Smoke Bellew
Aa
Smoke Bellew de Jack London
La început era Christopher Bellew. Când ajunse la colegiu, deveni Chris Bellew. Mai apoi, în adunătura boemă de la San Francisco i se spunea Kit Bellew. Pentru ca, în cele din urmă, să nu mai fie cunoscut decât sub numele de Smoke Bellew. Și povestea evoluției numelui său e de fapt povestea vieții sale. Și nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea dacă n-ar fi avut parte de o mamă iubitoare și un unchi neîndurător și, în plus, n-ar fi primit o scrisoare de la Gillet Bellamy.
„Tocmai am văzut un exemplar din Talazul”, îi scria Gillet de la Paris. „O'Hara o să se descurce cu foaia asta, dar încă nu se pricepe la unele șmecherii.” După care urmau niște amănunte privind îmbunătățirea săptămânalului unei colectivități în plină afirmare. „Du-te și fă-i o vizită. Lasă-l să creadă că astea-s propriile tale idei. Să nu afle cumva că vin de la mine. Dacă află, o să mă numească pe mine corespondent la Paris, chestie pe care nu mi-o pot permite, fiindcă, deocamdată, fac bani buni cu treburile mele pe spinarea marilor reviste. Dar mai întâi și mai întâi nu uita să-l convingi să-l dea afară pe jegosul ăla care ține rubrica criticii de artă și muzicale. Și încă ceva, San Francisco a avut întotdeauna o literatură a lui. Dar acum nu prea mai are. Spune-i să facă ce-o ști și să pună mâna pe vreun isteț care să toarne un serial mai sprinten, condimentat cu adevăratul romantism, cu strălucirea și culoarea San Francisco-ului.”
Și iată-l pe Kit Bellew îndreptându-se spre redacția Talazului hotărât să dea lecții. O'Hara îl ascultă. O'Hara aduse argumente. O'Hara fu de acord. O'Hara îl concedie pe jegosul care ținea rubrica de critică. Ba, mai mult, O'Hara îl luă pe Kit în stilul său, tocmai stilul de care se temuse Gillet chiar și din îndepărtatul Paris. Când O'Hara voia ceva, nici un prieten nu-i putea rezista. Și, când amabil, când silnic, devenea irezistibil. Înainte de a apuca Kit Bellew să scape din biroul lui, era redactor șef adjunct, acceptase să țină rubricile săptămânale de critică, până se va găsi un condei mai acătării și se angaja să scrie săptămânal câte un episod, de câte zece mii de cuvinte, din serialul San Francisco… și toate astea fără să primească un ban. Talazul încă nu aducea venituri, îi explică O'Hara. Și la fel de convingător îi explică faptul că numai un singur om din San Francisco ar fi fost în stare să scrie acel serial și omul acela nu era altul decât Kit Bellew.
„O, Doamne, eu sunt istețul!”, gemu Kit de unul singur mai apoi când se trezi coborând pe scara îngustă.
Drept urmare, începu munca de sclav al lui O'Hara și al nesățioaselor rubrici ale Talazului. Săptămâni în șir, nu s-a ridicat de pe unul din scaunele redacției, a ținut piept creditorilor, s-a luptat cu tipografii și a pus pe hârtie câte douăzeci și cinci de mii de cuvinte pentru articole de toate felurile. Iar chinurile sale nu dădeau semne să se mai ușureze. Talazul era ambițios. Începu să fie și ilustrat. Operațiile erau costisitoare. Pentru Kit Bellew nu mai rămânea nici un ban, ca dovadă revista nu plătea pe niciunul dintre oamenii cu care sporea redacția. Din fericire, Kit avea veniturile lui. Destul de modeste, comparate cu ale altora, dar suficiente ca să-i permită să facă parte din mai multe cluburi și să aibă și un studio în cartierul latin. Dar, de fapt, de când ajunsese redactor șef adjunct, cheltuielile personale i se reduseseră drastic: nu mai avea timp să arunce banii. Nu mai dăduse pe la studio, nu mai îmbia boema locală la câte o faimoasă serată acolo. Și, cu toate astea, era mereu falit pentru că Talazul, totdeauna în suferință, îi storcea și banii, nu numai creierii. Erau, mai întâi, ilustratorii care periodic refuzau să mai facă ilustrațiile și tipografii, care, tot atât de periodic, refuzau să mai tipărească, apoi curierii care nu mai voiau deseori să-și facă meseria nici ei. În astfel de împrejurări, O'Hara se uita la Kit, iar Kit făcea tot ce era de făcut.
