Suportă cu dârzenie înțepăturile. Picături de sânge îi curgeau din bărbie colorând trandafirul alb în roșu. În sfârșit ajunse la celălalt capăt al firului.

― Am reușit! strigă Ștefăniță aruncând ghemul în sus. Peste orașul meu va ploua cu lumină!

Ghemul se destrămă și mii de steluțe colorate se împrăștiară în jur.

― Ștefăniță! ziseră steluțele ocupându-și locul pe boltă. Ne-ai salvat de urgia întunericului și îți mulțumim! Dacă vei avea vreodată nevoie de ajutorul nostru, să ne chemi așa:

Hei steluțe, surioare!

Am acum nevoie mare,

De al vostru ajutor!

Și vom veni! Vom veni, Ștefăniță! Adio!

Abia după asta băiatul își dădu seama cât e de obosit. Se culcă alături de bunica și legănat de insulița plutitoare, îmbătat de mirosul florilor adormi buștean. Se treziră în orașul lor, pe băncuța de lângă luminița albastră. Strada era luminată și lumina venea din cer.

― Am adormit, vorbi bătrâna. Și am visat un vis foarte ciudat.

― Ce vis, bunico?

― Se făcea că pluteam pe o insulă plină cu iarbă și flori. Flori adevărate… Deasupra se deschidea cerul cu stelele. Stele pe care nu le-am văzut niciodată…

― Bunico, privește!

Bătrâna își înălță privirea.

― Ștefăniță! strigă ea. E o minune! De auzit am auzit… dar nu m-am gândit că le voi vedea pe toate cu ochii mei… Ștefăniță, privește! A răsărit Luna! Ce se întâmplă?

― E noaptea minunilor, bunico.

― Nu-mi vine să cred. Poate că încă visez?

― Nu visezi, zise copilul și vru să-i spună toată povestea, dar brusc cerul se întunecă. Casele mohorâte, strada pustie, arborii dezgoliți, toate câteva clipe în urmă aurite de razele lunii – se cufundară iarăși în beznă.

― Ce păcat, se întristă bătrâna. A durat foarte puțin… Să mergem acasă, Ștefăniță.

Copilul izbucni în plâns:

― Am crezut că am reușit… să alung întunericul, suspină el. Dar… sunt prea mic…

― Ai reușit, Ștefăniță, flutură pe alături rochia Femeii în Alb. Ai reușit… Nu te întrista! Ești mare.

Și iarăși ca acolo pe insuliță femeia se înălță spre cer.

― Eh, oftă bătrâna. Ce păcat că nu pot să-i văd fața. Dar sunt sigură că e tânără și frumoasă. Dacă aș avea anii ei – mi-aș lua avânt și aș zbura până-n bolțile cerului… Aș cutreiera străfundurile pământului… Nu m-aș da bătută până nu aș afla unde e Marius, copilul meu, tatăl tău, Ștefăniță. Dar sunt bătrână și fără de putere. Să ne întoarcem acasă.

Pe neașteptate însă începu să ningă. Fulgi albi, mășcați cădeau lin, ușor și părea că peste oraș ninge pentru prima oară. De la albul fulgilor strada prinse contur. Bătrâna își văzu nepotul:

― Ștefăniță! strigă ea. Ce s-a întâmplat?! Adineauri erai mic, acum ești băiat mare. Îmi ajungi aproape la umăr! Femeia! Femeia aia e o vrăjitoare! Mi-e frică… Să plecăm de aici!

Dar Ștefăniță stătea împietrit fără să-i răspundă.

― Ce ai puiule? se îngrijoră bătrâna. De ce taci?

― Bunico, prinse glas Ștefăniță, ai auzit?

― Ce s-aud? Îmi țiuie în urechi de atâta liniște.

― Bunico, tata… Tata mă strigă. Îmi cere ajutorul. Întoarce-te acasă! Eu plec! Și băiatul o rupse la fugă prin perdeaua de fulgi.

Fără să ezite, bătrâna alergă în direcția în care dispăru copilul. Se prinse la gândul că aleargă ușor, de parcă cineva îi toarnă puteri în picioare. Îl zări pe Ștefăniță, apoi iar îl pierdu. Nu mai știa de cât timp aleargă. Încetase să ningă. Nimerise într-o fâșie densă de ceață. Era convinsă că Ștefăniță e dincolo de această fâșie. O usturau ochii, i se întretăia răsuflarea, dar continua să înainteze prin ceață. Brusc o izbi o lumină în față și își dădu seama că nimerise din noapte în zi.

Se afla în Piața cea Mare a orașului. Văzu nenumăratele trepte ce duceau către Monument. Nimeni dintre orășeni nu știa ce reprezintă această construcție. Vară sau iarnă, ziuă sau noapte, Monumentul stătea înfășurat în negură. Uneori din direcția lui se auzeau sunete sinistre care îi făceau pe oameni să creadă că acel loc e bântuit de stafii. Ca să îmblânzească stafiile – împleteau cununi din flori artificiale și le depuneau la capătul scărilor. Nu îndrăzneau să urce, să vadă ce se află acolo. Acum lumina soarele, era senin și bătrâna văzu că Monumentul nu era altceva decât o enormă clădire cenușie ce se pierde în nori. O trecură fiorii.

― E înfricoșătoare, se gândi ea. Privi în jur și nu observă nici o ființă.

― Ștefăniță, șopti bătrâna, unde ești, măi copile?

― Sunt aici! îi auzi imediat glasul. Urcă!

― Unde aici?! Nu te văd!

― Lângă Monument, bunico! Vino!

