Cneazul Igor - Din marile legende ale lumii

Cneazul Igor - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Închipuiți-vă, dragi cititori, că ne aflăm în Rusia, cu cinci sau șase veacuri în urmă, pe țărmul unui rîu. Rîul acesta poate să fie Niprul, sau Donul, sau Donețul. Pe țărmul rîului, într-o poiană smălțuită, și-au făcut tabără niște viteji ce merg la oaste să-și apere pămîntul strămoșesc. Este-un amurg tăcut. Cerul s-a făcut roșu. Vîntul adie ușurel. Pe rîu alunecă o barcă. Vîslele plescăie.

Stropii scurși de pe vîsle lucesc o clipă, purpurii, în lumina amurgului, apoi se sting îndată-n bezna rece a apei curgătoare.

Greierii țîrîie subțire prin iarbă. Florile-și strîng petalele înfiorate de răcoarea serii.

În tabără a poposit, în seara asta, și-un cîntăreț. Este un cîntăreț bătrîn, bătrîn, aproape orb. Știe să povestească legendele străvechi. Glasul și-l însoțește cu o guslă^[i]. Poartă o haină lungă, albă. Barba și pletele-i sînt ninse. Se sprijină de-o parte într-un toiag, de alta, pe umărul unui copil, un băiețaș de șapte sau opt ani. Copilul are o față rotundă, luminoasă. Părul bălai îi flutură pe umeri. Prinsă de gît cu un curmei, are o traistă în care păs­trează bucatele primite de la femeile miloase de prin sate sau de la trecători.

Copilul se deprinde de pe acum cu meșteșugul de-a ști să cînte și să povestească, pe sunete de guslă, legendele din alte vremuri ale Rusiei.

— Ascultați, ascultați, dragii mei, spune bătrînul, povestea despre cneazul Igor și oastea lui.

Iar degetele cîntărețului mîngîie coardele. Și coardele suspină sub degetele sale bătrîne și tremurătoare.

Bărbații s-au strîns în jurul lui, uitînd de cină și de focul care se stinge în poiană, cu sclipiri albăstrui.

— Spune, bătrîne, spune! îi grăiesc ei. Tu ești la fel de vechi ca lumea. Nu cumva ai văzut cu ochii tăi pe cneazul Igor și pe vitejii lui?

Pe cer s-a aprins prima stea. Pîlpîie către tabăra oștenilor. Curînd o să răsară și luna, dincolo de acoperișul negru, zimțat, al codrului.

Moșneagul cată-n jur. Ochii îi sînt încețoșați. își clatină ple­tele albe și răspunde:

Pe cneazul Igor nu l-am cunoscut. Nici pe vitejii lui nu i-am văzut. Am auzit însă că niște moși-strămoși ai mei ar fi pierit lîngă scărița de aur^[ii] a lui Igor, pe cîmpul dintre Don și Mare. Asta am auzit. Poate c-a fost așa. Se poate... Se prea poate...

— Moșule, moșule, întreabă ascultătorii. Dar cum s-a întâm­plat ca Igor să fie-nfrînt? Cum a putut să-și piardă oastea? Era viteaz doar, nu?

— Ehei, ehei!... oftează moșul. Igor să nu fi fost viteaz? Era viteaz, cum nu se poate spune. Însă a săvîrșit Igor mare greșeală. A săvîrșit mare greșeală, oftează el adînc. N-a știut să asculte la vreme glasul poporului. Greșeala lui să nu se mai repete... Dar hai mai bine să-mi încep povestea. Dă-mi, nepoțele, gusla!...

În liniștea-nserării se aude limpede pînă și plescăitul bros­cuțelor în apă, se aude zvonul firului de iarbă sub alinarea vîntului.

— Începe, moșule, se bucură oștenii și se strîng mai aproape.

Gusla răsună dulce, de parcă ea vorbește, parcă ar spune ea

povestea cneazului Igor și a oștirii sale.

— Ascultați, feții mei?

— Ascultăm, moșule!

— Ați auzit de Novgorod-Seversk?^[iii]

— Am auzit!...

— Ei bine, ca să-nțelegeți totul pe deplin, am să vă poves­tesc întîi ceva ce nu-i cuprins în cîntecele bătrînești, însă socot c-așa a fost, așa s-a petrecut^[iv]...

— Poți să ne povestești. Noi te vom asculta pînă la cap...

— Era o zi de primăvară timpurie. În ziua aceea, la Nov­gorod-Seversk lumea se vîntura încoa și-ncolo prin cetate. Bărbați, femei, și chiar copii umblau pe ulițe, glăsuind tare între ei. Iar alții se adunaseră în piață. Oștenii cneazului se străduiau să-i risi­pească. Așa erau poruncile lui Igor. Însă mulțimea nu se dădea- napoi.

— Plecați încolo, oameni buni, spuneau oștenii. Cneazul o să se supere. Astăzi e vorba să sosească niște soli...

Oamenii tot nu se lăsau.

— Știm!... Știm!... răspundeau ei. Astăzi or să sosească soli din Kiev. Bine ar fi să-nțeleagă cnejii. N-ar mai putea hainii poloveți^[v]să-și joace caii aproape în fiecare an peste pămînturile noastre...

— N-ar mai putea să ne ia fetele, să ni le facă roabe, țipau cu glasuri ascuțite și cîteva femei.

— Tăceți!... Tăceți, odată!... se repezeau iarăși ostașii. Iacătă, solii marelui cneaz din Kiev au și sosit în piață.

În vremea asta, într-adevăr, solii din Kiev, călări pe niște cai pietroși, negri ca păcura, acoperiți cu postav roșu sub șeile de lemn, treceau prin mijlocul mulțimii, către palatele lui Igor. Pala­tele erau clădite din bîrne, pe temelii de piatră, cu turlele rotunde, aurite, împodobite cu preafrumoase sculpturi în lemn.

Cei ce sosiseră erau șase bărbați spătoși, trecuți de vîrsta mijlocie, purtînd pe chipuri urme de răni adînci și vechi. Se vedea bine că erau oameni de vază și de credință ai cneazului cel mare din Kiev. Se vedea asta nu numai după îmbrăcămintea lor bogată și după steaguri, ci și după armele ce le purtau.

Solii priveau de-altminteri cu prietenie către bărbații din popor ce se descopereau și se plecau-naintea lor, lăsîndu-și pletele să lunece peste obrazurile aspre, făcînd cu mîinile cîte o te­menea, de la piept la pămînt... Femeile, înghesuite în spatele bărbaților, priveau spre soli cu gurile căscate și încercau să-și potolească pruncii, care săltau în jurul lor ca niște iezi neastîmpărați.

În sfîrșit, solii ajungînd chiar lîngă treptele palatului s-au coborît fără de grabă de pe cai, așa cum se și cuvenea din partea unor oameni cu vază, sosiți din partea cneazului cel mare de la Kiev. Și-au descins armele în semn de pace și de gînduri bune, dîndu-le slujitorilor care-i urmau la mică depărtare, de-asemenea călări. Și-au netezit cu palmele pletele și bărbile stufoase. Și-au scuturat după aceea cizmele de tina adunată pe ele în drumul lung prin stepă, izbindu-le de lespezile mari de piatră, cu care era podită intrarea în palat.

Apoi au început să urce pe scări, spre sala largă, sprijinită pe stîlpi, unde își primea cneazul Igor solii.

Cneazul era acolo, așezat pe un jilț sculptat cu măiestrie în lemn, închipuind un șoim în zbor, avînd aripile de aur.

Igor era în acel timp un bărbat nu prea tînăr. Avea chiar trei feciori din cea dintîi căsătorie.

Totuși în părul lui ca spicul de secară nu se zărea nici un fir argintiu.

Avea niște ochi vii, străpungători, de culoarea oțelului.

Se povestea că-n bătălie ochii cneazului Igor ardeau atît de tare, încît îi țintuiau pe poloveți și-i împietreau mai înainte ca viteazul să-i fi izbit cu sabia sau sulița în piept.

Acuma Igor aștepta, privind spre porțile deschise, de unde trebuiau să se ivească solii lui Sviatoslav.

