Martin Eden

Martin Eden de Jack London

CAPITOLUL I

Cel din frunte deschise ușa cu cheia și păși înăuntru, urmat de un tânăr care-și scoase stingherit șapca de pe cap. Era îmbrăcat în haine ponosite ce miroseau a mare și se vedea cât de colo că nu-i este deloc la îndemână în holul spațios, unde se trezea acum. Nu știa cam ce ar putea face cu șapca și tocmai și-o îndesa în buzunarul hainei, când celălalt i-o luă din mână. Gestul fusese domol și firesc, iar tânărul cel neîndemânatic îl întâmpină cu recunoștință. „Înțelege cum stau lucrurile, se gândi el. O să aibă grijă să mă îndrume”.

Mergea la un pas în urma celuilalt, unduindu-și umerii, și fără să vrea călca mereu cu picioarele depărtate, de parcă podeaua netedă s-ar fi înălțat și ar fi coborât, urmând mișcarea valurilor mării. Camerele vaste păreau prea neîncăpătoare pentru mersul său legănat, și-l stăpânea o teamă cumplită ca nu cumva umerii lui largi să lovească tocurile ușilor sau să răstoarne statuetele de pe consola joasă a căminului. Zvâcnea când într-o parte, când în alta, ca să se ferească de noianul acela de lucruri, înmulțind astfel primejdiile ce nu existau de fapt decât în mintea lui. Între un pian masiv și o masă de mijloc încărcată cu mormane de cărți era loc de trecere pentru șase oameni deodată, dar el nu s-a strecurat pe acolo decât cu mare grijă. Brațele grele îi atârnau moi de-a lungul trupului. Nu știa ce să facă nici cu brațele și nici cu mâinile, dar când în închipuirea lui înfierbântată i s-a părut că-i gata să atingă cu cotul cărțile de pe masă, a sărit în lături ca un cal speriat, și puțin a lipsit să nu răstoarne taburetul din fața pianului. A observat felul degajat în care pășea cel din fața lui, și pentru prima oară și-a dat seama că mersul său era deosebit de-al celorlalți oameni. O clipă l-a săgetat dureros rușinea pentru acel mers de om necioplit. Sudoarea a țâșnit prin piele în broboane mici care i-au acoperit fruntea, iar el s-a oprit și și-a șters cu batista fața bronzată.

— Ia stai puțin, Arthur, băiatule, a zis el încercând să-și ascundă zbuciumul sub masca unei glume. E cam prea mult pentru mandea. Las’ mă puțintel să-m’ mai viu în fire. Ții minte că eu n-am vrut să viu, ș-apăi zic că nici a tăi nu prea se dă de ceasul morții ca să mă vadă.

— Bine, se auzi răspunsul liniștitor. Să nu-ți fie teamă de noi. Suntem oameni de treabă… A, uite o scrisoare pentru mine.

S-a întors spre masă, a deschis plicul șl a început să citească scrisoarea, dându-i străinului răgaz să-și vina în fire. Iar străinul a priceput și i-a fost recunoscător. Era un om dăruit cu putere de înțelegere și cu dragoste pentru semeni; sub zbuciumata lui înfățișare exterioară dragostea pentru oameni începu să lucreze. Și-a șters bine fruntea și s-a uitat în jur, cu chipul de astă dată senin, deși în priviri îi mai stăruia o licărire ca acea din ochii animalelor sălbatice care simt primejdia capcanei. Era înconjurat de necunoscut, se temea de ce urma să i se întâmple, nu știa ce ar fi trebuit să facă, își dădea seama că umblă și se poartă foarte stângaci și-i era tare teamă ca nu cumva orice însușire sau merit al lui să fie atins de aceeași meteahnă. Era un om deosebit de simțitor, cu un spirit critic cumplit de ascuțit și privirea amuzată pe care celălalt o furișă pe deasupra scrisorii îl duru ca o lovitură de pumnal. A prins acea privire, dar n-a lăsat să se observe nimic, fiindcă printre lucrurile pe care le învățase se număra și disciplina. Dar lovitura de pumnal i-a rănit și mândria. S-a blestemat în gând pentru că venise acolo, însă totodată a hotărât că, orice s-ar întâmpla, de vreme ce venise trebuia să meargă până la capăt. Trăsăturile feței i s-au încordat și în ochi i s-a ivit o lucire bătăioasa. A privit în jur mai degajat, cu multă luare-aminte, și fiecare detaliu al interiorului foarte atrăgător i s-a întipărit în creier. Era cu ochii în patru: nimic nu-i mai scăpa; iar pe măsură ce privirile i se cufundau în frumusețile din jur, lucirea bătăioasă din ochi se topea și în locul ei se arăta o lumină senină și caldă. Frumusețea îl impresiona, și în locul unde se afla existau destule lucruri care să-l impresioneze.