― Ce cauți tu acolo, copile?! se îngrozi bătrâna. Nimeni nu are dreptul…

Apoi porni să urce treptele. Nu urcă decât câteva. Picioarele îi deveniră de plumb și simți cum cineva o ia de subsiori și o înălță. Se pomeni plutind pe deasupra pieței, pe deasupra nenumăratelor scări. Nu apucă să se dumerească că se și află alături de Ștefăniță.

― Cine te-a adus aici?! se repezi bătrâna spre copil. Să plecăm acasă!

― Dar pe tine cine te-a urcat până aici? zâmbi Ștefăniță.

― Păi… Cine? Nu știu.

― Ea. Privește-o. E în spatele tău. Femeia în Alb…

Bătrâna se înturnă. Rămase mută de uimire.

― Ștefăniță, bâigui ea. Această femeie… sunt chiar eu… A înviat fotografia mea de pe perete… Doamne sfinte… Ștefăniță, femeia asta mi-a furat tinerețea!

― Nu ți-am furat tinerețea, vorbi femeia. Ci eu chiar sunt tinerețea ta. Întotdeauna ți-am stat în preajmă. Nu vei scăpa de mine atât de ușor… Eu te văd, tu – nu. Căci sunt invizibilă… Acum însă te voi părăsi. Trebuie să fac acest lucru. Lasă-l pe băiat în grija mea…

Bătrâna părea că nu aude:

― Cât de frumoasă am fost, cât de frumoasă… îngână ea. Vru să pipăie rochia femeii în Alb, dar aceasta dispăru.

― Adineauri era aici… Unde e fotografia mea înviată?

― E pe aproape. A devenit invizibilă. Doar e noaptea minunilor. Pentru toți acei care nu ar trebui să ne vadă și noi suntem invizibili. Nu ne vede, nu ne-aude nimeni! Auuu! Auuu! Și Ștefăniță alergă în jurul clădirii. Auuu!

― Încetează! Vei trezi fantomele!

― Nu mi-e frică de fantome! Nu mi-e frică de stafii! Strigă băiatul, dar brusc se opri. Ambii auziră un glas tânguitor:

― Vino, Ștefăniță, șoptea cineva. Vino! Am nevoie de ajutorul tău…

Bătrâna recunoscu glasul feciorului său.

― E Marius! Să intrăm! Să-l salvăm!

― Bunico, în clădire voi intra doar eu. Rămâi pe loc! Să nu adormi! Așteaptă-mă!

Și sub privirile îngrozite ale bătrânei peretele Monumentului, ca un magnet, îl sorbi pe băiat în interior. În locul prin care dispăruse Ștefăniță rămase o spărtură de forma și înălțimea unui om. Bătrâna se repezi spre perete, dar o forță nevăzută o opri pe loc. Întinse mâna și atinse peretele. Era rece ca gheața.

― Acest monument e zidit din blocuri de gheață, se gândi ea cu tristețe. Se va topi… Se va topi neapărat…

Apoi, îndepărtându-se, obosită și indispusă se așeză jos, pe iarbă și porni să aștepte…

Ștefăniță se pomeni într-o încăpere umedă și friguroasă. Nu exista nici o ferestruică, dar prin pereți răzbătea o lumină tulbure. Nu văzu pe nimeni.

― Unde ești, tată, șopti el.

Peste o habă de vreme auzi răspunsul:

― În subsol… Găsește scărița… Coboară!

Scărița o găsi la capătul sălii. Porni să coboare. Cu fiecare treaptă în jos se făcea tot mai întuneric. Când nu mai văzu nimic, îl trecu un fior de frică.

― Poate că acel glas nu e al tatălui meu, se gândi. Poate că ar fi mai bine să mă-ntorc? În orașul peste care acum ninge atât de frumos?

Totuși continuă să pipăie treptele. Brusc scărița și întreaga clădire porni să se zguduie. Ștefăniță alunecă și căzu în gol.

― Taaaatăăăăăă! Strigă el. Ajută-mă! Mi-e frică!

― Steluțele… auzi vocea. Amintește-ți de steluțe!!!

Hei, steluțe, surioare,

Am acum nevoie mare

De al vostru ajutor!

Veniți iute – altfel mor! zise băiatul și imediat fu înconjurat de un roi de steluțe multicolore.

Steluțele îl prinseră în razele lor ca într-o plasă și peste câteva clipe se văzu așezat pe o podea de beton. De la lumina steluțelor observă că se află într-o încăpere asemănătoare cu acea de sus. Doar că aici tavanul era sprijinit de o mulțime de coloane vișinii. Clădirea încetă să se zguduie.

― Tată, am venit, vorbi Ștefăniță și glasul lui, în liniștea din jur, sună ca un ecou. Dar această liniște sinistră fu brusc spartă de niște sunete stranii care se întețeau cu fiecare clipă. Sunetele țâșneau de peste tot. Din coloanele vișinii, din pereți, de sub podea. Plânsete, vaiete, strigăte de durere făcură clădirea să se zgâlțâie iarăși. Chiar dacă mai crescuse un pic, Ștefăniță rămase un copil. Aceste sunete înfricoșătoare îl speriară. Își astupă urechile:

― Tată, unde ești? întrebă el și izbucni în plâns. Mi-e dor de tine, tată!

În sfârșit auzi glasul cunoscut:

― Liniștește-te, fiule, vorbi glasul în timp ce celelalte sunete dispărură. Nu te speria! Îmi pare bine că ai avut curajul să cobori în această prăpastie. Dar îmi pare rău pentru copilăria ta. Altfel ar fi trebuit să fie… Iartă-mă… Însă numai ție pot să-ți încredințez taina pe care o ascund aici. Te iubesc, fiule!

