Patrula de pescuit

Patrula de pescuit de Jack London

Golful San Francisco e atât de întins încât adesea furtunile sale produc mai multe distrugeri navelor care ies spre ocean decât oceanul însuși în momentele lui de violență. În apele golfului s-au adunat toate neamurile de pește, așa încât fața-i e brăzdată de chilele tuturor neamurilor de bărci de pescuit, manevrate de toate neamurile de pescari. Pentru a proteja peștele de toată această pestriță populație ce vântură apele, au fost votate multe legi înțelepte și a apărut chiar și o patrulă de pescuit care să aibă grijă ca aceste legi să fie respectate. Soarta acestei patrule de pescuit e să aibă parte numai de momente grele, în decursul existenței ei, eșecurile i-au fost jalonate de multe cadavre de-ale celor din poliția apelor, în vreme ce succesele i-au fost marcate de mai multe trupuri de pescari morți peste plasele lor de braconieri.

Cei mai zurbagii în tot poporul acesta de pescari trebuie socotiți pescuitorii chinezi de creveți. Crevetele are el obiceiul de a se târî pe fund, în armii imense, până când găsește zonele cu apă dulce, după care face stânga împrejur și se târăște înapoi către apele sărate. Iar unde apele mareei coboară și urcă mai cu sârg, acolo își scufundă și pescarii aceștia cuștile mari din plasă, cu intrările larg deschise, pe unde se târăsc înăuntru creveții și de unde sunt transferați în oala de gătit. Treaba asta în sine n-ar fi ea un lucru rău, dacă ochiurile plaselor n-ar fi atât de mici, mici de tot, încât să nu aibă scăpare nici cei mai mărunți creveți, nici cei abia ieșiți din ou, de nici un sfert de inci mărime. Minunatele plaje de la Capurile Pedro și Pablo, unde-s așezările pescuitorilor de creveți, sunt groaznice din cauza duhorii de la miriadele de făpturi intrate în putrefacție, și menirea patrulei de pescuit a fost întotdeauna să lupte împotriva acestei nesocotite distrugeri.

Pe când mă săltasem și eu flăcău de vreo șaisprezece ani, bun barcagiu, și băteam tot golful de la un capăt la altul, slupul meu, Reindeer, a fost închiriat de Comisia Pescuitului, și o vreme am fost și eu ajutor de polițist. După ce-am avut de furcă nu glumă cu pescarii greci din Golful de Sus și de pe fluvii, unde, când s-a stârnit balamucul, au și ieșit la iveală cuțitele și indivizii nu s-au dat prinși decât după ce s-au trezit cu o țeavă, de revolver sub nas, am salutat cu entuziasm ideea unei expediții în Golful de Jos, împotriva pescuitorilor de creveți.

Eram șase oameni în două bărci și, pentru a înlătura orice bănuială, am pornit la vale după lăsarea întunericului, și am slobozit ancora la adăpostul unui promontoriu înalt, cunoscut sub numele de Capul Pinole. Când la răsărit s-a prefirat prima lucire a zorilor, am pornit din nou la drum, am strâns bine briza de dimineață, tăind golful pieziș către Capul Pedro. Ceața dimineții nu se lăsa dusă de pe fața apei așa încât nu vedeam nimic, dar noi ne-am găsit ceva de făcut: ne străduiam să mai alungăm frigul din oase cu niște cafea fierbinte. În plus, trebuia să ne mai ocupăm și cu mizerabila îndeletnicire de scoatere a apei cu ispolul, fiindcă, într-un fel greu de imaginat, Reindeer reușise să se căpătuiască și cu o generoasă gaură de apă. Jumătate de noapte ne-am distrat cu mutarea balastului și cercetarea harmuzului, dar toată treaba a fost în zadar. Apa continua să pătrundă înăuntru, iar drept urmare ne-am pus iar pe brânci în cocpit și am continuat să dăm apa afară.

