Cesar Cascabel

I.

O ADEVĂRATĂ AVERE

— Care-mi mai dați ceva bănuți? Hai, copii, scotociți-vă prin buzunare!

— Ține, tată, spuse fetița.

Și scoase din buzunar o hârtie verzuie, mototolită și murdară. Pe ea se putea citi cu greu: United States Fracțional Currency. Erau cuvinte ce înconjurau figura respectabilă a unui domn în redingotă, iar cifra 10 se repeta de șase ori. Hârtia valora zece cenți, adică vreo 50 de centime franțuzești.

— De unde îi ai? Întrebă mama.

— Atâta mi-a mai rămas de la ultima încasare, răspunse Napoléone.

— Dar tu, Sandre, nu mai ai nimic?

— Nu, tată.

— Nici tu, Jean?

— Nici eu.

— Cât ne mai trebuie, César? Îl întrebă Cornelia pe soțul ei.

— Ne lipsesc doi cenți, ca să avem o sumă rotundă, răspunse domnul Cascabel.

— Poftim, patroane! Zise Cuișoară, jucându-se cu o monedă mică de aramă pe care tocmai o scosese din fundul buzunarului de la vestă.

— Bravo, Cuișoară! Strigă fetița.

— Bun!… S-a făcut! Constată domnul Cascabel.

Și „se făcuse,” ca să vorbim pe limba acelui saltimbanc de treabă, în total erau aproape două mii de dolari, adică zece mii de franci.

Oare zece mii de franci nu sunt o avere, când scoți bani din generozitatea publică, numai prin propriile-ți talente?

Cornelia își îmbrățișa bărbatul, copiii îl îmbrățișară și ei.

— Acum, zise domnul Cascabel, – trebuie să cumpărăm o casă de bani, o lădiță. frumoasă cu cifru, în care să ne punem averea.

— Chiar trebuie s-o cumpărăm? obiectă doamna Cascabel, pe care această cheltuială o speria puțin.

— Trebuie, Cornelia!

— N-ar fi bună o casetă?

— Ah, femeile astea, exclamă domnul Cascabel.

— Caseta-i pentru bijuterii! Casa de bani, sau măcar un cufăr zăvorât, acestea sunt pentru bani. Și, cum avem de făcut o călătorie lungă cu cele zece mii de franci…

— Bine, du-te și cumpără-ți casa de bani, dar să te tocmești pentru ea, îl sfătui Cornelia. Capul familiei deschise ușa acelui vehicul „superb și impozant” ce-i servea drept casă umblătoare, coborî scărița laterală, din fier, și o apucă pe străzile ce duceau spre centrul orașului Sacramento.

În februarie e frig în California, cu toate că acest stat e situat la latitudinea Spaniei. Dar, în paltonul său căptușit cu blană, ce dădea impresia că ar fi fost de jder și având căciula trasă până peste urechi, domnului Cascabel puțin îi păsa de frig. Mergea sprinten. O casă de bani, să aibă o casă de bani fusese visul vieții lui. Iar visul era pe cale de a se realiza, în sfârșit! Era pe la începutul anului 1867.

Cu nouăsprezece ani în urmă, locul pe care se afla acum orașul Sacramento nu era decât o întinsă câmpie pustie, în mijlocul ei se înălța o mică fortăreață, un fel de blochaus ridicat de descălecători, primii traficanți, cu scopul de, a-și proteja așezarea de atacurile indienilor din vestul Americii. De atunci încoace, însă, după ce California „pierdută de mexicani” intrase în stăpânirea americanilor, aspectul ținutului s-a modificat extrem de mult. În locul fortăreței a apărut un oraș, devenit unul dintre cele mai importante din Statele Unite, cu toate că incendiul și inundațiile distruseseră, în mai multe rânduri, această localitate în formare.

Așadar, în anul acela, 1867, domnul Cascabel nu mai avea de ce să se teamă de năvălirile triburilor indiene și nici măcar de atacurile bandelor de tâlhari de toate neamurile care invadaseră ținutul în 1849, când fuseseră descoperite minele de aur, situate ceva mai spre nord-est, pe platoul de la Grass Valley, și celebrul zăcământ de la Allison Ranch.

Așa e! Timpurile de îmbogățire nemăsurată, de prăbușire în cea mai înspăimântătoare ruină, și de nesfârșite mizerii, trecuseră. Nu mai existau căutători de aur nici măcar în acea parte a Columbiei engleze, Caribů, care se află mai la nord de teritoriul Washington și unde mii de mineri năvăliseră prin anul 1863. Domnul Cascabel n-avea de ce să se teamă că mica sa avere, câștigată, s-ar putea spune, cu sudoarea frunții sale și pe care o purta în buzunarul de la palton, o să-i fie furată pe drum. În realitate, cumpărarea unei case de bani ca să-și pună suma la adăpost nu era chiar atât de necesară; dar, dacă ținea totuși la asta, o făcea având în vedere o lungă călătorie prin teritoriile din Far West, mai puțin păzite decât zona californiană, drum ce avea să-l readucă în Europa. Domnul Cascabel mergea nepăsător de-a lungul străzilor largi și curate ale orașului. Ici-colo, parcuri minunate, umbrite de copaci falnici, încă desfrunziți, apoi hoteluri și vile, elegante și confortabile, edificii publice cu arhitectură anglo-saxonă, nenumărate biserici monumentale ce dau un aer măreț acestei capitale a Californiei. Pretutindeni, erau oameni preocupați, negustori, armatori, industriași, unii așteptând sosirea vapoarelor care urcă și coboară pe fluviul cu apele dirijate spre Pacific, alții luând cu asalt drumul de fier „Folson”, pe unde trenurile pleacă spre interiorul Confederației. Fluierând o melodie franțuzească pentru fanfară, domnul Cascabel se îndrepta spre High Street (Strada Înaltă). Pe strada aceea știa că se află magazinul unui rival al lui Pichet și Huret, celebrii fabricanți parizieni de case de bani. Acolo, William J. Morlan vindea marfă bună și nu prea scumpă „cel puțin în aparență,” dat fiind prețul exagerat al tuturor mărfurilor în Statele Unite ale Americii.

William J. Morlan era în magazin la apariția domnului Cascabel.

— Domnule Morlan, îi zise, – am onoarea… Aș vrea să cumpăr o casă de bani.