După ce trîmbițașii au sunat, și pîlcul de oșteni de la intrarea de sub boltă s-a dat în lături, lăsînd drumul deschis, solii, doi cite doi, au mers pînă în fața jilțului pe care sta, sprijinindu-se-n sabie, cneazul de Novgorod-Seversk.

Aici s-au plecat de mijloc, scoțîndu-și cușmele de blană scumpă, de biber, făcînd o plecăciune adîncă în fața cneazului.

— Ce veste îmi aduceți de la iubitul meu văr, Sviatoslav? i-a întrebat acesta, cercetîndu-i, cu ochii oțeliți, pînă-n adîncul sufletului, căutînd parcă să afle, mai dinainte ca solii să vorbească, cu ce gînduri veneau.

— Slăvit să fii tu, Igor, viteaz între viteji, a răspuns unul dintre soli, cel mai bătrîn, o căpetenie de oaste, avînd o brazdă adîncă pe obraz, de la ureche pînă la colțul stîng al gurii — de bună seamă urmă a unei răni, pe care-o căpătase-n luptă. Vă­rul tău, Sviatoslav, marele cneaz de Kiev, stăpînul nostru-al tuturora, îți trimite numai urări de bine, însă îți pune o-ntrebare: De ce n-ai vrut să-l însoțești în vara care a trecut, în lupta contra poloveților de lîngă Nipru, dușmanii noștri sîngeroși ce ne calcă hotarele? Tu nu știai că poloveții vor să reteze și dru­murile noastre de negoț către Bizanț,^[vi] vor să ne ia în stăpînire toată țara? Acuma el te cheamă din nou. îi cheamă pe toți cnejii Rusiei, și-n primul rînd pe tine, Igor, cel mai viteaz și mai puternic, să vă uniți. Și împreună să-i nimiciți pe poloveți. Unde-i unire e putere...

În timp ce vorbea solul, fruntea cneazului Igor se-nourase ca o zi cînd bat furtunile în stepă.

— Stai, solule, a rostit Igor, în timp ce ochii lui zvîrleau scîntei, nu mă certa ca pe o slugă a marelui cneaz Sviatoslav. Știu că stăpînul tău e ager la bătălie, ca un leu, deși este împovărat de ani. Știu că, în lupta de lîngă Nipru, l-a prins în laț pe hanul poloveț, Cobiac, cum prinde vînătorul lupul, și l-a dus la dînsul în cetate^[vii]. Știu toate astea, solule, însă mai știu și eu că Igor, cneazul din Novgorod-Seversk, nu vrea să lupte pentru slava lui Sviato­slav, ci pentru-a lui... Destul vă-mpăunați voi, kievanii, cu timpu­rile lui Vladimir, acela care a stăpînit odinioară toate pămînturile noastre și adunase-ntreg poporul într-un mănunchi^[viii]. Nu! Nu doresc să-i mai aduc mărire lui Sviatoslav. Dați-i acest răspuns. Vreau ca și Novgorod-Severskul să strălucească cel puțin deopo­trivă cu Kievul, dacă nu și mai mult. Și asta, solule, prin lupta și prin brațul meu, ce nu sînt mai prejos decît ale lui Sviatoslav. Așa să-i dai răspunsul marelui cneaz de Kiev...

În sala largă, boltită și luminată de făclii, deși afară era ziuă și soarele lunii april lucea biruitor peste cetate, se făcuse o liniște ca de mormînt.

Către sfîrșitul cuvîntării sale, Igor se ridicase de pe jilț și, apropiindu-se de solul cel bătrîn, îi glăsuise ultimele cuvinte aproape în obraz, cu glasul apăsat.

Solul, auzind cele spuse de Igor, își coborîse în schimb fruntea din ce în ce mai mult, de parcă l-ar fi-ncovoiat mîhnirea și nu ar fi putut să-și mai păstreze capul pe umeri, sus.

Totuși, cînd Igor, încă încruntat, se-napoiase pe jilțul său cio­plit în forma unui șoim în zbor, solul lui Sviatoslav își înălțase iarăși fruntea, privind în ochii cneazului de Novgorod-Seversk, și-i răspunsese-ndurerat:

— Așa-i voi spune, preamărite, vărului tău, deși greșești... Adu-ți aminte de hotărîrea luată de cneji, la Liubeci, în urmă cu 88 de ani^[ix]. Gîndește-te încă o dată, Igor, dacă faci bine ceea ce faci. Unește-te cu noi, și-i vom învinge mult mai lesne, și pentru totdeauna, pe poloveți...

— Taci, solule... Nu mai grăi nimic, să nu mă mînii... a rostit Igor, tăind vorba bătrînului. Să-i spui lui Sviatoslav că în curînd o să audă despre înfrîngerea deplină a celor ce lovesc Rusia, și des­pre noul drum către Bizanț, croit de luptătorii Novgorod-Severskului. Așa să-i spui, a zîmbit Igor, străluminat în el de gîndul pe care și-l nutrea de multă, foarte multă vreme.

— Așa-i voi spune, s-a plecat solul cel bătrîn în fața cnea­zului, și lîngă el și ceilalți soli. Amar... Amar se va-ntrista stăpînul nostru cînd va afla...

După aceea solii, punîndu-și din nou cușmele, s-au coborît pe scări și s-au săltat îndată pe cai.

Merindele de drum, îmbiate de slugile lui Igor, n-au vrut să le primească nici unul.

Cui putea să-i mai ardă de merinde cînd se-ntorceau la Kiev cu răspunsul pe care îl rostise Igor?

Oamenii ce se vînzoliseră în toată vremea asta pe ulițe și-n piața din mijlocul cetății, cu ochii către palatele lui Igor, se gră­mădeau acum în jurul solilor.

— S-au unit cnejii?... S-au unit?... striga mulțimea. Rusia a stat totdeauna stavilă... stavilă neclintită împotriva puhoaielor.

— A stat, fiindcă a fost unită, spuneau cei mai bătrîni, clătinîndu-și mustrător capetele sure. Cnejii de astăzi s-au unit? Pe săbiile lor stă cumpănită soarta întregii țări...

— Nu! Cneazul din Novgorod-Seversk nu vrea să lupte ală­turea de Kiev, răspundea tuturor solul cel bătrîn, acela ce avea pe chip brazda de sabie. Degeaba îl tot cheamă Sviatoslav. Glasul lui nu vrea să-l audă. Se crede cel mai vrednic să apere Rusia, să-i nimicească, singur, pe poloveți... O să vedem ce-o să mai fie...

Și, spunînd vorbele acestea, își strîngea calul între pulpele vînjoase, mînîndu-l către miazăzi, urmat de ceilalți soli și de slu­gile care-i însoțeau.

— Sărmană țară, murmurau bătrînii, ascultînd cele ce spu­sese solul. Cnejii sînt prea trufași. Igor e un viteaz, dar nu-nțelege că numai în unire stă puterea, cum spun și cîntecele vechi...

Pe ulițe se potolise larma. Femeile tăceau, privindu-și temă­toare bărbații, frații sau feciorii, și suspinau:

— Cîți dintre dragii noștri n-or să se mai întoarcă?

Singuri copiii, ne-nțelegînd îngrijorarea părinților, își purtau joaca mai departe.

Schimbător cerul lui april pornise să se-nnegureze. Un vînt subțire, înșelător, sufla dinspre asfințit, făcînd femeile-mbrăcate în bluze sau cămăși de in și cînepă să se-nfioare.

Sus, în palate, cneazul Igor plecase către iatacul soției sale, Iaroslavna^[x], să-și potolească supărarea care îi cuprinsese pieptul, o dată cu sosirea solilor.

Sabia lui, bătută-n pietre scumpe, lovea podelele de lemn, sunînd cu vuiet la fiecare pas, parcă-nsoțea cu glasul ei de-oțel clocotul care bîntuia inima-nfierbîntată a lui Igor.

— Dragul meu, soțul meu, oprește-te, șoptea duioasa Iaros­lavna. Apleacă-ți pletele, iubite, la pieptul meu, și mă ascultă... Dă la o parte supărarea... Poate-i mai bine cum spunea solul lui Sviatoslav. Unindu-vă voi, cnejii, poloveții or să fie goniți, și pacea va domni-n cetăți.