„De ce nu te văd?”, vru să întrebe Ștefăniță, dar observă cum din centrul încăperii, de sub podea se strecură o șuviță de fum. Șuvița căpătă forma unui sul și când sulul se înălță la câțiva metri, în interiorul lui Ștefăniță își văzu tatăl. Arăta altfel decât îl ținea minte. Era foarte înalt. Avea îmbrăcăminte albă, lungă, strălucitoare, iar fața îi păru străvezie. Cu toate acestea era tatăl său. Ștefăniță alergă spre el.

― Oprește-te! Îl auzi strigând. Privește în jos!

― De ce? nu pricepu băiatul.

― Vezi un cerc?

― Îl văd, șopti Ștefăniță oprindu-se chiar la marginea cercului.

― E cercul care ne desparte… E cercul dintre viață și moarte… Nu ai voie să treci peste el. Trebuie să trăiești! Te-am chemat nu ca să te pierd. Te-am chemat să-ți arăt unde am ascuns torbița cu semințe roze. Îți amintești?

― Îmi amintesc, tată.

― Caută-le! Le vei găsi în această încăpere.

Glasul tatălui devenea tot mai surd.

― Când vei avea semincioarele, continuă tata, când te vei întoarce în oraș, să semeni cu el orașul. Vor răsări și vor înflori flori. Flori pe care le va vedea orice suflare… Ai înțeles, fiule?

― Am înțeles… Tată, întrebă Ștefăniță în timp ce inima i se zbătea ca o pasăre prinsă-n laț, spune-mi, ești viu sau ești mort?

― Nu mai sunt o ființă în carne și oase… Sunt doar un suflet… Am rămas întemnițat aici de către oamenii cu ochii de gheață. Pentru acele semincioare… Ca atâtea alte suflete pe care le-ai auzit adineauri strigând. Vrem să ne eliberăm, să ne înălțăm, să fim alături de cei dragi. Dar e cu neputință.

― De ce, tată?

― Am fost zidiți în această clădire… Însă altceva vroiam să-ți mai zic.

― Spune-mi, tată!

― Am refuzat, fiule, să-ți picur în ochi otrava minciunii… Acum ești sortit să vezi cât de frumoasă, de gingașă poate fi o floare, dar și cât de urât, de hidos poate fi sufletul unui om. În curând te vei convinge de asta.

― Tată…

― Știu… E o povară prea grea pentru un copil. Dar nici nu bănuiești cât de puternic ești. Te vei descurca…

― Mă voi descurca, tată.

― Găsește torbița. Găsește și stârpește din grădina oamenilor cu ochii de gheață Floarea Minciunii. În tulpina acelei flori stă ascuns Balaurul Minciunii. Din ochi, de pe limba sa izvorăsc acele picături care mai apoi sunt picurate în chii pruncilor, la naștere. Eliberează floarea de balaur și otrava Minciunii va înceta să mai curgă!

Glasul tatălui devenea tot mai nedeslușit.

― Tată! strigă Ștefăniță, nu te mai aud!

Fața, hainele părintelui său porniră să se destrame. Sulul de fum se întinse pe toată suprafața încăperii. Apoi încet, încet se strecură sub podea.

― Adio, fiule, auzi Ștefăniță. Caută torbița! Când vor înflori florile – toate sufletele întemnițate aici vor fi eliberate. Se vor înălța… Ai grijă de tine, de mama, de bunica! Nu permite sufletului tău să înghețe… Femeia în Alb… Femeia în Alb… fură ultimele cuvinte pe care le mai desluși Ștefăniță. Glasul se stinse. În sală se lăsă aceeași tăcere sinistră.

Ștefăniță plângea. Plânse îndelung. Într-un târziu se liniști. Își șterse lacrimile și porni să caute. Văzu steluțele strălucind sub tavan. Pipăi podeaua, pereții, coloanele vișinii, dar nu găsi nimic. Își pierdu curajul. Deodată auzi un foșnet și văzu că sala se umple de păsări. Păsări mari, albe, cu aripile frânte. Păsările încercau să zboare. Zburau în tăcere până sub tavan, se loveau de pereți și cădeau nemișcate pe podea. Se pomeni înconjurat de o mare de păsări albe. Unele din ele dădeau semne de viață. Ar fi vrut să le ajute. Încercă să le atingă. Imediat însă, păsările dispăreau. Dispărură toate. Băiatul se întristă foarte tare că nu reușise să salveze nici una. Într-un colț îndepărtat observă o singură pasăre. Alergă spre ea, o luă în brațe și o mângâie. O sărută și-i simți căldura. Închise ochii și avu senzația că îl ține în brațe pe tata, nu tata pe el. Ca atunci când era mic. Îl simți atât de aproape, încât deschise ochii crezând că îl va vedea. Nu văzu însă pe nimeni. Nici pasărea nu mai era. Se dumeri. Toate păsările erau sufletele celor îngropați de vii în această prăpastie. Ultima fusese sufletului tatălui său. Stătea împietrit, sprijinit de perete. Avea o dorință atât de arzătoare să găsească torbița încât ar fi fost în stare cu mâinile lui de copil să sape această podea de beton. Locul pe care stătuse pasărea rămase luminat. Ștefăniță observă în podea o adâncitură. Scotoci și scoase de acolo o torbiță. Era torbița tatălui său. Tata îl ajutase să o găsească. Își turnă în palmă câteva semințe roze. Își aminti de vorbele lui din ziua când plecase ca să nu mai revină.

― „Privește aceste semincioare, Ștefăniță”, îi zise atunci tata…

― Mi-e dor de tine, tată, șopti băiatul.

Și tot atunci o văzu alături pe Femeia în Alb:

― Nu fi trist, grăi ea. Tatăl tău te vede, te aude, te simte… Se bucură pentru tine, se întristează. Te ajută, te protejează, te ferește de rău. Nu te va părăsi niciodată. E îngerul tău păzitor. Când te vei întoarce acasă, îi vei simți pretutindeni prezența. Lasă tristețea, îl îmbrățișă femeia. Hai să căutăm Floarea Minciunii!