Când vaporul Excelsior sosi din Alaska, aducând vești despre terenurile aurifere din Klondike1, ce tulburaseră mințile întregii țări, Kit avansă o propunere cu totul neserioasă:
— Ascultă, O'Hara, începu el. Goana asta după aur are șansa să fie o treabă uriașă… Ehei, se întorc din nou zilele din '492. Ce-ai zice dacă m-aș duce și eu să scriu ceva pentru Talazul? Cheltuielile mi le acopăr singur.
O'Hara clătină din cap.
— Nu mă pot lipsi de tine din redacție, Kit. Bașca, mai e și serialul ăla. Iar pe deasupra trebuie să-ți spun că m-am întâlnit cu Jackson acum un ceas. Mâine o ia spre Klondike și a acceptat să trimită săptămânal câte o corespondență și fotografii. Nu-l lăsam eu să-mi scape din mână până nu-mi promitea. Și, ce-i mai frumos, treaba asta nu ne costă nici un ban.
Despre Klondike, Kit auzi din nou când trecu după-amiază pe la club și, într-o nișă a bibliotecii, îl întâlni pe unchiul său.
— Salutare, unchi al meu! îl întâmpină Kit, făcându-se comod pe un fotoliu de piele și întinzându-și picioarele cât erau de lungi. Bei cu mine?
Își comandase un cocteil, dar unchiul se mulțumi cu un bordo ușor, autentic, băutura lui dintotdeauna. Aruncă o privire iritată și dezaprobatoare la cocteil și apoi la nepot. Kit simți că se apropia predica.
— Nu stau decât un minut, anunță el grăbit. Trebuie să alerg să-mi arunc ochii la expoziția Keith, de la Galeriile Ellery și să scriu jumătate de coloană pe tema asta.
— Ce-i cu tine? îl întrebă celălalt. Ești palid. Arăți ca o epavă.
În loc de răspuns Kit scoase un geamăt.
— Cred că am să am plăcerea să asist la înmormântarea ta. Parcă și văd.
Kit scutură trist din cap.
— Nu, te rog, n-am chef să mă mănânce viermii. Eu prefer să fiu incinerat.
John Bellew provenea din generația aceea dură și încercată care traversase câmpiile în urma carelor cu boi prin anii '50 și își păstrase aceeași asprime, la care se adăuga și asprimea unei copilării petrecute pe drumurile cuceririi noilor pământuri.
— Christopher, nu duci o viață ca lumea. Mi-e rușine pentru tine.
— Pornit pe calea desfătărilor, nu? chicoti Kit.
Bătrânul ridică din umeri.
— Nu te uita atât de crunt la mine, unchiule drag. Aș fi vrut eu să fie calea desfătărilor, dar asta s-a cam dus de râpă. Nu mai am timp de ele.
— Atunci de ce dra…
— Din prea multă muncă mi se trage.
John Bellew scoate un hohot tăios și neîncrezător.
— Pe cuvânt!
Alt hohot de râs.
— Oamenii sunt produsul mediului, spuse sus și tare Kit, arătând spre paharul celuilalt. Veselia dumitale e ușoară și amăruie, ca și băutura pe care o bei.
— Auzi, prea multă muncă! mârâi el. În viața ta n-ai câștigat o para.
— De câștigat am câștigat bani, fii liniștit, numai că nu i-am și primit. Uite, acum câștig câte cinci sute de dolari pe săptămână și fac munca a patru oameni.
— Tablouri din alea care nu se vând? Sau… ăăă… vreo muncă din aia fantezistă? Înoți?
— Pe vremuri.
— Te urci în șa?
— Am încercat și isprava asta.
John Bellew pufni plin de silă.
— Mă bucur că taică-tu nu mai trăiește să te vadă în toată splendoarea decăderii tale, îi spuse. Taică-tu a fost bărbat de ispravă, până-n măduva oaselor. Pricepi tu una ca asta? Bărbat! Cred că ar fi știut el să-ți scoată din cap toți gărgăunii ăștia muzicali și artistici.