Soția lui Igor din cea de-a două căsătorie, Iaroslavna, era fra­gedă și gingașă ca un lujer.

Abia ieșise din copilărie, cînd cneazul o ceruse de nevastă, cu un an măi-nainte, vrăjit de ochii ei frumoși și de purtările-i alese, de mersul mlădios și de pielița ca de piersică, de pe obraz.

Dar mintea ei era-nțeleaptă.

Acum tînăra cneaghină se alipise de soțul său, pe care îl iubea mai mult decît orice pe lume. Îl cuprinsese drăgăstoasă cu brațele pe după gît silindu-se să-l mîngîie, să-l sfătuiască, așa precum îi porunceau ei însăși cugetul și inima, cinstit și fără șovăială.

Numai că Igor, auzindu-i sfatul, se desprinsese din îmbră­țișare.

— Nu, Iaroslavna, draga mea, nu vreau s-aud astfel de vorbe, îi răspunsese el aprins. Tu ești mai mîndră ca oricare dintre feme­ile Rusiei. Ești floare într-un cîmp de ierburi. Ești diamantul din cunună. Ești aurul ce strălucește lîngă podoabe ruginite. Vreau să-l întrec în vitejie pe Sviatoslav. Nu uita că sînt mult mai tînăr decît marele cneaz din Kiev. Am să-i înving în luptă pe toți duș­manii. Tu știi ce doresc eu? Ție-ți pot spune. Vreau să deschid o cale nouă, și mult mai scurtă, către Bizanț, mai apropiată și mai prielnică pentru negoț decît „drumul de la varegi la greci”. Calea cea nouă o voi deschide pe rîurile Oscol, Doneț și Don. La ea mă tot gîndesc de ani de zile. A venit vremea să o-nfăptuiesc. Tu trebuie să-înțelegi!... Cetatea noastră o să ajungă în strălucire vechiul Kiev. Numele meu o să întreacă, iubito, pe al lui Vladimir. Iar tu, frumoasă-ntre frumoase, vei fi, alăturea de mine, cea mai slăvită dintre toate prințesele de pe pămînt...

— O, cneazule, șoimul meu drag, suspina dulce Iaroslavna, Vladimir și-a învins vrăjmașii fiindcă în jurul său erau toți cnejii și întreg poporul. Iar tu ești singur, dragul meu...

— Cinstea mea o să fie cu atît mai mare, dacă îi voi învinge singur. Dar nu sînt singur, Iaroslavna. Vitejii mei mă vor urma. Și tu-mi vei însoți tot drumul cu dragostea care mi-o porți. Haide, nu plînge, Iaroslavna. Soțiile vitejilor nu plîng. Dă-mi coiful!... Un slujitor să-nșeueze roibul. Vreau să grăiesc mulțimii. Îmbrățișează-mă. Sărutul tău îmi va aduce noroc, frumoasă și mult iubită Iaroslavna...

Cît timp vorbise cneazul Igor cu soția sa, mulțimea se strînsese în piață, în jurul unui boian,^[xi] un meșter cîntăreț din guslă.

Pe vremurile acelea cîntăreții erau cinstiți nu numai de popor, ci și de cneji. Ședeau pe jilțuri, alăturea de ei, și sorbeau vinul din cupe de argint.

Mulțimea, adunată-n jurul acelui cîntăreț, a început să-l roage:

— Ia cîntă, meștere boian, un cîntec. Gusla străbună este ca pana în mîna ta, și cîntecele strămoșești ne cuprind inima de vrajă. Ia cîntă tu un cîntec vechi, din vremurile cînd unirea aducea cne­jilor puterea asupra celor ce vroiau s-adulmece pradă-n Rusia. Ia cîntă, meștere, ia cîntă!...

Cîntărețul abia își luase-n brațe gusla, abia de își lăsase palma peste întinsele ei coarde, abia dăduse primul sunet, cînd tropot strașnic de copite s-a auzit.

— Ia stai, boiane, stai o clipă, i-a strigat tare cneazul Igor, îți dăruiesc o guslă nouă. În loc de lemn, va fi de aur, și coardele vor fi făcute numai și numai din argint. Să cînți însă acum un cîntec în care să arăți că nu-i cu-adevărat viteaz acela care se bizuie pe alții, și nu pe sabia-i tăioasă. Cîntă, boiane, hai, pornește, cîntă tu slava aceluia ce va porni ca-n zbor de luptă. Cîți mă iubesc să mă urmeze împotriva poloveților, năpîrcile de la hotare. Cei­lalți să stea lîngă neveste, să stea ascunși pe lîngă vetre și să se spele cu cenușă pe ochii tulburi, de fricoși. Cîntă, boiane, cîntă tare, s-audă toți, și peste veacuri, cum cneazul Igor nu se teme, și pleacă singur la război!

Așa cum glăsuia viteazul, stînd drept pe cal, avînd în mînă sabia scumpă cu mînerul bătut în pietre prețioase, părea însuși cumplitul Stribog, zeul furtunilor în care crezuseră strămoșii.

Mulțimea, la-nceput tăcută, încet, încet, se-nsuflețea.

Cerul se răzbuna și el. Norii se risipeau, purtați de vînturi.

Iară bărbații se adunau în jurul cneazului, strigînd:

— Ba nu, și noi te vom urma, deși știm că greșești, vrînd să ai singur gloria de-a birui pe poloveți. De-aceea i-ai gonit pe solii vărului tău, azi, din Seversk. Însă noi nu te vom lăsa, fiindcă vrem să apărăm Rusia de hoardele de poloveți. Ni-s sufletele în­cărcate de ură împotriva celor care ne-au pîngărit pămîntul. Tu nu ne-ai dus la luptă în ziua cînd Sviatoslav din Kiev a chemat cnejii. Dacă erai și tu cu ei — nu doar un han, ci pe toți hanii i-ai fi adus tîrîș de barbă. Hai dară să spălăm rușinea de a fi stat atunci deoparte, cînd alții se aflau în luptă. Să-i înfruntăm acum noi singuri. Sau poate vor veni și alții, din Cernigov, din Rîlsk, din Trubcevsk sau din Putivl...^[xii] Sîntem puțini, dar vom lupta pînă la moarte lîngă tine pentru Rusia, mama noastră.

— Așa vă vreau! glăsuia Igor. Pregătiți lăncile și scuturile. Săbiile ni le vom uda curînd cu sînge poloveț. Cîntă, boiane, cîntă izbînda! Cîntă pe Igor și ai săi!... Adunați sape și topoare! Hai­deți, viteji, să apărăm pămîntul sfînt al Rusiei!...

— Haideți, viteji!... striga mulțimea. Haideți la luptă și izbîndă! Glorie Novgorodului de miazănoapte!...

În timp ce Igor glăsuia mulțimii și-o-nflăcăra, sus, în palate, Iaroslavna se năpustise în iatacul soțului său.

Sub rochia albă și subțire, pieptul i se zbătea mai aprig decît o mică porumbiță înspăimîntată de-un vultan.

Cosițele-i curgeau în rîuri lungi, mătăsoase, pe poclada ce învelea patul lui Igor.

— Iubitul meu, șoptea domnița, o teamă neagră mă sfîșie. Ești singur ca un căprior în zorii zilei prin pădure, și nu zărești, colo-n desișuri, mistreții care te pîndesc.

Dar jos îl auzea pe Igor:

— Haideți, viteji, veniți la luptă! Veniți, și-o să vă răcoriți tot necazul pe poloveți...

— Venim!... Venim!... strigau bărbații, zvîrlindu-și cușmele în sus.

Iar făurarii aprindeau, grăbiți, focuri în fierării, și ciocăneau, și meștereau, pe nicovale, coifuri, săbii, cămăși de zale, scuturi și vîrfuri de săgeți, și cîte sînt de trebuință cînd se începe un război.

Femeile, în vremea asta, zoreau prin casă să gătească merin­dele pentru aceia care plecau să-nfrunte moartea, slujind pămîntul strămoșesc, alăturea de cneazul Igor.

Cînd a fost totul, totul gata, Igor a dat semnalul de plecare.^[xiii] Podul cetății s-a lăsat.