După cafea, trei oameni au trecut în cealaltă ambarcație, o barcă de somoni cum se întâlnesc pe Columbia River, iar pe Reindeer am rămas alți trei. După care cele două bărci au mers mai departe împreună până când soarele s-a arătat pe geana răsăritului. Razele lui fierbinți au împrăștiat evaporația aceea lipicioasă și, ca într-un tablou, iată dinaintea noastră flota de creveți, într-o larg desfășurată semilună, vârfurile fiind la mai bine de trei mile distanță unul de altul, iar fiecare joncă amarată la geamandura unei cuști de creveți. Dar nu se vedea nici o mișcare, nici un semn de viață.

Am înțeles imediat cum stăteau lucrurile: în așteptarea momentului când se liniștesc apele între flux și reflux, pentru a-și sălta plasele grele de pe fundul golfului, toți pescarii se duseseră să tragă un pui de somn sub punte. Jubilam și iute ne-am făcut și planul de bătaie.

— Doi oameni de la tine sar pe câte o joncă, îmi șopti Le Grant de pe barca de somoni, iar tu te legi de a treia. Facem și noi la fel și nu văd de ce să nu punem mina pe cel puțin șase jonci.

După care ne-am despărțit. Am făcut cu Reindeer o voltă în celălalt bord, am trecut pe sub vântul unei jonci, am lăsat randa să fluture în vânt, am pierdut viteză și am șters pupa joncii atât de aproape și de încet încât unul dintre oamenii patrulei a sărit ușor pe puntea ei, apoi m-am lăsat sub vânt, am strâns din nou randa, și m-am îndreptat spre a doua joncă.

Până în momentul acesta nu s-a stârnit nici un zgomot, dar, deodată, de pe prima joncă capturată de cei cu barca de somoni s-au auzit urlete. Țâșni mai întâi un strigăt, cum numai orientalii știu să scoată, urmat de un foc de pistol și alte strigăte apoi.

— S-a terminat. Le-am dat de știre celorlalți, îmi spuse George, polițistul care rămăsese și stătea lângă mine în cocpit.

Ajunsesem acum în grosul flotei, și panica se întinse cu o viteză de necrezut. Pe punți începu viermuiala pescarilor încă pe jumătate adormiți și despuiați. Țipete și urlete de avertizare și de furie se împrăștiau pe fața apei liniștite, și de undeva cineva sufla cu mare sârg într-o cochilie de scoică. În dreapta noastră l-am văzut pe un căpitan retezând cu un topor parâma cu care era legat la geamandură, după care sări să-și ajute oamenii să ridice imensa și ciudata velă de treime. Dar la stânga noastră, abia acum se arătau de sub punte primele căpățâni, și am cârmit cu Reindeer într-acolo, destul de aproape pentru ca George să poată sări la bord.

Toată flota de-acum o luase din loc. În afară de velele suplimentare, au scos indivizii și niște rame lungi, și golful era acum brăzdat în toate direcțiile de joncile puse pe fugă. Rămăsesem singur pe Reindeer căutând să pun mâna pe cea de-a treia captură. Cu prima joncă după care m-am luat nu mi-a mers deloc, fiindcă și-a întins velele și a zburat uluitor în direcția vântului. Reușea să urce pe vânt cu cel puțin un cart mai mult decât Reindeer încât am început să încerc un sentiment de respect pentru barca aceea greoaie. Când mi-am dat seama că urmărirea n-avea sorți de izbândă, am făcut voltă, am largat randa, și am pornit cu vântul din spate spre joncile din direcția aceea, unde avantajul nu mai era de partea lor.