Un tablou în ulei îi atrase privirile și i le reținu. Valuri furioase se năpusteau asupra unei stânci semețe; nori amenințători și joși acopereau cerul; și, nu departe de țărm, cu pânzele strânse, un schooner aplecat atât de tare, încât i se vedea puntea întreagă, sălta peste valuri proiectat pe-un cer dușmănos și înroșit de soarele ce stătea să apună. Tabloul era frumos și-l atrase cu o putere căreia nu-i putea rezista. Uită de mersu-i stângaci și se dădu aproape de tablou, foarte aproape. Frumusețea dispăru de pe pânză. Pe chipul lui se arată uimirea. Se uită la ceea ce părea a fi mâzgălitură făcută la întâmplare, apoi se trase îndărăt. Și dintr-o dată toată frumusețea se revărsă iarăși pe pânză. „Un tablou de păcăleală’, își zise el în clipa când încetă să-l mai privească, deși prin vălmășagul nenumăratelor impresii culese găsi și prilejul de-a încerca o tresărire de indignare la gândul că atâta frumusețe e risipită pentru o păcăleală. Nu știa ce e aceea pictură. Văzuse numai cromolitograiii și litografii care-s totdeauna limpezi și clare, indiferent dacă-s privite de aproape sau de departe. E adevărat, văzuse și picturi, prin vitrinele magazinelor, dar geamurile vitrinelor nu îngăduiseră ochilor lui flămânzi să vină prea aproape.

Privi către prietenul lui care citea scrisoarea și văzu cărțile de pe masă. În ochi îi țâșni deodată o dorință și o jinduire, tot așa de iute cum țâșnește dorința și jindul în ochii unui om lihnit de foame când dă cu privirea de bucate. Un pas hotărât, cu o unduire a umerilor spre dreapta și alta spre stânga, îl duse lângă masă, și aici începu să ia cărțile în mână, cu necuprinsă duioșie. Se uită la titluri și la numele autorilor și citi unele fragmente mângâind volumele cu ochii și cu palmele, apoi deodată recunoscu o carte pe care o citise. Celelalte erau pentru el cărți străine și autori necunoscuți. Luă la întâmplare un volum de Swinburne și, uitând unde se află, se cufundă în lectură, cu chipul inundat de lumină. De două ori a închis cartea, ținând arătătorul drept semn, și s-a uitat la numele autorului, Swinburne! O să-i țină minte numele. Avusese ochi omul acela și fără îndoială că văzuse culorile și strălucirea luminii. Dar cine era Swinburne? Oare murise și el acum vreo sută de ani, ca mai toți poeții? Ori mai trăia și mai scria încă? S-a uitat pe prima pagina… da, mai scrisese și alte cărți; bine, atunci primul lucru pe care îl va face mâine dimineață va fi să se ducă la biblioteca publică și să încerce, poate mai găsește și alte cărți de Swinburne. Deschise din nou cartea și se cufundă în paginile ei. Nici n-a prins de veste că în încăpere a intrat o tânără fată. Și-a revenit de-abia când a auzit cuvintele lui Arthur:

— Ruth, dă-mi voie să ți-l prezint pe domnul Eden.