Și oastea de pedeștri și călăreți, cu flamurile fîlfîinde, cu tobele bătînd, s-a scurs afară din cetate, înșiruindu-se pe drumul care ducea către Doneț.

Pe lîngă Igor, călărea Vladimir, fiul său iubit, pe un cal murg cu coama lungă, neastîmpărat ca și stăpînul său.

Igor îi dăruise lui Vladimir dreptul de cneaz peste Putivl, cetate mare și-ntărită, care fusese ridicată în calea cetelor năvă­litoare din miazăzi sau răsărit.

Frumos, cu chip ca de fecioară, dar cu-o mustață aurie abia mijindu-i, Vladimir se mistuia de nerăbdare de-a intra-n sfîrșit în luptă.

Punea ades mîna la șold pe sabia-i scînteietoare. Atunci surîsul îi scălda fața într-o lumină dulce și cînta vesel cu oștenii:

„Haideți, să-nceapă bătălia!

Rusia e măicuța noastră,

Și ea ne cheamă s-o scăpăm

De cetele năvălitoare.

Haideți, viteji, haideți la luptă!”

Igor se legăna în șa. Zîmbea și el, privindu-și fiul, voinic, frumos și-nsuflețit, în așteptarea bătăliei.

În vremea asta Iaroslavna, urcată-n turla cea mai-naltă, îi urmărea cum se pierdeau, se prefăceau parcă în umbre, care și ele se topeau în cețurile dimineții.

Abia de se mai auzea din depărtare cîntecul:

„Haideți, să-nceapă bătălia!

Rusia e măicuța noastră,

Și ea ne cheamă s-o scăpăm...”

Și glasurile se stingeau...

Dar ea mai făcea încă semne de bun rămas, cu o năframă de mătase, către oștirea ce se pierdea în depărtări, și către Igor cel iubit.

Pe urmă, cneaghina și-a pus palmele albe peste ochi. A izbuc­nit în hohote. Atît de furtunos plîngea, că jupînițele adunate în jurul ei n-au mai putut s-o domolească.

Abia au dus-o în iatac. Nu se-ndura să se coboare din turla de unde-l privise pe soțul ei plecînd la luptă.

— Nu te mîhni atît, domniță, glăsuiau jupînițele. Cînd a mai fost vreodată cneazul Igor învins în luptă? Dușmanii, cît îl vor vedea, o să se simtă săgetați de-o spaimă fără de pereche. Și or să fugă de la Don. Vino-ți în fire, Iaroslavna. Soțul tău va sosi curînd și noi îl vom primi cu flori.

— Sînt prea puțini oștenii noștri, suspina tristă Iaroslavna. Nicicînd nu m-am temut ca astăzi de sorții unei bătălii. Iată, nu s-a-mplinit nici anul de cînd sînt cneaghină-n Seversk, și inima îmi este arsă de-o presimțire-ntunecată pentru bărbatul meu iubit. Dea domnul să se-ntoarcă acasă curînd, biruitor și teafăr, acel ce mi-e stăpîn și soț...

— Așa va fi, n-ai nici o teamă, rîdea fratele cneaghinei, cnea­zul Galițchi Iaroslavici, căruia Igor îi lăsase spre ocrotire și spre pază cnezatul și pe Iaroslavna, pe timpul cît dura războiul. Cnea­zul Galițchi, spunînd asta, își mîngîia barba subțire, mătăsoasă, cu fire roșii-argintii, cum este coada de vulpoi. Dar pînă să se întoarcă Igor, să fim stăpîni, surioară dragă, să nu se simtă lipsa lui...

— Te rog să iei în mînă, singur, cnezatul, și să-l cîrmuiești, zicea cneaghina Iaroslavna. Pe mine mă doboară jalea. Simt c-am să plîng necontenit. Și nu vreau să se vadă plînsu-mi, sau să se-audă prin cetate...

În sinea lui, cneazul Galițchi se bucura că va rămîne singur stăpîn pe Novgorod, dar nu vroia ca Iaroslavna să vadă asta. De-aceea îi spunea:

— Faci bine, draga mea surioară, că nu te-amesteci la dom­nie. Astea sînt treburi bărbătești, obositoare pentru tine. Mai bine ai să stai închisă aci-n iatac, să plîngi de vrei, iar jupînițele din juru-ți să-ți îngrijească sănătatea...

— Îți mulțumesc, iubite frate, se alina puțin domnița. Îmi ești un frate credincios, în acest ceas de cumpănă pentru cnezatul de Seversk. Igor va ști să-ți mulțumească atunci cînd se va-napoia...

Pe cînd schimbau aceste vorbe Galițchi și cu Iaroslavna, oas­tea lui Igor se-adîncea în stepele fără hotar.

Pas după pas ei se-apropiau de lupta cea încrîncenată.

Venise-n stepă primăvara, cu cerneri albe de lumină, cu păsă­rele cîntătoare și cu covoare smălțuite de zeci și zeci de mii de flori.

Văzduhul proaspăt și curat purta în el miresmele mulțimilor de flori din stepă. Pîraiele curgeau în șopot peste tăpșanele-nverzite. Iar coifurile ascuțite, și zalele zornăitoare, și săbiile, și scutu­rile luceau sub razele aurii.

Oamenii încă mai cîntau...

Oștirii de la Novgorod i se alăturaseră întîi o ceată din Putivl, și apoi alta de la Rîlsk. Ceata din Rîlsk avea în frunte pe Svia­toslav, un tînăr cneaz. Acesta îi era nepot cneazului de la Nov­gorod. De asemeni, li s-au adăugat cîteva pilcuri de coui, trimiși de alt cneaz, Iaroslav, ce cîrmuia la Cernigov.

Și-au mers, au mers, precum se spune, pînă cînd a ajuns oștirea pe țărmurile Donețului.

Cerul fusese pîn-atuncea senin ca fruntea fără gînduri, ca apa fără vălurele, ca inima unui copil. Iar soarele sclipea pe boltă, zvîrlindu-și razele lui calde peste vitejii oșteni ruși.

Tocmai se pregăteau să treacă, printr-un vad, rîul zgomotos, cînd pe neașteptate cerul a prins să se întunece. Soarele s-a făcut verzui. A început să pîlpîie ca un tăciune învelit în vatră de un gospodar. S-a micșorat apoi mereu. S-a schimbat într-o seceră, care-și avea tăișu-ntors către oștirile lui Igor.^[xiv]

— Ce se petrece sus în cer? glăsuiau unii dintre ei. Nu cumva este un semn rău?

— S-a stins lumina soarelui! se minuna și Vladimir. Deo­dată am rămas în beznă.

— Semn rău!... Semn rău! E semn de moarte... zicea un preot lîngă Igor. Poate e chiar sfîrșitul lumii. Săriți mai bine de pe cai și pocăiți-vă în tină. Să nu ne pedeapsească domnul...

Și tot atunci se mai iscase și un vifor. Din cuiburi, sutele de păsări, smulse de vînt și spulberate, zburau bezmetice, țipînd. Unele lunecau pe ape, plutind ca niște frunze moarte, iar altele cădeau în stoluri printre oștenii cneazului. Lupii și urșii, din păduri, cu ochii arzători, țîșneau spre țărmul rîului, urlînd. Caii se-nspăimîntau de ei, și, nechezînd, săreau sălbatici, trîntind pe unii călăreți.

Spaima lor nu a fost prea mică. Cîțiva au și-nceput să-l roage pe cneazul Igor să se-ntoarcă. Alții credeau că vrăjitorii din tabe­rele polovețe au făcut poate farmece, ca duhurile-ntunecate să le stea piedică în drum sau chiar să le urzească moartea.

Oastea se clătina la țărm din îndîrjita ei pornire. Dar Igor, călărind în trap prin fața oștilor rusești, a început să le rostească:

— Fraților ruși, vă spun curat, doresc să beau apă din Don! Ce? Voi nu știți că lîngă Don își au sălașuri poloveții? Nu v-amintiți cînd vă ardeau casele-n stepă? Ați uitat? Atunci poate că ați văzut copii străpunși de sulițe. Sau ați văzut fecioarele tîrîte-n ștreanguri, pîngărite. Satele noastre au fost călcate și arse pînă-n temelii. Iar țestele bătrînilor au fost zdrobite sub copite. Și voi mai șovăiți la țărm? Mai este numai o postață pînă la celălalt rîu, Oscolul. Acolo ne vom întîlni cu cetele lui Vsevolod, fratele meu, pornite din cetatea Kursk. Vitejii lui au fost născuți în sunete de trîmbiță, și alăptați au fost de mame numai din vîrf de suliță. Ei sar ca lupii pe dușmani și-i aduc cneazului lor slavă. Sînteți voi mai prejos ca ei?