Una pe care o alesesem drept pradă se legăna nehotărâtă dinaintea mea, am făcut o voltă largă pentru a o aborda blând, dar deodată a prins și asta vântul și a zbughit-o, crevețarii aceia pârliți apucându-se să urle un cântec sălbatic în vreme ce se opinteau în vâsle. Dar eram pregătit pentru o șmecherie ca asta, am venit iute în vânt. Am pus echea banda, proptindu-mă în ea cu trupul, am strâns randa, trăgând când cu o mână când cu cealaltă, în așa fel încât barca să-și păstreze toată forța. Cele două vâsle din tribord s-au făcut arșice și cele două bărci s-au izbit una de alta cu un trosnet. Ca un braț uriaș, bompresul lui Reindeer a măturat o dată smulgând catargul bont al joncii și vela imensă. A țâșnit o salvă de urlete de furie. Un pescar zdravăn, cu o mutră într-adevăr cumplită, cu țeasta înfășurată cu o basma galbenă de mătase și fața însemnată urât de vărsat, înfipse un ghionder în prova lui Reindeer și se străduia să despartă cele două bărci încâlcite una în alta. Am stat atât cât să dau drumul fungii focului, și exact în clipa în care Reindeer se desprinse de cealaltă barcă și începu să rămână în pupa ei, am sărit la bordul joncii cu o barbetă în mână și am legat-o. Individul cu basmaua galbenă și mutra ciupită de vărsat se îndreptă amenințător spre mine, dar mi-am dus mâna în buzunarul de la șold și omul începu să șovăie. N-aveam nici un fel de armă, dar pescarii învățaseră, în silă, să fie cu mare băgare de seamă în fața buzunarului de la șoldul unui american sadea, și pe treaba asta mă bizuisem și eu ca să-l țin pe el și echipajul lui de zurbagii la respect.

I-am ordonat să fundarisească ancora de prova, la care individul îmi răspunse:

— No sabbe!

Echipajul răspunse în același chip și, desi m-am exprimat destul de limpede prin semne, au refuzat să priceapă. Când mi-am dat seama că era cu totul zadarnic să-mi mai răcesc gura de pomană cu povestea asta, m-am dus la prova, am dezlegat parâma cu mâna mea și am dat drumul ancorei.

— Patru dintre voi trec în barca cealaltă, am strigat eu, arătându-le cu degetul că patru dintre ei mergeau cu mine și al cincilea urma să rămână la bordul joncii.

Basma Galbenă se făcu a șovăi, dar am repetat ordinul pe un ton amenințător, chiar mai amenințător decât aș fi vrut eu – ducându-mi în același timp mâna la șold. Și din nou Basma Galbenă se sperie și, cu o mutră mohorâtă, o luă înainte și alți trei oameni de-ai lui trecură pe Reindeer. Am desfăcut pe dată barbeta de la joncă, și, fără să ridic focul, m-am îndreptat spre jonca unde îl lăsasem pe George. Aici treburile s-au rezolvat mai ușor, fiindcă acum eram doi, și George avea un pistol cu care să intervină dacă lucrurile luau o întorsătură proastă. Aici, ca și în cazul joncii mele, patru chinezi au fost transferați pe slup, și unul, a rămas la bord pentru a avea în grijă jonca.

Încă patru indivizi s-au adăugat pe lista mea de pasageri din cea de-a treia joncă. În timpul acesta și barca de somoni și-a strâns cei doisprezece prizonieri și a venit lângă noi, arătând că era încărcată din greu. Iar, ca lucrurile să fie și mai nenorocite, cum barca era mică, polițiștii și prizonieiii lor stăteau atât de înghesuiți unii în alții încât primii ar fi avut doar foarte puține șanse de scăpare dacă s-ar fi stârnit balamucul.

— Trebuie să ne ajuți, îmi spuse Le Grant.

M-am uitat la prizonierii mei care se înghesuiseră în cabină și pe capacul acesteia.

— Vreo trei pot să mai iau, i-am răspuns eu.

— Haide, fie patru, îmi propuse el, și îl iau în schimb pe Bill cu mine – Bill fiind cel de-al treilea polițist. Aici nu ai nici unde să te întorci, și dacă se ajunge la scandal, unul de-ai noștri cu doi de-ai lor ar fi taman proporția cuvenită.