— Vai! Ce vremuri depravate! oftă Kit.
— Aș fi putut înțelege și accepta chiar și astea, continuă celălalt pornit, dar măcar să fi reușit pe calea asta. N-ai câștigat un cent în viața ta, n-ai făcut și tu o treabă bărbătească. Ce rost mai ai și tu pe lumea asta? Ai fost crescut cum se cade și totuși, nici la universitate nu jucai fotbal. N-ai pus mâna pe o vâslă. N-ai…
— Am mai făcut box și scrimă oarecum…
— Când ai pus ultima dată mânușile?
— De mult, dar se spunea că știu să apreciez bine momentul nimerit și distanța, numai că…
— Haide, haide!
—… eram socotit cam nesistematic.
— Leneș, vrei să spui.
— Totdeauna mi-am închipuit că vorba asta e un eufemism.
— Taică-meu, bunicul tău, bătrânul Isaac Bellew, a omorât cu un pumn un om și avea șaizeci și nouă de ani.
— Cine, omul?
— Nu, netrebnic nenorocit ce ești. Tu la șaizeci și nouă de ani n-o să fii în stare să omori nici un țânțar.
— Vremurile s-au cam schimbat, iubite unchiule. Acum pentru omucidere te trimit la pușcărie.
— Taică-tu a făcut călare o sută optzeci și cinci de mile, fără să închidă un ochi și au crăpat trei cai sub el.
— Dacă mai trăia și azi, ar fi făcut același drum sforăind frumos într-un vagon Pullman.
Bătrânul era gata-gata să se sufoce de mânie, dar își înghiți amarul și reuși să îngaime:
— Câți ani ai tu?
— Am toate motivele să cred că…
— Știu. Douăzeci și șapte. Ai terminat facultatea la douăzeci și doi. Și apoi cinci ani i-ai tocat și i-ai risipit, în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, spune-mi și mie ce rost ai tu? La vârsta ta aveam doar un rând de izmene. Mergeam călare și mânam vitele în Coluso. Eram tare ca piatra și puteam să dorm pe piatră. Mâncam numai carne de vită, prăjită deasupra focului și carne de urs. Și acum sunt un bărbat mai zdravăn decât tine. Probabil că ai vreo șaptezeci și cinci de kilograme. Dar te pun jos și acum și te zvânt din bătaie de te iau la pumni.
— Da' ca să dai pe gât niște cocteil sau ceai din acela roșu nu e nevoie de atâta forță minunată, mormăi Kit cu dispreț. Unchiule, nu vezi că vremurile s-au schimbat! În plus n-am fost crescut așa cum trebuie. Săraca maică-mea era puțin cam aiurită, draga de ea…
John Bellew tresări împins de mânie.
—… și așa cum mi-ai descris-o și tu, era prea bună cu mine, m-a ținut numai pe palme. Ei, dacă pe vremea când eram eu puștan aș fi avut și eu parte de vacanțe foarte bărbătești… din acelea de care te bucurai dumneata… Mă întreb și acum de ce nu m-ai invitat niciodată și pe mine? Îi luai pe Hal și Robbie peste tot prin Sierra și în călătoriile dumitale prin Mexic.
— Probabil mai ales fiindcă prea te purtai ca un Lord Fauntleroy3.
— Numai vina dumitale, unchiule și a… scumpei mele mame. De unde aveam eu să cunosc greul? Eram abia un prunc. Ce-mi rămânea mie altceva decât să mă uit la gravuri, la poze și să mă joc de-a ala-bala? Cu ce sunt eu de vină că n-am fost niciodată nevoit să asud?
Bătrânul se uită la tânărul său nepot cu o silă nedisimulată. Nu se putea stăpâni în fața neseriozității născute din comoditate.
— Ei, bine, am de gând să mai fac una din excursiile pe care tu le numești bărbătești. Ce-ar fi dacă te-aș invita și pe tine?
— Aș zice că e puțin cam târziu. Încotro?
— Hal și Robert pleacă spre Klondike, iar eu îl însoțesc prin trecătoare4 și apoi până la lacuri, după care mă întorc…
Nu mai continuă pentru că tânărul sări în picioare și-i strânse mâna.