Ochii lui Igor îi țintea pe toți oștenii, ca un fulger. Și ei au răspuns într-un glas:

— Nici noi nu sîntem mai prejos! Se va vedea cînd vom lupta...

— Așa vă vreau, voinicii mei, le spunea iarăși cneazul Igor. De la Oscol mai e puțin și, iată, o să se-arate Donul, cu malurile-i înverzite. Eu, unul, vă mărturisesc că n-am să iau în seamă cerul. Mă-ncred în voi, și vreau să sorb, din coiful lucitor, de aur, apă din Donul liniștit. De nu voi bea, mai bine pier tăiat de săbii polovețe. Cîți iubesc Rusia să vină!

Și, strunind calul, cneazul Igor a tăiat apele de-a dreptul, fără să mai privească-n urmă.

După el au pornit în trap Vladimir și cu Sviatoslav.

Furtuna încă nu trecuse. Soarele tot nu se ivise întreg pe cerul Rusiei, dar oastea s-a pornit să strige, acoperind sub mii de glasuri vîntul și urletele aspre ale dihăniilor din codri și țipetele păsărilor.

— Venim și noi în urma ta!...

Și l-au urmat pe cneazul Igor, prin clocotul Donețului.

Lîngă Oscol, au poposit vreo două zile ca să-l aștepte pe Vsevolod, cneazul de Trubcevsk, cu ceata de viteji kurskani.

Erau acuma laolaltă Igor și Vsevolod, fîrtații, și cei doi tineri, Sviatoslav și Vladimir, fiul lui Igor.

În toți avea nădejde Igor, dar cel mai mult în Vsevolod, cnea­zul cel aprig ca un zimbru, de care se temeau toți hanii poloveților.^[xv]

Tuspatru cnejiii au mers-nainte, pînă la rîul Salnița, ce-și poartă apele curate printre mesteceni albicioși.

Aici s-au întîlnit cu pîlcul de cercetași trimiși de Igor să afle unde-s poloveții.

— Măria-ta! i-au spus lui Igor oștenii cercetași, îndată ce l-au văzut între mesteceni. Ceata de poloveți se află pe țărmurile Siurlei, alt rîuleț, nu prea departe. Sînt mulți cum este iarba-n stepă. Au arme, arme, cu duiumul. Noi ne-am ascuns în buruiene și am privit înmărmuriți cum ceasuri lungi se perindau, călări, pe malul Siurlei. Cetele lor sălbatice treceau urlînd ca lupii iarna. Poate-i mai bine pentru toți să ne-ndreptăm acum spre vetre și să ne-ntoarcem altădată. Pe țărmul Siurliei pîndește moartea cu colții ei rînjiți către oștirile lui Igor. Atît am vrea noi să-ți vestim...

Aflînd aceste știri aduse de cercetași, couii s-au înspăimîntat. Au început să murmure:

— Noi nu vrem să ne pierdem viața. De sînt atît de mulți dușmani, ne vom înapoia la vetre. Nu vrem să ne primejduim.^[xvi]

Dar Igor s-a urcat cu calul pe o movilă înverzită, de unde stăpînea cu ochii toată oștirea, și a spus:

— Ne-au adus vestea cercetașii că poloveții-și plimbă caii de cum treci Siurlia micuță și te îndrepți spre Caiala^[xvii] și către Donul liniștit. Unii au fost străpunși de spaimă, aflînd că-s poloveții ca frunza. Aceștia nu iubesc Rusia. Nu vor să moară pentru ea. Noi, ceștilalți, nu cumpănim de se plătește libertatea cu viața noastră. Nu-i așa?

Era, se spune, tot spre seară. Umbrele îi învăluiau, și nimeni nu știa că moartea, cu aripile ei cernite, le da tîrcoale multora.

— Ba e așa, au spus oștenii, din nou însuflețiți de Igor, și toți couii și-au lăsat fruntea în pămînt.

— Noi mergem, Igor, mai departe. Haide să trecem Salnița, au glăsuit oștenii ruși.

— De vreme ce-am plecat cu voi, au spus couii, vă-nsoțim. în glasurile lor era însă un necaz stăpînit.

Igor și-a scos liniștit coiful, și-a șters sudoarea cu-o năframă dată de mîndra Iaroslavna.

A făcut semn după aceea spre oastea lui., să treacă rîul.

Au mers apoi întreaga noapte.

Au mers și dimineața toată. Și spre amiază au ajuns la apa mică a Siurliei.^[xviii] Iar dincolo erau dușmanii, călări pe cai, încrîncenați, cu arcurile gata-ntinse.

Igor a ridicat o mînă, și cel dintîi s-a repezit, prin apă, către poloveți.

Sîngele a-nceput să curgă ca vinul roșu la ospăț.

Loviți, hainii poloveți au lăsat totul și-au fugit. Au lăsat care, arme, haine, chiar și merindele de drum.

Oștenii cneazului au luat atîta pradă de la ei, încît nu încă­peau în care grămezile strălucitoare de aur roșu și argint, de săbii, scuturi, sulițe, zale de fier, și chingi, și șei, și alte multe scumpătăți.

Cei doi hani poloveți, pe nume Conceac și Gza, fugeau călări.

Fugeau de nu li se vedea nici urma, ca niște iepuri încolțiți de vînători și de ogari.

— Văzut-ați, fraților? spunea în bătălie cneazul Igor. A început cu voie bună ospățul luptei cel dorit...

— A început, cneazule Igor, strigau oștenii mulțumiți. Și-așa va fi pîn-la sfîrșit, cu toate semnele din cer.

Un pîlc de călăreți, în frunte cu tînărul cneaz Sviatoslav, îi urmărea pe cei învinși.

Cînd s-au întors urmăritorii, era tîrziu, tîrziu de tot. În stepă se făcuse noapte. Dar licuricii scînteiau, ca picături rupte din cer, din înălțimea stelelor.

Igor a spus către ai săi:

— Nu-i bine să rămînem în cîmp, în niște locuri cunoscute doar de viclenii poloveți. Hanii au fost învinși de noi, și urmăriți de Sviatoslav; însă în zori se vor întoarce, după mirosul sîngelui. Sînt ca șacalii, îi cunosc. Aici sîntem lîngă Caiala. Ar fi bine să ne întoarcem și să ne odihnim tihniți, în timpul nopții, undeva, pe lîngă rîul Salnița. Cînd vor veni, nu vor găsi decît hoituri de poloveți. Atunci ne repezim din nou. Ce ziceți? Ce zici, Sviatoslav?

Tînărul cneaz era trudit. Caii abia se mai tîrau.

— Duceți-vă, a răspuns el. Noi nu putem să vă-nsoțim. O să rămînem tot aici, și om vedea ce va mai fi...

— Asta nu este cu putință, a sărit însă Vsevolod. Rămînem, ori plecăm cu toții. Soarta, oricum ar fi să fie, e mai ușor cînd o-mparți cu cei pe care îi iubești.

— Așa e, s-a-nvoit și Igor. Vom face tabăra aici. Știu c-or să fie ceasuri grele, dar nu ne temem, orice-o fi...

Și-ndată s-au întins pe cîmp corturi de pînză pentru cneji.

Iar oastea s-a culcat pe iarbă, sub pîlpîirea stelelor.

Cei mai mulți se uitau spre cer, dar gîndurile le fugeau la soațe dragi și la copii. Curînd îi vor învinge-n luptă pe poloveți și vor sosi biruitori în Novgorod, Kursk sau Putivl. Mulțimea-i va împodobi cu cununi verzi și flori de cîmp. Și ei vor glăsui voioși celor care-i vor întreba cîte greutăți au îndurat pîn-au învins pe poloveți.