Ș-a făcut și schimbul, barca de somoni și-a ridicat vela cu spetează și o porni în josul golfului, spre smârcurile de la San Rafael. Am ridicat și eu focul și am pornit pe urma lor cu Reindeer. San Rafael, locul unde urma să predăm captura noastră autorităților, era legat cu golful printr-un canal lung și încâlcit, o gârlă de smârc, pe unde nu se putea trece cu barca decât la vremea fluxului. Venise momentul dintre reflux și flux și, cum apele începeau să se ridice, trebuia să ne grăbim dacă voiam să nu fim nevoiți a aștepta o jumătate de zi până la fluxul următor.

Însă briza țărmului începu să ne lase o dată cu răsăritul soarelui, și acum se simțea doar câte o ușoară adiere. Cei din barca de somoni au scos vâslele, în curând am rămas departe, în pupa lor. Câțiva chinezi stăteau în picioare în partea dinainte a cocpitului, lângă ușa cabinei și la un moment dat, când m-am aplecat peste balustrada cocpitului pentru a mai strânge puțin școta focului, am simțit că cineva mă șterge ușor peste buzunarul de la șold. N-am făcut nici un gest, dar cu coada ochiului am văzut că Basma Galbenă descoperise că era gol buzunarul de care se temuse atât.

Ca lucrurile să ajungă cum nu se poate mai prost, luați cu emoțiile, în timpul cât abordasem joncile, nu mai scosese nimeni apa din Reindeer, și aceasta începuse să plescăie pe fundul cocpitului. Crevețarii arătară cu degetul apa și se uitară la mine întrebători.

— Aha! am făcut eu. Acu acu, toți neacă, lepede, lepede, dacă nu apă afară. Pricipit?

Nu, n-au pricipit, sau în orice caz au dat din cap în sensul ăsta, deși au turuit cât se poate de limpede între ei pe limba lor. Am ridicat trei sau patru scânduri din punte; am scos vreo două găleți dintr-o ladă și, prin neechivocă limbă a semnelor, i-am invitat să catadicsească să se apuce de treabă. Dar au început să râdă, vreo câțiva s-au înghesuit în cabină și alții s-au urcat deasupra ei. Dar râsul lor nu suna a bine. Se simțea un fel de amenințare, o răutate subliniată și de privirile lor întunecate. De când descoperise că buzunarul de la șold mi-e gol, Basma Galbenă devenise și mai îndrăzneț, acum se foia printre ceilalți prizonieri spunându-le ceva cu multă convingere.

Înghițindu-mi amărăciunea, m-am aplecat în cocpit și am început să arunc apa afară. Dar abia începusem treaba când deodată ghidul zbură pe deasupra capului meu, randa se umflă cu o zmucitură, întinsă de vânt și Reindeer se bandă pe-o parte. Se ridicase briza de zi. George era cel mai ageamiu în ale mării, așa că am fost nevoit să renunț la ispol și să pun mâna pe eche. Vântul bătea chiar dinspre Capul Pedro, dinspre munții înalți din spatele lui, și din cauza asta sufla în rafale capricioase, nu te puteai bizui pe el, o vreme sufla de umfla pânza, ca apoi să se moaie și s-o lase fluturând alene.

Cred că George era cel mai neajutorat individ pe care l-am întâlnit eu. Pe lângă alte cusururi, mai era și bolnav de plămâni, și știam că dacă îl las să dea apa afară s-ar fi putut să-l apuce hemoragia. Dar apa care creștea mereu m-a avertizat că ceva tot trebuia făcut. Din nou le-am spus cerevețarilor să pună mâna pe găleți. Dar mi-au râs în nas, iar cei din cabină, cu apa până la glezne, strigau cât îi ținea gura la cei de deasupra și vice versa.

— Cred că ai face bine să scoți pistolul și să-i convingi să dea apa afară, i-am sugerat eu lui George.