— Salvatorul meu!
John Bellew deveni pe dată bănuitor. Nici nu visase că invitația îi va fi acceptată…
— Doar nu vrei să spui că mergi! făcu el.
— Când pornim?
— Va fi o călătorie grea. O să ne cam încurci.
— Nu, n-o să vă încurc cu nimic. Am să trudesc și eu. Am învățat să muncesc de când am intrat la Talazul.
— Fiecare trebuie să care provizii pentru un an întreg. Și lumea dă buzna într-acolo, încât cărăușii indieni nu-s în stare să facă fața cererilor. Hal și Robert o să fie nevoiți să-și care echipamentul singuri până la destinație. Iar eu de asta merg cu ei, să-i ajut… să-și care bagajele. Dacă vii cu noi, va trebui să faci același lucru.
— Atunci să mă vezi!
— N-ai să fii în stare să cari poveri, obiectă celălalt.
— Când pornim?
— Mâine.
— Nu trebuie să te socotești vinovat și să crezi că predica dumitale despre greul în viață m-a convins, îi spuse Kit la despărțire. Exact acum a venit vremea s-o șterg din loc, undeva, oriunde, să scap de O'Hara.
— Cine e O'Hara? Vreun japonez?
— Nu. Un irlandez, vechil de sclavi, cel mai bun prieten al meu, redactorul șef și proprietarul neiertător al Talazului. Ce spune el aia se face. E în stare să oblige și fantomele să defileze.
În noaptea aceea Kit Bellew îi scrise un bilet lui O'Hara: „E vorba doar de o vacanță de câteva săptămâni, explica el. Trebuie să găsești tu vreun isteț să mâzgălească episoadele serialului. Îmi pare rău, bătrâne, dar sănătatea mi-o cere. Și când mă întorc am să asud de două ori mai mult ca acum.”
Și Kit Bellew se trezi în nebunia de pe plaja Dyea înțesată cu miile de livre de echipamente ale miilor de oameni. Aceasta imensă masă de bagaje și provizii, aruncată pe țărm de vapoare, începea, încet, încet, să se scurgă în susul văii Dyea și peste Chillkoot. Era un traseu de douăzeci și opt de mile și transportul nu-l puteau face decât oamenii – cu spinarea. Cu toate că hamalii indieni săltaseră prețul transportului de la opt cenți la patruzeci livra, aveau treabă până peste cap și se vedea limpede că cea mai mare parte a bagajelor va rămâne prinsă de iarnă de cealaltă parte a trecătorii, cum e mai prost.
Și cel mai neajutorat dintre neajutorați era Kit. Ca la atâtea sute de oameni și la șoldul lui spânzura de centură un revolver. De treaba asta era însă vinovat unchiul lui, otrăvit de amintirea vremurilor ticăloase de demult. Kit Bellew era un romantic. Părea fascinat de toate poveștile și mirajul care înconjura goana după aur și privea cu un ochi de artist viața și întâmplările din jur. Nu lua în serios toată tărășenia. Așa cum spusese și pe vapor, doar nu participa la propria-i înmormântare. Era doar un om care-și face vacanța și are de gând să tragă cu ochiul dincolo de trecătoare, să admire peisajul și apoi să se întoarcă.
Lăsându-și tovarășii pe plajă să aștepte descărcarea bagajelor la țărm, Kit o luă agale către o veche factorie. Nu-și legăna șoldurile, deși observase că mulți dintre cei procopsiți cu revolvere la brâu așa făceau. Un indian de vreo șase picioare înălțime, strâns în curele, căra în spinare o povară neobișnuit de voluminoasă. Kit o luă pe urmele lui, admirând gambele minunate ale individului, grația și ușurința cu care se mișca, în ciuda acelei poveri. Indianul își lepădă povara pe cântarul din fața factoriei și Kit se alătură grupului de căutători de aur plini de admirație care îl înconjurară. Povara avea o sută douăzeci și cinci de livre, cifră rostită cu venerație și groază pretutindeni. Era ceva, se gândi Kit și se întrebă dacă el era în stare măcar să salte ditamai greutatea, nicidecum să o mai și care în spinare.
— Ei, bătrâne, o duci până la Lacul Linderman? întrebă el.