Asemeni unor păsări, femeia și cu Ștefăniță, de mână, se înălțară până la sala de sus. Trecură apoi în altă sală, la fel de spațioasă. Aici Ștefăniță văzu o mulțime de mașinuțe:

― Gândaci, își aminti el porecla pe care le-o dăduse bunica. „Mașinuțe Gândac”…

Se apropiară de un perete lateral. Femeia șopti ceva, dar nu se întâmplă nimic deosebit.

― Nu se deschide, vorbi ea dezamăgită. Aceasta e ușa spre grădina în care crește Floarea… Va trebui să găsim cheia… Cheia însă se află în buzunarul celui mai important Căpcăun. I-o vom lua. Ce zici? Încercăm?

― Căpcăun? se miră Ștefăniță. Credeam că sunt oameni cu ochii de gheață.

― Așa e… Oamenii cu ochii de gheață sunt însă cei mai adevărați căpcăuni. Se hrănesc, se adapă cu sufletele celorlalți oameni. Cine nimerește în ghearele lor au de ales – să devină ca ei ori să putrezească pe fundul acelei prăpăstii. Îi vom aștepta în sala în care se adună în fiecare zi. Hai, Ștefăniță!

Și iarăși zburară pe deasupra treptelor din interiorul clădirii. În sfârșit se pomeniră într-o sală foarte frumoasă, cu multe lumini, împodobită cu flori, ca de sărbătoare. Fotoliile ce împânzeau sala erau goale. Dar nu dură mult. Se auzi zgomot, tropăit și pe ușă dădură buzna o mulțime de oameni. Erau oameni obișnuiți. Îmbrăcați în haine omenești, cu ochelari fumurii pe nas. Se așezară în tăcere în fotolii. Un timp nu se auzi nici un sunet. Apoi brusc, parcă de nicăieri, în fața celorlalți apăru un tip care la început stârni râsul lui Ștefăniță. Omul era în întregime pătrat. Ștefăniță vru să întrebe cine e, dar bărbatul își scoase ochelarii de pe nas. Văzu că în loc de ochi are doar două globuri mari de gheață. Ceilalți îi repetară gestul. Nici unul nu avea ochi de om – cu sclipiri de dragoste, de bucurie sau chiar de tristețe în ei. Ochi de gheață, liniște de gheață… Pe neașteptate în această liniște rece omul din față porni să urle. Apoi își întinse mâinile, scoase un răcnet și imediat mâinile i se prefăcură în labe. Gheare lungi, ascuțite acoperiră sala. Fața pătrată i se desfigură, corpul îi crescu, hainele îi plesniră și din interior țâșni la suprafață o creatură foarte scârboasă. În sală – același lucru. Încăperea mișuna de creaturi scârboase. Speriat, Ștefăniță se ghemui lângă femeia în Alb.

― Nu-ți fie teamă, îl liniști ea. Nu ne vede, nu ne-aude nimeni. Noi suntem în alt spațiu… Nu ne paște nici o primejdie. Asistăm la un ritual pe care ei îl repetă zilnic. Își verifică interiorul. Printre ei nu trebuie să se strecoare străini. Învelișul le este de om, interiorul – de fiară. Când se amestecă printre oameni, nu-i poți deosebi și chiar cel de alături poate fi unul din ei. Doar ochii îi pot da de gol. Ei însă își acoperă ochii și în afară de asta, cine să-i descopere dacă tuturor orășenilor li s-a picurat încă din copilărie Otrava Minciunii? Însă când va fi stârpită Floarea din care izvorăște minciuna, când vor răsări și vor înflori florile din semincioarele roze – frumusețea florilor va alunga monștrii ce sălășluiesc în interiorul acestor creaturi hidoase… Privește-i, revin la vechea lor înfățișare! Și într-adevăr – toate acele ființe scârboase dispărură. Ștefăniță îi avea iarăși în față pe oamenii cu ochii de gheață. Păreau foarte obosiți.

― Acum vor dormi, zise femeia în Alb. Ne vom apropia de cel mai important căpcăun și-i vom sustrage cheia.

Luară cheia fără probleme. Căpcăunul sforăia de se zgâlțâia scaunul sub el.

Merseră în sala cu mașinuțe „Taracan”, deschiseră ușa din peretele lateral și nimeriră într-o grădină atât de frumoasă, încât Ștefăniță se gândi că anume așa trebuie să arate Raiul. Prin iarba de un verde mustos, presărată cu mulțime de flori roiau fluturașii și albinuțele. În pomii doldora de fructe cântau păsărelele. Nenumărate havuzuri aurite înfrumusețau grădina și părea că doar îngerii lipsesc.

― Nu… Nu e Raiul, îi ghici gândul Femeia în Alb. Sau dacă e Raiul – să știi că e Raiul împreunat cu Iadul. Aceasta e Grădina Durerii. Te vei convinge de ce… Acum o să plec, tu caută floarea! Eu o cunosc, însă nu ți-o pot arăta. Calea spre rău sau spre bine fiecare trebuie să o găsească singur. Sunt convinsă – vei căuta și vei găsi calea spre bine. Caută floarea, Ștefăniță, repetă femeia și se făcu nevăzută.

Rămas singur, băiatul se întristă. Cum să găsească o floare în această mulțime de flori? Cum să-și dea seama care e cea pe care o caută? Totuși porni să cerceteze fiecare floricică în parte. Se opri doar când auzi un vuiet. Zgomotul venea de sus. Ștefăniță privi cerul. Nu apucă să se dumerească că un stol de păsări negre, cu ciocuri ascuțite năvăli peste grădină. În câteva clipe totul era una cu pământul. Zare de floare, fruct, frunză sau firicel de iarbă nu rămăsese întreg. Fluturașii, albinuțele se zbăteau în țărână cu aripile frânte.