Dar el scutură din cap, arătând cât se poate de limpede că îi era frică. Crevețarii vedeau și ei la fel de bine ca și mine cât de speriat era individul, și obrăznicia lor ajunse de nesuportat. Cei din cabină începură să dea iama prin dulapul cu mâncare, iar cei de deasupra săriră imediat jos să le țină companie celor dintâi la petrecerea ce se încinse cu pâinea și conservele noastre.

— Și ce ne pasă! îmi spuse George sfârșit.

Eu turbam de furie și neputință.

— Dacă-i scăpăm din mână, atunci va fi prea târziu să ne mai pese. Nu-ți rămâne decât un lucru de făcut: să-i obligi să te asculte chiar în clipa asta.

Apa se ridica tot mai sus, iar rafalele de vânt, ce prevesteau briza statornică, erau tot mai puternice. Între rafale, prizonierii, care dăduseră gata mâncarea noastră pe o săptămână, începură să se înghesuie cu toții când într-un bord, când în celălalt, făcând barca să se legene ca o coajă de nucă. Basma Galbenă se apropie de mine și, arătându-mi satul lui de pe plaja Capului Pedro, îmi dădu să înțeleg că dacă îl întorceam pe Reindeer în direcția aceea și-i lăsăm pe țărm, ei, la rândul lor, s-ar fi apucat de dat apa afară. La vremea asta apa în cabină ajunsese până la cușete, și așternuturile musteau. În cocpit, era de vreun picior adâncime. Cu toate acestea l-am refuzat, și am văzut după mutra lui George că era dezamăgit.

— Dacă nu te arăți cât de cât bărbat, o să se dea la noi și o să ne arunce peste bord, i-am zis eu. Mai bine dă-mi mie revolverul, dacă vrei să scapi.

— Cel mai cu cap lucru e să-i lași la țărm, se aprinse el. Eu unul nu am poftă să mă trezesc înecat de dragul unui pumn de crevețari împuțiți.

— Iar eu unul n-am poftă să mă las speriat de o mână de crevețari împuțiți numai pentru a scăpa de înec, i-am răspuns eu furios.

— În chipul ăsta, miorlăi el, o să scufunzi barca cu noi cu tot. Și nu văd ce câștigi.

— Fiecare cu gusturile lui, i-am replicat eu.

Nu-mi răspunse, dar vedeam că tremura de ți se făcea milă de el. Înghesuit între pescarii aceia amenințători și apa care se ridica mereu, încerca o spaimă care-l scotea din minți. Dar mai mult decât de pescari și de apă, eu mă temeam de el și de ce avea să facă împins de spaima aceea. L-am văzut aruncând priviri pline de jind la bărcuța care venea legată după noi la pupa, așa că, la următorul interval de calm, am tras puiul lângă Reindeer. În vreme ce mă îndeletniceam cu treaba asta, chipul i se lumină de speranță, dar înainte de a-mi putea ghici intențiile, i-am găurit bărcuței fundul cu o toporișcă, și aceasta se umplu iute cu apă până la copastie.

— Ori plutim, ori ne ducem la fund cu toții! i-am zis eu. Și dacă-mi dai mie revolverul, îi fac eu să scoată apa din Reindeer cât ai zice pește.

— Îs prea mulți contra noastră, se smiorcăi el. Nu ne putem pune cu toți.

I-am întors spatele cu silă. Barca de somoni de mult nu se mai zărea, dispărând dincolo de un mic arhipelag cunoscut sub numele de Insulele Marine, așa că dinspre partea aceea nu mă puteam aștepta la nici un ajutor. Basma Galbenă se apropie foarte familiar de mine, bălăcindu-se prin apa cocpitului. Nu-mi plăcea mutra lui. Simțeam că zhnbetul acela îmbietor pe care încerca să și-l închipuie pe față ascundea un gând necurat. I-am ordonat să treacă înapoi, pe un ton atât de tăios încât m-a ascultat.

— Păstrează distanța, i-am poruncit, și să nu îndrăznești să te mai apropii!