Cartea se închise peste degetul lui arătător și, înainte ca el să apuce să se răsucească în loc, fu cutremurat de o senzație nouă, pricinuită nu atât de apariția fetei, cât de vorbele fratelui ei. Sub învelișul trupului musculos, întreaga-i făptură era o masă de sensibilitate încordată. La cea mai ușoară impresie venită de la lumea din afară, gândurile, simțămintele și emoțiile lui țâșneau și începeau să joace ca o flacără în bătaia vântului. Era cum nu se poate mai receptiv și mai sensibil, iar imaginația lui veșnic neastâmpărată stabilea fără încetare relații de asemănare sau deosebire între lucruri. Ceea ce îl cutremurase fuseseră vorbele acestea: „Domnul Eden’, vorbele acestea adresate lui, căruia toată viața nu i se spusese decât,Eden’, sau „Martin Eden’, ori pur și simplu „Martin’. Iar acum – Domnul! „Asta fără îndoială că înseamnă ceva’, își zice el în gând. Mintea păru că i se transformă în aceeași clipă într-o imensă cameră obscură și văzu cum de jur-împrejurul conștiinței se rânduiesc nesfârșite imagini din viața sa: fochist în măruntaiele vapoarelor, ceasuri petrecute în teugă, tabere de corturi prin prerii și pe țărmul mării, pușcării și taverne infecte, spitale și străzi murdare prin cartiere rău famate îi veneau în minte chemate de felul cum fusese strigat în fiecare loc.

Apoi se întoarse și dădu cu ochii de fată. La vederea ei toate nălucirile îi pieriră din minte. Era o ființă palidă, vaporoasă, cu păr bogat și auriu, cu ochi mari, inteligenți și albaștri. Nu-și putea da seama cum anume este îmbrăcată, dar vedea că îmbrăcămintea nu era deloc mai puțin minunată decât ea. O asemănă unei palide flori de aur pe-o gingașă tulpină. Dar nu! Era o vedenie, o zână, o frumusețe atât de aleasă nu putea fi pământeană. Sau poate că cele scrise prin cărți erau adevărate, și printre oamenii de sus se aflau multe frumuseți asemenea fetei din fața lui. O astfel de frumusețe ar putea foarte bine fi cântată de acel Swinburne. Poate că tocmai la o asemenea făptură îi erau gândurile când a descris-o pe fata aceea, pe Isolda, din cartea de pe masă. Toată această năvală de imagini, simțăminte și gânduri l-a copleșit deodată. În jocul realităților ce-l înconjurau nu exista nici o clipă de răgaz. Văzu cum mâna ei se întinde către a sa, și fata îl privi drept în ochi când îi strânse degetele deschis, bărbătește. Femeile pe care le cunoscuse el nu dădeau mâna în felul acela. De altminteri, cele mai multe nu dădeau mâna deloc. Un noian de asociații, imagini ale feluritelor chipuri în care cunoscuse femeile, i se revărsă deodată în cuget și simți că e gata să-și piardă mințile. Dar le alungă pe toate și se uită la fată. Niciodată nu mai văzuse o asemenea femeie. Femeile pe oare le cunoscuse el! În aceeași secundă, alături de fata din fața lui se înșiruiră, la dreapta și în stânga, femeile pe care le cunoscuse. Pentru o clipă lungă cât o veșnicie rămase în mijlocul unei galerii de portrete în care fata din fața lui ocupa locul de cinste, iar în jurul ei stăteau înșiruite mulțime de femei, și toate urmau să fie cântărite și prețuite dintr-o singură privire, fata fiind măsura greutății și a prețului. Văzu chipurile trase și bolnăvicioase ale lucrătoarelor din fabrici, înfățișarea fetelor zâmbărețe și gălăgioase de prin mahalalele orașului San Francisco. Îi apărură în fața ochilor femeile păzitorilor de vite și chipurile negricioase ale mexicanelor totdeauna cu țigara în gură. În locul lor se iviră japonezele, cu înfățișare de păpuși care calcă afectate pe încălțările de lemn; apoi eurasiaticele. cu trupuri plăpânde apăsate de stigmatul degenerării; trupeșele femei de prin insulele mărilor Sudului, cu piele întunecată și coronițe de flori în jurul capului. Și toate astea au fost alungate de-o ceata grotescă, de-o cumplită viziune de coșmar – căzăturile împuțite care-și târâie pașii pe trotuarele din Whitechapel, babornițele buhăite de beție și de boli și toată liota nesfârșită de harpii ale infernului, jegoase și spurcate la gură, scursura porturilor, drojdia și scârboșenia celei mai înfiorătoare decăderi umane, care sub masca unei monstruoase înfățișări de femelă tabăra asupra marinarilor.

— Luați loc, vă rog, domnule Eden, spuse fata. Doream foarte mult să vă cunosc încă de când ne-a povestit Arthur. A fost un gest de mare curaj din partea dumneavoastră…