Abia acum își dădu seama de ce femeia în Alb botezase această grădină drept „Grădina Durerii”. În aerul pe care îl respira plutea atâta durere încât i se păru că aici se concentrase toată Durerea pământului. Și pe el îl durea sufletul. Îl durea sufletul pentru mama, pentru bunica, pentru orașul cufundat în noapte și în ploaie, pentru cei rămași pe fundul prăpăstiei. Dar mai ales îl durea sufletul la gândul că nu va reuși să smulgă cu tot cu rădăcină floarea Minciunii. Privea neputincios la dezastrul din jur și nici nu observă cum fu înconjurat de păsările negre. Stătea prins ca într-o capcană. Nu-și dădea seama cum să treacă de aceste ființe înfricoșătoare. Până să născocească ceva – în grădină apărură o ceată de omuleți. Gârboviți, mici, unul din ei i se păru chiar că e vecinul lor de peste drum. Imediat păsările se feriră și își luară zborul. Pe locul unde stătuseră – Ștefăniță observă un pâlc de flori strivite. Oamenii făcură cerc în jurul pâlcului, șoptiră ceva și păsările se făcură nevăzute.

― Ce legătură e între acești oameni și păsările negre? se întrebă uluit băiatul.

Nu reuși să-și termine gândul. Văzu cum dintre florile strivite se înălță o tulpiniță. Când tulpinița crescu, în vârf observă un boboc de floare. Bobocul brusc își desfăcu petalele. Fu orbit de atâta frumusețe. Tivite cu aur, cu argint, petalele florii erau de fapt niște bijuterii enorme. Era o floare artificială. Curios, vru să treacă de cercul de oameni, să vadă minunea mai îndeaproape, dar auzi un răcnet, un muget de se cutremură pământul. Din interiorul florii își făcu apariția un cap hidos, deformat, cu o gură enormă și lipicioasă. Dihania porni să scuipe slobozind pe nări fum negru și înecăcios. Dezgustat, Ștefăniță se feri. Apoi asistă la ceva oribil. Scoțând câteva limbi de foc, ființa aia scârboasă îi sorbi pe omuleții care nici măcar nu se împotriviră, ca pe niște mere.

― Ce-ai făcut?! strigă îngrozit băiatul. Ești un monstru!

Își aminti însă că nimeni nu-l aude, nimeni nu-l vede. Degeaba striga. Ar fi vrut să aibă un paloș, să răpună capul hidos, dar nu găsi decât o nuielușă și începu să-l plesnească. Acesta, de parcă plesniturile i-ar fi provocat plăcere – zâmbi, mugi, închise ochii, se sprijini de petalele florii și adormi sforăind zgomotos.

― Trebuie să o găsesc pe Femeia în Alb. Doar ea ar putea să-i vie de hac.

Porni în căutarea femeii, dar observă că monstrul se trezește. Rămase pe loc. Acesta se opinti și brusc începu să vomite.

― Au! strigă Ștefăniță. Îi vomită pe oameni, vii și nevătămați! După ce termină de vomitat, căpățâna hidoasă se retrase în interiorul florii. Floarea tremură și toate pietricelele strălucitoare căzură în voma de la rădăcină. „Ce păcat”, se gândi Ștefăniță. „Erau atât de frumoase…”

Dar și mai mare îi fu mirarea văzându-i pe omuleți culegând de prin mizerie pietricele colorate. Lucrurile curgeau atât de rapid încât nu reușea să înțeleagă ce se petrece. Se apropie de un omuleț ce ținea în palmă o pietricică strălucitoare. Îl recunoscu, era vecinul. Brusc ochii vecinului începură să se rotească, apoi deveniră globuri. Globuri de gheață. Și iarăși se prefăcură în ochi, și iarăși în globuri rămânând în sfârșit globuri nemișcate de gheață. Același lucru se întâmplă și cu ceilalți omuleți.

Ștefăniță se dumeri imediat. Fusese martor la nașterea sau mai bine zis – la formarea oamenilor cu ochii de gheață. Adineauri îi avusese alături pe balaurul Minciunii și pe Floarea Minciunii. Se repezi să smulgă floarea. Nici pomină însă de floare, de balaur, ba chiar și pe omuleți parcă îi înghițise pământul.

― Te voi găsi, balaur mincinos! strigă Ștefăniță cu necaz. Te voi găsi și te voi strivi!

Rămase trist, abătut și nu știa de la care capăt să-nceapă. Merse spre un havuz să-și răcorească fața. În oglinda apei văzu alt chip. Nu mai era copilul de altădată. Crescuse. Ba chiar îi apăruseră tulei de mustață. Nu-și va ierta niciodată dacă nu va reuși să îndeplinească rugămintea tatălui său. Privi cerul și i se păru că cerul, soarele – toate sunt de gheață. În jur – pământ negru, doar fluturașii și albinuțele și se mai zbăteau cu aripile frânte. Culese un fluture, îl duse la buze, îl încălzi cu răsuflarea sa și brusc fluturașul i se zbătu în palmă. Apoi brusc își luă zborul. Culese încă unul. Se întâmplă același lucru. Rând pe rând încălzi în palmă și readuse la viață toți fluturașii și toate albinuțele. Grădina se umplu iarăși de zumzet. Ștefăniță era fericit. Făcuse o faptă bună. Se simțea însă foarte obosit.

― Mă voi odihni, își zise el, apoi, sprijinindu-se de peretele unui havuz, adormi.

Se trezi din pricina unui fâlfâit de aripi. Pe deasupra zbura un stol de păsări albe. Una din ele îi atinse fața.