— Pen'ce? se arătă el indignat. Eu vrut stam vorbă bun.

— Ce stam vorbă! i-am răspuns eu amărât, fiindcă de-acum știam că înțelesese tot ce discutasem cu George. Ce stam vorbă? Tu nu înțelegi stam vorbă, nu-i așa?

Zâmbi într-un fel care-mi făcea greață.

— Da, da, eu înțelegi folte mult. Eu om cinstită.

— În regulă, ia-m răspuns eu. Dacă tu înțelegi stam vorbă, atunci apucați-vă și dați apa afară, mult, mult. Și după aia stam vorbă și noi.

Individul scutură negativ din cap, în același timp arătând cu degetul peste umăr spre camrazii săi.

— Nimic făcut. Ala oameni lău. Ei folte lău. Eu înțelege…

— Înapoi, i-am strigat eu fiindcă băgasem de seamă că mâna îi dispăruse sub bluză, și trupul i se încordase, pregătindu-se să se arunce asupra mea.

Dezamăgit, se întoarse în cabină ca să țină sfat, după cât se vedea din trăncăneala care se porni. Reindeer se afundase mult în apă, și începuse să se miște cam ca un buștean. Pe mare dezlănțuită, cu siguranță că s-ar fi răsturnat. Dar acum vântul, atunci când se îndura să bată, venea dinspre țărm și abia dacă stârnea o încrețitură pe fața golfului…

— Cred că mai bine ai lua-o spre țărm, rupse deodată George tăcerea, pe un ton care mă făcu să cred că teama îl împinse să se gândească la un mod de a acționa.

— Eu nu cred la fel, i-am tăiat-o scurt.

— Îți ordon! îmi spuse el pe un ton autoritar.

— Numai că mie mi s-a ordonat o dată să duc acești prizonieri la San Rafael, i-am răspuns eu.

Discutam pe un ton ridicat și zarva ciorovăielii îi făcu pe chinezi să iasă din cabină.

— Ei bine, acum ai de gând să te îndrepți spre țărm? Și asta îmi spunea tocmai George. Și m-am trezit că priveam gura țevii revolverului sau – a revolverului pe care îndrăznea să-l folosească împotriva mea, dar fusese prea laș ca să-l îndrepte împotriva prizonierilor. Prin creier parcă mi-a trecut un fulger care m-a năucit. Dinaintea minții mi se înfățișa limpede întreaga situație, cu toate implicațiile ei: rușinea de a pierde prizonierii, lașitatea și netrebnicia lui George, gândul că aveam să mă întâlnesc cu Le Grant și ceilalți oameni din patrulă și explicațiile boante pe care aveam să le dau. Și apoi mai era și confruntarea asta în care luptasem din greu, și părerea de rău că izbânda îmi scăpa printre degete exact când credeam că nu mai trebuia mult ca să fie în mâna mea. Iar cu coada ochiului îi vedeam pe prizonieri înghesuindu-se în ușa cabinei și rânjind triumfători.

Nu puteam înghiți una ca asta. Brațul mi-a zburat în sus, capul în jos: primul gest a făcut țeava revolverului să salte, al doilea mi-a ferit căpățâna din calea glontelui care trecu șuierând pe deasupra. O mână mi s-a încleștat de încheietura mâinii lui George, cealaltă pe revolver. Basma Galbenă și banda lui s-au repezit spre mine. Acum ori niciodată! Adunându-mi deodată toată puterea, cu un brânci brusc l-am împins pe George peste atacatori și la fel de brusc, i-am zmucit revolverul din mână, făcându-l astfel să-și piardă echilibrul. Se prăvăli drept în genunchii lui Basma Galbenă, care se poticni venind peste el, și amândoi se treziră bălăcindu-se în gaura ispodului, unde puntea cocpitului fusese desfăcută ca să îngăduie evacuarea apei. În secunda următoare îi țineam în raza revolverului, și crevețarii dezlănțuiți se făcură mici, trăgându-se înapoi.