Indianul, aproape pocnind de mândrie, mormăi afirmativ.
— Și cu cât te alegi după ce duci încărcătura asta?
— Cincizeci de dolari.
Când conversația, ajunse aici, Kit o lăsă baltă. Dar surprinse o tânără care stătea în ușa factoriei. Spre deosebire de toate celelalte femei care coborau de pe vapoare, nu era gătită nici cu fustă scurtă, nici cu costumație sportivă. Era îmbrăcată așa cum sunt îmbrăcate atâtea femei care călătoresc oriunde prin lume. Ceea ce i se păru izbitor era firescul apariției ei, care îi dădea sentimentul că, nu știu cum, aparținea acelor locuri, în plus, mai era și tânără și frumoasă. Chipul surprinzător de atrăgător prin culoarea și ovalul său îl uimi. Se uită lung, lung la ea până când fata simți și întoarse spre el niște ochi întunecați, cu gene lungi și, întâlnindu-i pe-ai lui, îl cântări cu răceală. De la chipul lui, privirea coborî amuzată spre imensul revolver de la șold. Apoi ridică din nou ochii, în care se putea citi un dispreț ușor amuzat. Îi primi privirea ca pe-o lovitură. Fata se întoarse spre bărbatul ce stătea lângă ea și-i arătă spre Kit. Acesta îl cântări și el cu același zâmbet amuzat și disprețuitor.
— Chekako! spuse fata.
Bărbatul de lângă ea, care arăta ca un vagabond, cu o salopetă ieftină și o haină de lână roasă pe el, zâmbi subțire și Kit se simți umilit fără să știe bine de ce. Fata era neobișnuit de frumoasă, se gândi el când cei doi se îndepărtară. Îi observă atent mersul și-l ținu minte ca să-l poată recunoaște și după o mie de ani.
— L-ai văzut pe individul acela cu fata? Îl întrebă tulburat vecinul lui Kit, Știi cine-i?
Kit scutură din cap.
— Cariboo Charley. Mi l-a arătat și mie cineva. A pus mâna pe o mină grozavă în Klondike. E tăbăcit în meseria asta. A fost vreo doisprezece ani și pe Yukon. Abia a venit dintr-acolo.
— Dar ce înseamnă chekako? îl întrebă Kit.
— Unul ca dumneata, unul ca mine, veni răspunsul.
— S-ar putea să fiu, dar mai întâi ar trebui să mă mai cântărești puțin. Dar ce înseamnă?
— Ageamiu.
Pe drumul de întoarcere spre plajă, Kit răsuci în minte cuvântul acela pe toate părțile. Doare când îți spune ageamiu un boț de puștoaică zveltă. Se trase într-un colț, printre grămezile de bagaje, având încă în minte imaginea indianului cu impresionanta lui povară și încercă să afle cât îl țineau puterile. Alese un sac de făină care, după cum bine știa, cântarea exact o sută de livre. Se duse lângă el, se aplecă și se strădui să-l salte pe umeri. Prima concluzie la care ajunse fu aceea că o sută de livre constituie o greutate cu adevărat mare. A doua că avea spinarea cam șubredă. A treia fu o înjurătură care îi veni pe buze după cinci minute, la capătul cărora se prăbuși cu tot cu povara cu care se luptase. Își șterse fruntea și, pe deasupra unei grămezi de provizii, îl zări pe John Bellew uitându-se la el, cu o amuzată răceală în priviri.
— Dumnezeule! exclamă acest apostol al confruntării cu greul. Și coapsele noastre au dat naștere la generația asta de neajutorați! Când aveam vreo șaisprezece ani mă jucam cu un săculeț ca ăsta.
— Unchiule, dar ai uitat că eu n-am fost crescut cu carne de urs.
— Și am să mă joc cu el și când am să ajung la șaizeci.
— Ei, mai trebuie să-mi și demonstrezi.
Și John Bellew îi demonstră. Avea patruzeci și opt de ani, dar se aplecă spre sac, îl cântări de încercare, îl trecu dintr-o mână în alta, balansându-l și, cu o mișcare scurtă, se săltă drept în picioare, cu sacul de făină pe umeri.
— Îndemânare, fiule, îndemânare și… spinare.
Kit își scoase respectuos pălăria din cap.