Astfel visau vitejii ruși, privind lucirea stelelor, și nici nu le trecea prin gînd că-n acel ceas, ca niște vulpi, dușmanii lunecau prin stepă, învăluindu-i nesimțit.

Rușii, cîți nu dormeau, cîntau...

Cîntau încă vitejii ruși.

Iar poloveții, furișați, încercuiau tot acel cîmp.

Zorii s-au revărsat în stepă, însîngerați și mohorîți.

Nori negri și bolovănoși erau purtați de-un vînt hain. Iar printre nori țîșneau ades fulgere verzi și tunete.

— Hei, o să plouă, cum se vede, spuneau unii dintre oșteni.

— Da, o să plouă cu săgeți, răspundea zimbrul Vsevolod.

Și iată că, pe neașteptate, oastea de poloveți s-avîntă asupra cetelor rusești, ca niște lupi flămînzi pe-o stînă. Iar vînturile suflă, suflă, purtînd săgețile dușmane spre Igor, Vsevolod și-ai lor. Pămîntul duduie năprasnic de tropotul copitelor. Apele se-nroșesc și curg cu spume către marea largă. Pulberea învelește oastea într-o mantie galbenă. Gîtlejurile-s înecate. Sudoarea curge purpurie. Și zalele parcă-s aprinse; iar săbiile par făclii.

Cel mai viteaz s-arată Igor. Dușmanii cad în jurul său cum cade pleava cenușie în toiul secerișului. Și lîngă el luptă, zdrobind țeste dușmane, Vsevolod. Oriunde se ivesc ei doi, sau Vladimir, sau Sviatoslav, dușmanii fug care-ncotro, sau cad mormane la pămînt.

Au uitat cnejii de belșug, de casele împodobite și de soții. Nu se gîndesc decît la luptă. Acum, joacă în hora morții. Igor călăuzește hora. Așa se scurge toată ziua. Și noaptea trece-nsîngerată. Trece apoi încă o zi; după aceea încă una...

S-au mai văzut pe lume lupte, dar cruntă cum este aceasta nu s-a văzut încă vreodată. Caii au sîngele la glezne.

Norii, care se buluciseră în zorii zilei peste cîmp, fuseseră purtați de vînturi și risipiți în patru zări. Și soarele de primăvară ardea ca-n miezul lui cuptor.

Rușii, purtați de bătălie, se depărtaseră.

Lipsiți de apă, însetau. Și arcurile se uscau de seceta-nspăimîntătoare. Nu mai puteau să le întindă.

Ar fi vroit să se apropie de rîu, să-și moaie mîinile sau cape- tele-nfierbîntate de coifurile de oțel. Erau însă încercuiți, și poloveții nu-i lăsau să se apropie cît de cît de unduirea apelor.

Dar chiar așa flămînzi, și arși, și însetați, ar fi luptat zile și nopți, fără oprire, vitejii ruși, de nu dădeau-napoi couii.

Ei nu puteau uita că Igor îi biciuise cu cuvîntul pe țărmurile Salniței, învinuindu-i că-s fricoși. Luptaseră fără avînt, și cum dăduseră de greu, fugiseră care-ncotro.

Mii, mii și mii de poloveți se aruncau mereu în luptă.

Igor părea un leu rănit.

În jurul său zburau în cerc sute de capete dușmane, ca nucile toamna, din pom, cînd bate nucul gospodarul.

Leșuri se adunau grămezi.

Numai că alte mii săreau, și alte mii, asupra lui. Și-ntr-un sfîrșit, viteazul Igor căzu în tină, biruit.

În locul brîului de cneaz a fost cuprins în ștreanguri negre și cetluit ca orice rob.

Vladimir cel frumos și tînăr, și Sviatoslav, la rîndul lor, căzură învinși de poloveți.

Tîrîți erau acuma cnejii pe drumul greu al robilor.

S-au bătut mult vitejii ruși. Au trecut zile trei la număr de cînd luptau neîncetat.

Dar astăzi toți s-au despărțit... Cei mai mulți au pornit ca umbre către ținutul morților. Ceilalți, puțini, cîți mai trăiau, cu zimbrul Vsevolod în frunte, deși știau că vor cădea și ei curînd, curînd de tot, mai purtau armele în mîini și încercau să țină piept mulțimilor de poloveți.

Din săbii mai aveau doar cioturi. Pierdute erau scuturile. Și lănci nu mai țineau în mîini. Pe capete coifuri n-aveau.

Iar poloveții îi loveau neîncetat, neîncetat, cu sulițe și cu săgeți.

Într-un tîrziu au fost zdrobiți. Au fost legați și Vsevolod, și alți vreo cincisprezece ruși. Au fost tîrîți, la rîndu-le, în lanțuri către miazăzi.

Ospățul nunții sîngeroase a încetat. S-au îmbătat toți oaspeții. Nu mai răsună cîntece. Au tăcut toți vitejii ruși!...^[xix]

Din toți pe care îi privise, din turlă, mîndra Iaroslavna, în ziua cînd plecau la luptă, mai trăiau doar cîțiva viteji. Iar Igor, cel ce zădărîse întregul rău, prin dezunire, Igor ce visa gloria doar pentru Novgorod-Seversk, se prăvălise din mărire, din cinstea lui de domn și cneaz. Șaua de aur și-o schimbase în șaua neagră a robiei.

— Mai bine vreau să vă dau viața, decît să mă luați rob, striga. Amară... mult... prea mult amară îmi este vina, hohotea. O, frații mei iubiți de luptă, cum v-am mînat eu către moarte. Cît rău v-am cășunat eu vouă, iubiții mei oșteni viteji.

Și încerca să-și sfarme fruntea cu lanțurile de la mîini.

Nu vă mai spun ce-a fost în țară, cînd s-a aflat că toată oastea pierdută era pentru veci.

Femeile plîngeau cernite pe la răscruci și glăsuiau:

— Unde sînt dragii noștri? Unde? Au adormit pe tot­deauna în niște locuri depărtate, pe lîngă repedea Caiala. Oasele lor au fost călcate de caii poloveților. De astăzi cine să-i mai vadă, decît în vise, uneori, însîngerați și mohorîți?

Gemeau orașele de spaimă.

Obida năpădise țara din Novgorod pînă la Don. Iar poloveții pătrundeau călări, cu sulițele-n mîini. Jefuiau sate și cetăți, răpeau fecioare și copii. Și ce nu luau ardeau în foc.

Păleau și florile pe cîmpuri, iarba se vestejea și ea, copacii își plecau de jale frunțile pînă la pămînt.

Nădăjduise cneazul Igor ca Novgorodul să întreacă prin strălucire vechiul Kiev. Vroise să fie cîntat în cîntece de toți boianii. Și se luptase cu dușmanul, avînd numai o oaste mică și cîțiva prieteni credincioși.

Crezuse Igor că-i de-ajuns să fii voinic și să n-ai teamă, ca să-i învingi pe cei vicleni. Uitase ce spunea poporul, că nu e soartă mai amară decît a celui ce rămîne singur la ceas de cumpănă.

Singur era acuma, singur, legat în lanțuri, obidit. Oastea sa de viteji fusese zdrobită toată pe un cîmp, între Caiala, Siurlia și Donul veșnic liniștit.

Fiarele din păduri veneau să lingă sîngele vărsat din rănile încă deschise, sîngele vitejesc al celor jertfiți pentru pămîntul rus.

Corbii se grămădeau pe cîmpuri și ciuguleau cu lăcomie ochii și buzele-mpietrite, și trupurile ce păstrau sub ele încă armele.

O! Cum gemea-n robie Igor! Cum mai gemea... Știa prea bine că hainii jefuiau prin țară. Oastea lor năvălea turbată, în mîini cu torțele aprinse.

O! Cum gemea-n robie Igor, și Rusia ardea în flăcări.

Hanul Gza călărea în goană, cu cetele, către Putivl, și Conceac, spre Pereiaslavl și Rimov.^[xx]

Amar era pe țara rusă!

Nimeni, nimeni nu mai cînta...

Marele cneaz de Kiev, Sviatoslav, înțeleptul, n-aflase încă vestea înfrîngerii lui Igor.