― Păsările albe… se bucură Ștefăniță. Sufletele celor îngropați de vii în subsol…

Au reușit și s-au înălțat. Au ieșit din prăpastie.

Păsările însă, după ce zburară un timp pe deasupra grădinii, se îndreptară spre clădire și dispărură în interior. În urma lor, grădina brusc își recăpătă înfățișarea de mai înainte. Era iarăși plină de verdeață, de flori, de pomi doldora de fructe. Albinuțele și fluturașii roiau în jurul lui Ștefăniță. Apoi fiecare insectă se așeză pe câte o floare și Ștefăniță observă că doar pe o singură floricică nu se așeză nimeni. Insectele stătură un timp nemișcate după care iarăși își luară zborul. În sfârșit făcură cerc în jurul floricelei mici cu petalele aurii, neînsemnate, presărate abundent cu picățele de diferite culori.

― Ea e! strigă băiatul. E Floarea Minciunii. Mulțumesc fluturașilor! Mulțumesc albinuțelor!

Nu avea nici o îndoială, insectele i-au arătat anume ceea ce căuta. Se repezi să o smulgă, dar tulpinița firavă, asemenea unui elastic, revenea la loc de fiecare dată și nu se lăsa smulsă. Ștefăniță își dădu seama că balaurul o trage înapoi, în pământ. Băiatul se opinti, ținu tulpinița cât de mult putu și în sfârșit căpățâna hidoasă își făcu apariția. Mii de albinuțe se repeziră spre ochii balaurului. Urlând de durere, cu ochii în ace, acesta părăsi floarea luând-o la fugă. Pe Ștefăniță îl umflă râsul. Monstrul cu capul enorm avea un trup chircit și aproape că nu avea picioare.

― Minciuna e cu picioarele scurte, îi zicea adesea bunica.

Acum smulsese floarea aproape fără efort. De fericit ce era, nu observă că o rămurică rămăsese încă în sol. Alergă să o caute pe Femeia în Alb. O găsi lângă peretele clădirii.

― Am reușit, sări în sus de bucurie Ștefăniță. Iată floarea!

Vru să i-o dea, dar în spatele său auzi un glas:

― Oprește-te! Ea nu e cine crezi! E balaurul Minciunii deghizat în femeie! Eu sunt cea adevărată! Dă-mi floarea!

Înturnându-se, Ștefăniță văzu o femeie exact ca aceea pe care o avea în față. Cele două semănau ca două picături de apă. Privea zăpăcit când la una, când la cealaltă. Pe coroana femeii din față se așeză un fluturaș. Observă lipsa unei flori. În noaptea trecută tocmai de acolo i se dăruise floarea cea albă. Fluturașii îl mai ajutară o dată. Fără să ezite, Ștefăniță întinse floarea femeii din față. Pământul se cutremură de la răcnetul balaurului. Grădina se umplu de un fum negru și înecăcios. Apoi totul se limpezi, se liniști.

― Bravo! îl îmbrățișă adevărata Femeie în Alb. A fost ultima șansă a balaurului de a-și recăpăta floarea. Din această clipă floarea Minciunii nu mai există. Ea va deveni o floare obișnuită. Însă multe lucruri vor fi altfel. Floarea îți aparține. Când vei ajunge acasă – să o așezi alături de trandafirul roșu și de floarea cea albă. Să ai grijă de flori. Ține minte: florile aduc bucurie, dar ele trebuiesc îngrijite și bine păzite! Balauri sunt mulți pe pământ. Acum găsește-o pe bunica și plecați! Întoarceți-vă acasă! În orașul peste care încă sălășluiește noaptea. În curând acolo va fi dimineață. Noaptea Minunilor e pe sfârșite. Adio… Nu ne vom mai vedea. Voi fi din nou o simplă fotografie.

De data asta femeia nu dispăru brusc. Merse încet de-a lungul clădirii până ce Ștefăniță o pierdu din vedere.

Traversă același drum. Din sala cu mașinuțe, în care acum nu mai văzu nici una, merse în prima sală. Se opri pe o clipă. În gând își luă rămas bun de la tata. Apoi, trecând prin spărtura din perete, nimeri în exterior. Nu o văzu pe bătrână. Porni să o caute și o găsi adormită la un colț al Monumentului.

― Bunico, trezește-te! strigă speriat Ștefăniță. Nu ai voie să dormi!

Dar bătrâna rămânea nemișcată.

― A murit, șopti băiatul. A stat lângă peretele de gheață și a înghețat.

Începu să plângă. Lacrimile îi picurau pe fruntea bătrânei. Brusc aceasta deschise ochii.

― Cine ești? întrebă ea obosită. Nu te cunosc. Am adormit? Nu trebuia să dorm…

― Bunico, o sărută și o îmbrățișă Ștefăniță. Sunt eu, nepotul tău.

― Nepotul meu? Ai crescut atât de mare? Semeni atât de mult cu Marius, îngână bătrâna apoi nu mai zise nimic.

― Să plecăm acasă, o ajută băiatul să se ridice.

Trecură peste nenumăratele scări. În piață se îmbulzeau mulțime de mașinuțe, se loveau, alergau agitate, unele rămâneau nemișcate, cu roțile-n sus.

― Au observat lipsa florii, se gândi Ștefăniță. Caută vinovatul printre ei. Să ne grăbim, o îndemnă el pe bătrână. Se face noapte. Puterile Femeii în Alb vor lua sfârșit.

Erau lângă fâșia de ceață când lângă ei opri o mașină.

― Oprește-te, Magda! strigă cineva din interior. Ce cauți aici?!

― Terinte? șopti bătrâna speriată.

― Bunico, lasă-l. Să trecem dincolo! Nu avem timp.

Dar bătrâna rămase pe loc.