— Unchiule, ești o minune a naturii, o minunată minune, unchiule. Crezi că am șansa să prind și eu priceperea asta?
John Bellew ridică din umeri.
— O s-o iei la vale înapoi înainte de a apuca noi să începem lecția.
— Nu te teme, gemu Kit. Leul acela turbat, O'Hara, e tot într-acolo. Așa că nu mă pornesc înapoi decât atunci când voi fi nevoit s-o fac.
Prima etapă de marș a lui Kit a fost un succes deplin. Au reușit să pună mâna pe niște indieni care să le ducă până la Trecătoarea lui Finnegan cele două mii cinci sute de livre de echipamente. Mai departe trebuiau să facă treaba asta cu propria lor spinare. Își făcuseră planul să înainteze cu câte o milă pe zi. Părea ușor… pe hârtie. Deoarece John Bellew urma să stea în tabără și să se ocupe cu gătitul, nu va putea decât întâmplător să facă și el un transport. Așa că pe capul fiecăruia dintre cei trei tineri căzu sarcina de a căra câte opt sute de livre zilnic pe o distanță de-o milă. Dacă făceau poveri de câte cincizeci de livre, asta însemna pentru fiecare un drum de șaisprezece mile cu încărcătură în spinare și câte cinsprezece mile fără, fiindcă „după ultimul transport nu mai trebuie să ne întoarcem la vechea tabără”, le explică Kit încântat de descoperire. Cu niște poveri de câte optzeci de livre, ar însemna un drum de nouăsprezece mile zilnic, iar cu câte o sută de livre în spinare ar avea de făcut doar cinsprezece mile.
Surprinse zâmbetul plin de neîncredere al unchiului său și adăugă în grabă:
— Bineînțeles că pentru asta am să mai chinui. Omul trebuie să deprindă toate șmecheriile meseriei. Așa că am să încep cu cincizeci.
Așa făcu și merse sprinten de-a lungul drumului. Lăsă povara jos unde urma să fie următorul loc de tabără și porni sprinten înapoi. Era mai ușor decât se gândise la început. Dar două mile i-au ros deja catifeaua puterilor, dând la iveală slăbiciunea de dedesubt. A doua încărcătură a fost de șaizeci și cinci de livre. Era mai greu și de data asta nu mai merse la fel de sprinten. Urmând exemplul tuturor cărăușilor, de mai multe ori se așeză jos, sprijinindu-și povara de o piatră sau buturugă. La al treilea drum deveni îndrăzneț. Se înhămă la un sac de fasole de nouăzeci și cinci de livre și o porni. După o sută de iarzi simți că se prăbușește. Se așeză și-și șterse fața de sudoare. „Etape mai mici și opriri mai scurte, murmură el. Asta-i șmecheria.”
Uneori nu reușea să facă nici suta de iarzi și de fiecare dată când se chinuia să se ridice în picioare pentru o altă scurtă etapă povara devenea nespus de grea. Își trăgea cu greu sufletul și sudoarea curgea șiroaie pe el. Înainte de a face un sfert de milă își scoase cămașa de lână cu totul și o agăță într-un copac. Apoi renunță și la pălărie. După jumătate de milă constată că e terminat. Niciodată în viață nu se extenuase în halul acela și înțelese că era epuizat. Cum stătea gâfâind, privirea îi căzu pe revolverul cel mare și centura grea cu cartușe. „Zece livre de fiare inutile!” mârâi el în timp ce-și desfăcea centura.
Nici nu-și mai bătu capul să o agațe în copac, ci o aruncă în tufe. Și, pe măsură ce șirul neîntrerupt de cărăuși curgea pe drum în sus și-n jos, băgă de seamă că și alți ageamii începuseră să renunțe la arme.
Etapele scurte pe care le făcea deveniră și mai scurte. Uneori nu era în stare să meargă, împiedicat cum mergea el, decât abia o sută de pași, când palpitațiile de rău augur ale inimii pe care le simțea în timpane și tremurul neplăcut al genunchilor îl obligau să se odihnească. Iar perioadele de odihnă deveneau tot mai lungi. În schimb mintea îi lucra. Erau douăzeci și opt de mile de drum până la capăt, adică tot atâtea zile, iar aceasta, după toate probabilitățile, era cea mai ușoară dintre ele. „Așteaptă până ai să ajungi la Chillkoot”, spuneau ceilalți pe când se opreau să se odihnească și se întindeau la vorbă. „Unde o să trebuiască să urci în patru labe”. Iar el răspundea: „Nu mă văd eu la Chillkoot. Eu nu. Cu mult înainte am să mă odihnesc frumos în patul meu de sub mușchi”. Lunecă și efortul groaznic de a-și recăpăta echilibrul îl înspăimântă. Simți că în el totul era rupt bucățele.
