Ghetutele vechi si ghetutele noi

Ghetuțele vechi și ghetuțele noi

― Priviți ce ghetuțe nou-nouțe am! se laudă Mihăiță colegilor săi. De firmă! Costă o grămadă de bani! Apoi… ca să-și convingă prietenii că ghetuțele într-adevăr sunt de firmă – izbește cu piciorul mai întâi în peretele școlii, apoi în gardul vecin. Ghetele icnesc, dar nu se împotrivesc. La drept vorbind e voia stăpânului să facă ce vrea cu ele. Abia în timpul lecțiilor ghetele lui Mihăiță își trag un pic răsuflarea.

― În sfârșit… ne odihnim, șoptește ghetuța stângă. Stăpânul e prea vioi. Am putea avea probleme.

― Ce să-i faci… Acum de el ne depinde viața, răspunde indispusă ghetuța dreaptă. Sper să fie un băiat bun… Nu aș vrea prea curând să ajungem în halul în care au ajuns ghetuțele de alături.

― Eu aș zice că vecinele arată destul de bine.

― Fu! își întoarce năsucul ghetuța dreaptă. Despre astea vorbești?

― Da, da. Despre ghetele colegului de bancă al stăpânului nostru.

― Sunt atât de urâte… Ce culoare… Nu pot suporta ghetele negre! Și au un miros… E oribil! A ce miroase?

― A cremă de ghete. Probabil că sunt vechi, dacă apelează la cremă. Dar par a fi îngrijite.

― Nu știu, eu una nu vreau să stau prea aproape de ele. Ferește-te. Vecinele astea ieftine mă enervează. Se vede că mama băiatului e o sărăntoacă dacă nu a fost în stare să-i cumpere copilului niște ghetuțe acătării.

― Ai dreptate… Totuși n-ar trebui să o judecăm. Însă dacă dorești hai să stăm un pic mai departe. Și ghetuța stângă, ca o adevărată prietenă, îi face loc ghetuței drepte chiar deasupra ei.

― Te-am murdărit cumva? o întreabă dreapta pe stânga.

― Fii fără grijă. Stăpânul mă va curăța.

― Sărmanele ghetuțe albe, se șușotesc între ele ghetuțele negre. Nimeni nu le va curăța… Sunt atât de frumoase, niște mâini foarte iscusite le-a creat, dar cu părere de rău vor avea o soartă jalnică. Ce noroc pe noi că avem un stăpân responsabil. În fiecare seară ne curăță, ne usucă și dacă plouă numaidecât ne unge cu cremă ca să nu ne crape pielea.

― Așa e… În curând vom avea un nou stăpân și acest lucru mă îngrijorează.

― De ce? se sperie una din ghetuțele negre. Am greșit cu ceva?

― Nu. Însă băiețelul care ne poartă a crescut și îi strângem deja piciorușul. Acum adună bani, vrea să-și cumpere alte ghetuțe. Ne va da unui alt copil. Suntem încă destul de frumoase ca să ne poarte cineva, nu crezi?

― Ha! Ha! Ha! râd pe înfundate ghetuțele albe. Astea se cred frumoase? Ce lipsă de modestie, ce impertinență…

Ar mai fi stat la taclale, dar sună clopoțelul. Mihăiță sare din bancă, ziua de școală a luat sfârșit. Afară plouă, peste tot băltoace și Mihăiță aleargă cu ghetuțele sale albe prin bălțile cele mai adânci. Ajunge acasă, își aruncă ghetele cât colea, iar a doua zi le încalță fără să le spele, a treia, a patra zi – la fel.

Peste câteva săptămâni se apropie de maică-sa:

― Mămico, se roagă Mihăiță, cumpără-mi alte ghetuțe! Nu mai vreau ghetuțe albe. Îmi plac cele negre, de firmă.

― Bine, răspunde mama. Mergem imediat. Pe astea du-le la coș! Ba nu, lasă-le! Îi voi zice menajerei să le arunce. Încalță ceva și hai la magazin.

― Cum să le arunc? se minunează menajera. Sunt nou-nouțe. Nu trebuie decât să le spăl.

― Fă ce vrei, se enervează mama. Oricum, Mihăiță nu le va purta…

― Ce mâini iscusite au muncit ca să vă coase atât de frumoase, oftează menajera după ce spălă ghetele. Ar fi păcat să vă arunc. Atâția copii sărmani nu au ce purta în picioare… Le voi da băiețelului vecinei mele. Se va bucura nespus.

Ghetuțele albe în sfârșit sunt mulțumite. Au ferma convingere că datorită noului stăpân le așteaptă o viață lungă și lipsită de griji.