― Ieși din mașină, Terinte, vorbi ea emoționată. Te credeam mort. Ai dispărut în aceeași zi cu băiatul meu, cu Marius.

― Da, Magda, sunt Terinte! continuă să tune cel din mașină fără să-și facă apariția. E adevărat! Am dispărut în aceeași zi, dar spre deosebire de prostul tău de fecior, eu am preferat să trăiesc. Sunt viu și nevătămat. Ți-e dor de el, Magda?! Ha! Ha! Ha!

― E neomenește să râzi, Terinte. Îți era nepot.

― Nepot?! Neomenește?! Îți arăt eu neomenie! urlă cel de se numea Terinte și din mașină ieși o namilă de om cu fața pătrată, cu ochelari negri pe nas. Floarea, Magda! Dă-mi floarea!

― Care floare, Terinte? Ce fel de floare? se sperie bătrâna. Nu… Tu nu ești, Terinte! Doar glasul e al lui. I-ai furat glasul.

― Bunico, să mergem, încercă Ștefăniță să o tragă dincolo de peretele de ceață. Să plecăm!

― Cu cine vorbești, Magda?! se agită namila și băiatul își dădu seama că era auzit, dar rămase nevăzut.

― Cu nimeni, Terinte. Cu nimeni… Ți s-a părut.

― Mi s-a părut?! Floarea, Magda! Strigă iarăși omul cu fața pătrată și brusc mâinile i se prefăcură în labe, fața i se desfigură, hainele îi plesniră, îi plesni pielea și asupra bătrânei se năpusti o fiară extrem de hidoasă. Ștefăniță încercă să-și apere bunica.

― Ferește-te! îl înlătură bătrâna foarte hotărâtă și în acel moment trupul ei se zgudui ca electrocutat. Ferește-te! repetă ea calm și în câteva clipe luă înfățișarea Femeii în Alb. Cu brațe vânjoase, tinere răsuci ghearele fiarei, le smulse și le aruncă hăt, cât colo.

― Împroașcă-l cu semințe! îi strigă ea lui Ștefăniță. Îl vor ajuta! Nu tărăgăna! Împroașcă-l!

Atins de semințele roze, fiara își recăpătă imediat înfățișarea de mai înainte. Cel căruia bunica îi zise Terinte porni să alerge bezmetic prin piață.

― Am orbit, Magda! strigă el. Nu văd nimic! Fie-ți milă, Magda! Ajută-mă! Îți sunt frate! Frate, Magda! M-ai omorât!

― Nu te-am omorât, vorbi cu tristețe cea care luase înfățișarea bătrânei. Nu te-am omorât, Terinte. Te las să trăiești. Chiar dacă ai privit nepăsător cum i se curmă zilele feciorului meu… Te las să trăiești… Și nu iești orb. Doar că ți se topește gheața din ochi. Din această clipă tot răul pe care l-ai făcut îl vei vedea nu prin ochii tăi spurcați de gheață, ci prin ochii părinților noștri. Asta îți va fi pedeapsa. Și povara… Să vedem cum vei trăi cu această pedeapsă, cum vei duce această povară…

Femeia se înturnă către Ștefăniță. Plângea…

― Îți spusesem adio, vorbi ea. Însă nu puteam să trec pe alături într-o clipă de grea cumpănă pentru voi. Să nu-i povestești bunicăi despre Marius, despre Terinte. Va fi o durere prea mare. Acum chiar îți voi zice adio. Mulțumesc că ai mers în Noaptea Minunilor!

Și femeia dispăru în fâșia de ceață. Alături stătea bunica.

― Ce s-a întâmplat? întrebă ea de parcă se trezi dintr-un vis urât. Unde e Terinte? Aoleu! plesni bătrâna din palme. Ce de-a flori!

Jos, pe asfaltul negru, pe locul unde căzură semincioarele răsăriră pâlcuri de floricele albe, gingașe – ca niște fulgi. Ștefăniță își privi bunica. Părul ei devenise ca neaua.

― A îmbătrânit, se gândi băiatul. Într-o singură noapte…

Străbătură în tăcere fâșia de ceață. Erau din nou în orașul său trist. Aici mai dăinuia noaptea.

― În sfârșit suntem acasă, vorbi bătrâna. Ce noapte ciudată. Să ne grăbim…

― Bunico, răspunse Ștefăniță, te conduc până aproape de casă. Eu însă mă întorc. Voi semăna orașul cu aceste semincioare.

Ștefăniță scoase din buzunar torbița.

― Dar e torbița lui Marius, o recunoscu bătrâna.

Apoi nu mai zise nimic. Luă câteva semințe și le aruncă pe luciul alb al zăpezii.

Au cutreierat orașul împrăștiind semințe în lung și-n lat. Lângă căsuța lor au ajuns sleiți de puteri. În cele două ferestruici mai pâlpâia încă o luminiță plăpândă. Au intrat uitând să arunce semințe în propria curte. O femeie gârbovită stătea în fața icoanei.

― Mamă, șopti Ștefăniță.

Femeia se înturnă:

― Cine sunteți? întrebă ea speriată.

― Oana, se miră bătrâna, nu ne recunoști?

Femeia luă opaițul, veni mai aproape:

― Nu poate să fie adevărat, îngână ea. Nu credeam să te mai văd. Dar… cine e băiatul?

― Oana, e Ștefăniță, băiatul tău.

― Ștefăniță? Doamne! Cât de mare a crescut! Cât de mare… E leit Marius, și femeia izbucni în plâns.

― Oana, ești bolnavă? Cât de mare putea să crească într-o singură noapte? Am întârziat, Oana. Iartă-ne!