Cneazul era bătrîn, cu barba argintie, lungă pînă la brîu. Deși atît de-n vîrstă, sta tot ne-ncovoiat pe jilțul său de aur, din luminatul Kiev. Poloveții-i ziceau Sviatoslav cel cumplit. Numai cît auzeau numele cneazului, și îi treceau răcori.

Cu o vară-nainte el făcuse prăpăd în oastea poloveță.

Trecuse atunci cneazul, vajnic, peste cîmpii. Tulburase din mers rîuri și lacuri line, cu colbul ridicat de caii săi în tropot. Iară pe hanul Cobiac, cel crîncen cum e fiara, îl smulsese din cort, ca viforul ce poartă zăpada peste cîmp.

Astfel de om era bătrînul Sviatoslav, vărul cneazului Igor, acel ce-i îndemna pe cnejii din Rusia să se lege-n mănunchi. El trimisese soli lui Igor și-l chemase să-l însoțească-n luptă. Și Igor îi gonise pe solii de la Kiev, plin de înfumurare. Plecase la război cu oastea lui puțină, cu fratele, cu fiul și cu nepotul lui.

Sviatoslav se mîhnise. Totuși, în gîndul său îi dorise izbîndă vărului din Seversk.

Adesea se-ntreba: „Ce-o fi cu cneazul Igor? Ce s-a-ntîmplat cu oastea-i? Oare or izbuti să-nfrîngă pe dușmani?”

Fusese o zi tristă cu cer înnourat. Noaptea, bătrînul cneaz se zbuciumase mult în patul său de aur. În zori, cînd se trezise, che­mase împrejuru-i curtenii, căpitanii, și le grăise astfel:

— Frații mei, ascultați! În noaptea ce-a trecut, eu am visat un vis care m-a tulburat. Am să vi-l spun și vouă. Se făcea că fusesem învelit într-un giulgiu, de parcă eram mort. Cineva îmi dăduse să beau vin mestecat cu venin și cu fiere. Pe pieptul meu, dușmanii zvîrleau mărgăritare din niște tolbe mari. Acesta-i semn de lacrimi. Palatu-mi daurit era lipsit de grinzi. Și corbii croncăneau sus, pe acoperiș. Ce ziceți voi de vis? Mă tot gîndesc la Igor. Nu cumva a căzut?^[xxi]

S-au plecat toți curtenii în fața cneazului, s-au plecat căpitanii cu ochii la pămînt, și i-au răspuns așa:

— Măria-ta, ne iartă că îți aducem știre primită astă-noapte. Pe capetele noastre s-a prăvălit amarul. Șoimilor ce-au zburat să bea apă din Don li s-au frînt aripile, dușmanii le-au tăiat. Iar ei sînt ferecați în lanțuri polovețe.

Înmărmurit a stat bătrînul, aflînd vestea. Fusese el lovit, în zeci de bătălii, de dușmani sîngeroși. Dar astfel de durere nu încercase încă. „Cum? Igor a căzut? Nu este cu putință. Și zimbrul Vsevolod? Și Vladimir cel tînăr, și nepotul lui Igor, Sviatovlav, cneazul de Rîlsk?... Oastea lor a pierit?”

Și-a dus mîna la frunte, revăzîndu-i în minte, falnici, nebi­ruiți. Nu îi venea să creadă.

S-a ridicat pe urmă bătrînul Sviatoslav, marele cneaz de Kiev. S-a ridicat din jilț și-a rostit un cuvînt ce nu se uită-n veci. De aur i-a fost vorba, și udată cu lacrimi.

— Fiii mei, a zis el, Igor și Vsevolod, v-ați grăbit să plecați în stepa poloveță, ca să vă aflați slavă. Numai că fără slavă și fără biruință ați înfruntat dușmanul...

Așa grăia bătrînul, cătînd spre zarea depărtată, unde zăceau în lanțuri Igor și Vsevolod. Așa grăia, cu jale, marele cneaz de Kiev, bătrîn, însă puternic ca un stejar de veacuri.

Curtenii, căpitanii de oaste, slujitorii, toți cîți erau de față nici nu mai răsuflau.

Tăceau și ascultau cele ce rostea cneazul. Doar ochii lor priveau spre cneaz și lăcrămau, căci adevăr spunea bătrînul Sviatoslav.

— Va trebui să luăm iar armele în mîini. Să uităm oboseala, și haina bătrîneții s-o azvîrlim în lături. Să fim cum este șoimul ce-n pragul primăverii își schimbă penele, și-ntinerit gonește pe orice zburătoare de lîngă cuibul lui. Păcat că nu sînt cnejii adunați laolaltă... Dar nu e prea tîrziu!...

Glasul bătrînului crescuse ca un tunet.

— Uniți-vă! spunea. Să se oprească drumul dușmanilor Rusiei, cu suliți ascuțite. Lăsați zavistiile! Puneți-vă piciorul în scăriță de aur! Săltați pe cai cu toții, și să ieșim la luptă, stavilă neclintită, zid de nebiruit! Să pornim și pe Don cu luntrile, la vale. Să izgonim dușmanul! Să-l înecăm în Mare! Să răzbunăm pă- mîntul pe care ne-am născut, și anii de obidă, și rănile lui Igor! Să ne unim cu toții! Așa vom birui...

Și cît era de mare, întreg poporul rus a fost cutremurat de cuvîntul de aur, cuvînt stropit cu lacrimi de cneazul cel bătrîn și înțelept din Kiev.

Cei doi hani, Gza și Conceac, au fost înfricoșați, aflînd că va să vie oastea lui Sviatoslav.

Și, fiind cuprinși de teamă, n-a trecut multă vreme și hanii s-au pornit spre marea cea verzuie, cu cete răzlețite, făcînd în cale jafuri, lăsînd pămîntul ars.

Să lăsăm însă vechea cetate Kiev, pe Sviatoslav, curtenii și căpitanii lui să își urmeze lupta, iar noi să ne întoarcem în cetatea Putivl.

Acolo se dusese, sub ziduri întărite, cneaghina Iaroslavna, cum poruncise Igor în ceasul cînd pleca. Și sta sub ocrotirea fratelui său, Galițchi.

Unul dintre oștenii lui Igor izbutise să scape de robie. El se-ntorsese acasă și povestise totul.

Cneaghina rămăsese dintîi ca înlemnită, aflînd grozava veste adusă de oștean.^[xxii]

În primele clipite nici n-a putut să plîngă. Scosese doar un geamăt, ca o ciută rănită. Simțise c-o să cadă. Și-abia de se tîrîse pînă-n iatacul său.

Aici se prăbușise fără de cunoștință.

Zile și nopți, domnița plutise ca o frunză pe aripile vieții. Viața i se păstrase doar într-un fir subțire.

N-avea în vremea asta decît un gînd: pe Igor. N-avea decît o vorbă. O rostea zi și noapte. Și vorba era — Igor.

Chipul i se topea sub lacrimi și arșițe. Slăbea necontenit. Era pe pragul morții.

Și totuși, cneaghina nu se lăsa învinsă.

Deși era atît de tînără, firavă, ea se lupta cu moartea. Dragos­tea ei curată pentru soțul plecat, inima ei fierbinte o ajutau să lupte și să biruie boala.

— Igor trebuie să scape! murmura în răstimpul cînd își venea în fire.

— N-ai grijă, Iaroslavna, ziceau, înlăcrămate, jupînițele toate. Sviatoslav de la Kiev a pornit cu oștirea. Se dau lupte în stepă. Cnejii acuma văd greșeala săvîrșită. Poate se vor uni, și Igor o să scape din ghearele robiei. Va veni lîngă tine...

Iaroslavna zîmbea atunci visului drag de a-l vedea pe Igor întors în părintescul său Novgorod-Seversk.

Atîta doar că-n vremea cît ea zăcea bolnavă, luptîndu-se cu moartea, fratele ei, Galițchi își făcea alte planuri:

„Igor e în robie. Vladimir, Sviatoslav și Vsevolod la fel. Dacă nu se întorc, poate că moștenirea îmi e sortită mie. De ce să nu culeg roadele astea coapte, ce-mi cad singure-n poală? Și, pînă una, alta, aș vrea să mai petrec!...”