— Dacă mă prăbușesc cu greutatea asta în spinare, m-am terminat, îi spuse el altui cărăuș.
— Și asta nu-i nimic, îi răspunse acela. Așteaptă să ajungi la Canyon. Trebuie să traversezi un torent furios pe un buștean de pin de șaizeci de picioare. Și fără frânghii de asigurare, fără nimic și unde bușteanul s-a lăsat, apa fierbe printre picioarele tale și-ți ajunge până la genunchi. Dacă te prăbușești cu greutatea în spinare nu mai ai când să-ți scoți chingile. Stai în apă și aștepți să te îneci.
— Sună frumos, îi replică el și în adâncul sufletului lui epuizat părea să jinduiască una ca asta.
— Acolo se îneacă câte trei-patru în fiecare zi, îl asigură celălalt. Am dat și eu o mână de ajutor să pescuim un neamț. Avea la el patru mii de bancnote de un dolar.
— Fericit om aș zice eu, făcu Kit, chinuindu-se să se ridice în picioare și porni poticnit la drum.
El și sacul acela de fasole constituiau un fel de tragedie ambulantă. Își aduse aminte de bătrânul zeu al mării care stătea călare pe gâtul lui Simbad. Și asta se cheamă vacanța foarte masculină, medita el. În comparație cu asta, robia lui la O'Hara era un fleac. Mereu era tentat de ideea de a lăsa sacul de fasole în tufiș, să se strecoare înapoi, ocolind tabăra, să ajungă la țărm și să ia vaporul înapoi către civilizație.
Dar n-o făcu. Uneori simțea imboldul confruntării cu greul și-și repeta mereu, mereu că ceea ce pot alții putea și el. Cuvintele acestea deveniră un descântec de coșmar și le mormăia și către cei care-l depășeau de-a lungul potecii. Alteori, când se odihnea, îi observa cu invidie pe indienii aceia zdraveni, cu picioare de catâri, care călcau apăsat sub poverile lor grele. Nu păreau să se odihnească vreodată, ci mergeau mereu înainte, cu o statornicie și o siguranță care i se păreau groaznice.
Se așeză jos și trase o înjurătură – când mergea nu-i rămânea destul suflu și pentru asta – și se luptă cu tentația de a o șterge înapoi la San Francisco. Înainte de a parcurge mila aceea, renunță să mai blesteme și începu să plângă. Erau lacrimi de om extenuat, încărcat de obidă față de sine însuși. Dacă existase vreodată o epavă umană atunci el era aceea. Când se arătă în zare capătul drumului, făcu un efort disperat, ajunse în tabără și se prăvăli cu fața în jos și fasolea în spinare. Povara nu-l ucise. Rămase așa un sfert de oră înainte de a-și aduna suficiente resturi de putere ca să-și desfacă chingile. După care îl prinse un rău de moarte și așa îl găsi Robbie, care avusese și el necazuri cam de același fel. Și abia când îl văzu pe Robbie cât era de prăpădit făcu un efort să-și revie.
— Ce-s în stare să facă alții, suntem și noi, îi spuse el lui Robbie, deși în sinea lui se întreba dacă nu cumva umbla cu cacialmale.
„Și am douăzeci și șapte de ani și sunt bărbat”, se convinse el de unul singur în cursul zilelor care au urmat. Și avea nevoie de convingerea asta. După o săptămână, deși ajunse să-și care cele opt sute de livre zilnic câte o milă, el pierduse din propria-i greutate cincisprezece livre. Avea fața trasă și prăpădită. Trupul și mintea își pierduseră din vechea vioiciune. Nu mergea, călca târșit, iar când parcurgea drumul înapoi își târa picioarele la fel ca atunci când mergea cu încărcătura în spinare.