― O singură noapte?! Ați întârziat?! Doisprezece ani încheiați! Ani de nădejdi și de deznădejde. Unde ați fost atâta amar de vreme? Și femeia îl îmbrățișă pe Ștefăniță. „Băiatul meu, bietul meu băiat”, nu contenea ea să îngâne.

― Oana, am vrea să dormim. Suntem obosiți…

Femeia alergă după așternuturi. Un timp merse de la patul bătrânei la patul băiatului. Nu-i venea să creadă. Se liniști abia după ce îi simți adormiți. Încercă să se culce, dar nu o prindea somnul. Se ridică și merse spre fereastră. Pe pervaz, în vaza în care păstrase floarea cea albă, mai văzu încă două flori: un trandafir roșu și o floricică căreia nu-i știa numele. Privi prin geam. Afară ningea. Își puse pe umeri un șal și merse în curte. Peste orașul adormit, scăldat de o lumină lăptoasă, cerul presăra cu dărnicie noian de fulgi albi, mășcați și strălucitori. Fulgii se așterneau cuminți pe crengile pomilor și Oanei i se păru că anume așa trebuie să arate o livadă în floare. Își aminti de Marius. Avu senzația că Marius e undeva pe aproape. Poate chiar e unul din acești fulgi, se gândi cu tristețe femeia.

Într-un târziu intră în casă. În antreu observă o haină necunoscută. O pipăi și își aminti – era haina lui Marius. Se culcă și pentru prima dată după atâția ani adormi liniștită. Toți trei se treziră de la strigătele de bucurie ale copiilor de pe stradă. Era ziuă și continua să ningă.

― Oana, întrebă bătrâna arătând spre Ștefăniță, cine e băiatul?

― E nepotul tău. Nu-l recunoști?

― Ștefăniță? făcu ochi mari bătrâna. Dar… parcă încă ieri îl duceam de mânuță?

― Ai uitat, mamă. Ai uitat totul… Poate e mai bine așa.

― Ba nu, Oana. Nu e bine să uiți. Acolo unde se lasă uitarea, balaurii își găses culcușul… Să nu uiți nimic, Oana! Și nici tu, copile! Nimic…

În iarna aceea a nins mult peste Orașul cu ochii de Ploaie. Ciudat, dar orășenii uitaseră să plângă. În ochii lor apărură sclipiri de adevărată fericire. Oamenii începeau să învețe cum să se bucure. Cerul de deasupra orașului nu mai rămânea mereu cenușiu. Mai ales în nopțile când nu ningea, bolta cerească, cu puzderia de stele, îi scotea din case și pe mari și pe mici. Uneori apărea Luna, arătându-se în toată splendoarea ei.

În sfârșit veni primăvara. O altfel de primăvară. Nu se luă bine zăpada, când din pământul reavăn răsăriră pâlcuri de floricele albe, gingașe, ce păreau niște fulgi încăpățânați care nu doreau să devină simple picături de apă. Cineva le-a zis Ghiocei. Primăvara devreme, ghioceii înfloreau peste tot.

Într-o noapte, Ștefăniță îl visă pe tata, care îi înmână un buchet de Ghiocei:

― Păzește florile, îi vorbi el. Fără de căldură, pământul e trist. E îndeajuns însă să fie străbătut de razele calde ale soarelui că în semn de recunoștință – pământul scoate la suprafață torent de culori și de frumuseți. Fără de căldură, pământul e lipsit de culoare, iar fără de flori – sufletul omului e lipsit de căldură. Păzește florile, Ștefăniță!

Din acea noapte, Ștefăniță simți că sufletul tatălui său îl însoțește peste tot. A doua zi merse în piață. Pe locul Monumentului văzu acum un minunat havuz.

― A dispărut, se gândi băiatul. Razele fierbinți ale soarelui au topit gheața.

În înaltul cerului rotea un stol de păsări. Se întorceau cocorii.

Au trecut ani de atunci. În fața havuzului oamenii au construit o clădire nouă, din piatră albă și i-au zis „Clădirea Principală”. Orașul cu ochii de Ploaie și-a recăpătat vechia denumire.

Să fi zis acum cineva că acest oraș scăldat de lumini, îmbăiat de ploi albastre și calde, îmbătat de mireasma florilor parfumate – a fost cândva o urbe tristă și mohorâtă, în care nimeni nu vedea zare de floare, acel cineva ar fi fost considerat de-a dreptul nebun. Un singur bătrân căruia orășenii nu-i mai cunoșteau vârsta, căci până și el își pierduse șirul anilor, nu dorea sau poate că nu putea să uite cum fusese orașul înainte de marea sa Înflorire.

Bătrânul își ducea zilele singur, într-o căsuță mică, cu două ferestruici spre drum ce priveau mereu mirate la tot ce se întâmplă afară. Pe pervazul uneia dintre ferestre trecătorii vedeau zi și noapte trei flori minunate care nu se mai ofileau. Curtea moșului – vară și iarnă era înfrumusețată cu straturi de flori. Și doar Ghioceii nu-și găsiră locul printre acele flori. În ultima vreme, Ghioceii înfloreau tot mai rar prin oraș. În fiecare zi, bătrânul pleca spre parcul din fața Clădirii Principale. Se așeza pe vreun scăunaș și ore-n șir privea la trecători, la straturile de flori, la hulubii albi.

Într-una din zile observă o mașinuță ce semăna leit cu mașinuțele „Gândac” din copilăria sa. Bătrânul se cutremură. Amintiri ciudate i se încâlciră în minte. Merse grăbit spre Clădire. Avu senzația că piscul pe care se înalță acum clădirea e mult mai înalt. Își încordă privirea și privi peste ziduri. Rămase nemișcat și tăcut. În ochii celor de după pereții groși de piatră observă sclipiri ciudate de gheață. Întors acasă în vaza de pe pervaz nu mai găsi nici o floare…