Chemarea Strabunilor

Chemarea Strabunilor de Jack London

În sălbăticie

Străvechi și rătăcitoare dorințe

Rup lanțul obișnuinței.

Se trezesc, din somn hibernal, Strămoșii sălbaticei ființe.

Buck.

Buck nu citea ziarele, altminteri ar fi știut că necazul se zămislea și că asta nu-l privea doar pe el, ci pe orice câine voinic, cu mușchi tari și cu blană lungă și călduroasă, de la Puget Sound până la San Diego.

Asta pentru că oamenii, scotocind prin întunericul arctic, găsiseră un metal galben și fiindcă vapoarele și companiile de transport profitau enorm de descoperirea respectivă, cărând mii de indivizi ce se repezeau spre ținuturile nordice. Tipii aceia voiau câini, iar animalele dorite de ei erau dulăi voinici, cu mușchi puternici, capabili de mari eforturi, cu blănuri care să-i apere de ger. Buck trăia într-o casă uriașă din Santa Clara Valley, cea mereu plină de soare. Locul se numea „Ținutul judecătorului Miller”. Era ceva mai retras de la drum, pe jumătate ascuns între copaci, printre care se putea vedea veranda răcoroasă ce înconjura clădirea.

De casă te puteai apropia pe niște alei pietruite ce șerpuiau printre pășunile întinse, pe sub pâlcurile de plopi înalți.

Mai în spate, lucrurile aveau chiar dimensiuni mai impresionante decât cele din față. Acolo se găseau marile grajduri, unde o duzină de bărbați și de băieți munceau, șirurile de case ale celor ce lucrau la vie, locuințele rânduite ordonat ale argaților, via, pășunile verzi, livezile, straturile cu căpșuni. Se mai afla acolo instalația de pompare a fântânii arteziene. Nu lipsea nici rezervorul uriaș din ciment unde băieții judecătorului Miller se îmbăiau dimineața și se răcoreau în fierbințile după-amiezii.

Peste această imensă avere stăpânea Buck. Aici se născuse el și trăise primii patru ani din viață.

Adevărat, existau și alți câini. Trebuiau să existe și alți câini într-un loc atât de întins, dar ei nu contau. Ei veneau și plecau, stăteau în cotețele lor supraaglomerate sau în obscuritatea casei, ca Toots, mopsul japonez sau Ysabel, cățelușa mexicană fără păr, făpturi ciudate ce rareori își scoteau nasul pe afară sau puneau piciorul pe pământ.

Pe de altă parte, existau foxterierii, câțiva cel puțin, care lătrau amenințător la Toots și la Ysabel, care-i priveau prin ferestre, apărați de o armată de servitoare înarmate cu mături.

Dar Buck nu era un câine de casă, ci de curte. Întregul regat îi aparținea. Sărea în piscină când voia, se ducea la vânătoare cu fii judecătorului, le escorta pe Mollie și Alice, fetele judecătorului, în întunericul serii sau în zori de zi. În nopțile de iarnă zăcea la picioarele judecătorului, lângă focul ce ardea cu zgomot în căminul din bibliotecă. Îi căra în spinare pe nepoții judecătorului sau îi dădea de-a rostogolul prin iarbă și avea grijă să nu pățească nimic rău pe la fântână, grajduri sau prin alte locuri.

Printre terieri, el pășea cu măreție. Pe Toots și pe Ysabel nici nu-i băga în seamă. Era rege, stăpânea peste tot ce mișca, se târa sau zbura din ținutul judecătorului Miller, inclusiv peste oameni.

Tatăl său Elmo, un imens Saint-Bernard, fusese tovarășul de nedespărțit al judecătorului, iar Buck preluase atribuțiile părintelui său. Nu era la fel de mare, cântărea doar o sută patruzeci de livre, adică vreo șaptezeci de kilograme, pentru că mama lui, Shep, fusese din rasa ciobănesc scoțian.

Totuși o sută patruzeci de livre, la care se adăuga demnitatea provenită din respectul pe care i-l arătau toți, îl făceau să se comporte ca un rege. Timp de patru ani, trăise ca un aristocrat. Se născuse cu o anumită mândrie. Chiar era puțin egoist, ca un boier de la țară, din cauza singurătății în care viețuia. Nu devenise însă un câine răsfățat, se ferise de așa ceva. Vânătoarea și deliciile deplasărilor prin vastele întinderi de pădure și de câmpie îl făceau să nu se îngrașe și îi întăriseră mușchii. La fel ca rasele de câini din zone mai reci, plăcerea de a se bălăci în apă îi menținuse și îi întărise sănătatea. Așa se prezenta câinele Buck în toamna anului 1897, când aurul găsit la Klondike atrăgea toții bărbații către nordul înghețat. Dar Buck nu citea ziarele și nu știa că Manuel, unul dintre ajutorii de grădinar, însemna pentru el o cunoștință nedorită.

Manuel avea un păcat de moarte. Îi plăceau jocurile de noroc. De asemenea, avea o încredere oarbă în acest sistem. Asta avea să îl trimită în iad, căci, pentru a juca îi trebuiau bani, iar câștigurile sale de ajutor de grădinar nu-i permiteau decât să-și întrețină nevasta și numeroșii săi copii.

Judecătorul se afla la o întâlnire la Asociația Viticultorilor, iar băieții se ocupau cu organizarea unui club de atletism, în noaptea de neuitat a ticăloșiei lui Manuel. Nimeni nu i-a văzut, pe el și pe Buck, ieșind prin livadă, la ceea ce dulăul credea a fi o plimbare.

Și, cu excepția unui bărbat singuratic, nimeni nu i-a văzut ajungând într-o mică gară cunoscută drept College Parck. Bărbatul acela a discutat cu Manuel și i-a dat niște bani.

— Ai fi putut împacheta mai bine marfa înainte de a o livra, zise străinul arțăgos, iar Manuel dublă frânghia groasă pe sub zgarda lui Buck.

— Să ții bine de ea, spuse ajutorul de grădinar și celalalt îi făcu semn din cap că așa va face.

Câinele acceptase funia cu demnitate. Nu mai purtase așa ceva, e adevărat, dar se învățase să aibă încredere în oamenii pe care îi știa. Îi considera ca fiind mai înțelepți decât el însuși. Dar, când frânghia trecu în mâinile celuilalt, Buck mârâi amenințător.