Și-n loc să pregătească lupta de apărare a cetății Putivl, Galițchi a-nceput să stea la zaiafete.

Uitase și de Igor, de sora sa bolnavă, de văduve, orfani, uitase de dușmanii care, lovind Rusia, se-ndreptau spre Putivl, cu foc și sabie.

Ca să petreacă-n voie, a-nlăturat întîi pe curtenii lui Igor și ai lui Vladimir. A chemat lîngă sine pe niște dezmățați, pe niște pierde-vară și fără căpătîi, și chiar cîțiva fugari din oștile lui Igor.

A pus să se dea cep butoaielor cu vinuri. A adus măscărici. Și-a poruncit să vină cea mai frumoasă fată ce locuia-n cnezat, să petreacă-mpreună.

Fata n-a vrut să vină. Și-atunci cneazul Galițchi a poruncit să fie adusă cu de-a sila. Răpită-n toiul nopții, fata a fost tîrîtă la palat, unde cneazul tocmai benchetuia.

— Fie-ți milă, Galițchi, se ruga biata fată, plîngînd cu hohote. Sînt numai o copilă. Tatăl meu a pierit în luptă lîngă Igor și lîngă Vladimir. De ce mă înjosești?...

Știrea că noul cneaz a răpit o copilă a prins însă s-alerge. Întîi a fost o șoaptă care-a trecut furiș, pe la uși și ferestre. Apoi s-a făcut zvon... pînă ce-au aflat toți cîți locuiau acolo, în cetatea Putivl.

Dintre bărbați, acasă erau mai mult bătrînii. Ceilalți pieriseră lîngă rîul Caiala.

Erau însă-n cetate toate femeile. Ele s-au adunat pe ulițe, strigînd. Și, grămădindu-se, s-au îndreptat buluc către palatul unde se desfăta Galițchi.

Oștenii ce stăteau de strajă n-au dat voie cetelor de femei să intre înăuntru. Dar ele au țipat de jos, către ferestre:

— Galițchi, e destul! Ajunge cu dezmățul! Noi sîntem vă­duve. Igor și Vladimir sînt robi la poloveți. Și tu benchetuiești? Dă-ne înapoi fecioara pe care ne-ai răpit-o! Altmin­teri vei plăti...

Făceau atîta larmă, încît cneazul Galițchi și-a întrebat curtenii:

— Ce spun femeile?

— Spun să le dai copila, altminteri vei plăti... Dar sînt vorbe de clacă și de femei nebune. Nici nu le lua în seamă... a glăsuit un tînăr din ceata lui Galițchi.

— Trimiteți doi oșteni, a rîs cneazul Galițchi, să le lovească bine cu bicele-mpletite și să le ia la goană. Să nu le mai aud.

— Așa te vrem, Galițchi! glăsuiau dezmățații. Doar nu te-nfricoșezi de cîteva femei. Tu ai să fii stăpîn pe Novgorod- Seversk. Trăiască noul cneaz!...

Și-au deșertat cu toții cupele mari cu vin.

Copila se ruga în genunchi de Galițchi:

— Nu mă mai înjosiți, tatăl meu a pierit în luptă, lîngă Igor. Corbii l-au ciugulit. Mama îl mai jelește. Inima mi-e cernită... cneazule, te îndură...

Galițchi n-o lua-n seamă. Nimeni n-o asculta. Rîdeau cu toții-n hohot de lacrimile ei.

Cînd..,. pe neașteptate o ușă s-a deschis, cu zgomot, într-o parte. Un curtean și-a-ndreptat privirea către ușă, și n-a mai scos o vorbă. Doar cu o mînă-ntinsă arăta lui Galițchi ușa ce se afla chiar în spatele lui.

Ceilalți s-au înturnat, să privească și ei.

Galițchi, de asemeni... și a rămas trăsnit. În ușă se afla cnea­ghina Iaroslavna...

Domnița era trasă și albă la obraz. Curteanul o ținea sprijinită de braț.

Femeile cetății, văzînd că nu se-ndură Galițchi să le dea copila înapoi, urcaseră grămadă în încăperea unde se afla Iaroslavna.

Domnița nu avea străjeri la ușa ei. Nu se păzea de nimeni. Era blîndă și bună. Oamenii o iubeau.

Și-i spuseseră totul femeile, domniței. Întîi, cîte făcea Galițchi prin cetate: petreceri fără seamăn și multe nedreptăți. Apoi, cum poruncise să fie luată fata și adusă la palat. Ba, după toate astea, îi arătaseră ce se vorbea-n Putivl, cum Galițchi rîvnește să-i ia scaunul lui Igor.

Deși încă bolnavă, cneaghina se grăbise spre sala de ospețe, chemînd în urma ei o ceată de oșteni și un curtean destoinic.

Intrînd în încăpere, Iaroslavna spusese fratelui său așa:

— Nemernic ești, Galițchi! Dă-i drumul bietei fete!

Fata se ridicase cu pletele roșcate revărsate pe umeri, fugind lîngă domniță.

La semnul cneaghinei, mănunchiul de oșteni a și pătruns în sală.

Acești oșteni erau dintre cei credincioși cneaghinei Iaroslavna.

Cu sulițele-ntinse ei au încercuit ceata de dezmățați.

— Ce faci? țipa Galițchi cu limba-mpleticită.

— În timp ce unii pier sau suferă amarnic, tu te-mbuibi, petrecînd. Și-ai vrea să te-nscăunezi în cnezatul lui Igor. Dă-mi sabia, Galițchi!

Tremurînd ca un laș, el și-a întins sabia.

— Luați-l sub pază bună! Duceți-l la hotare, și-acolo dați-i drumul să plece unde-o vrea, a mai zis Iaroslavna. De azi nu mai mi-e frate. Pe ceilalți îi vîrîți în beciuri, să-i găsească Igor, cînd s-o întoarce, și să-i judece el.

Din sala de ospețe mesele au fost luate, vinul a fost vărsat înapoi în butoaie. Bucatele au fost strînse și duse în cămări.

Cneaghina a cerut o sabie de aur și s-a urcat în jilț. Era mai palidă decît un mort.

— Pînă se-ntoarce Igor, îi voi ține eu locul, a spus ea cu glas stins.

Își strîngea pumnii mici, să se păstreze tare, să nu se prăbușească de pe jilțul de lemn.

— Cine ține la Igor să vină lîngă mine! a mai grăit din nou. Să apărăm Putivl!...^[xxiii]

Oștenii de credință, cei ce țineau la Igor, s-au grămădit voioși în jurul cneaghinei.

Pe cînd se petreceau aceste întîmplări, au venit la Putivl doi vestitori călări. Aduceau știri de spaimă. S-apropiau mulți poloveți de cetatea Putivl.

Mulțimea adunată în jurul cneaghinei a glăsuit atunci:

— Să vie!... Nu ne temem! Zidurile sînt tari. Avem porți strașnice și metereze bune. Avem încă bucate, și arme sînt de-ajuns. Cneaghino, vom lupta... Nu te uita că sîntem mai mult bătrîni, femei și copii, în cetate. Dă numai o poruncă. Să ni se-ncredințeze armele ce-s lăsate de Igor, pentru ca să le-avem la vreme de nevoie, și sîntem gata toți să ne urcăm pe ziduri și să ne apărăm...

— Să se dea armele! rosti cneaghina.

Și sute de voci s-au auzit:

— Trăiască Iaroslavna!

Și-ndată s-au deschis ușile la cămări, și s-au scos armele.

S-au strîns toți cete, cete, bătrîni, femei, copii, și s-au urcat pe ziduri.

S-au pregătit, de-asemeni, ulei înfierbîntat, și apă clocotită, și bolovani, și lemne de azvîrlit în capul celor care doreau să intre în Putivl.

Întîia zi s-a scurs fără de tulburări. A doua zi, la fel, fără nici un necaz. Însă în cea de-a treia, s-a arătat în stepă un nour uriaș de praf.

Veneau călări dușmanii. În fruntea lor era chiar sîngerosul Gza. Hanul era călare pe-un armăsar ca neaua, cu șaua de argint și frîiele de aur.

Cine-l vedea pe Gza se și înspăimînta. Era crîncen, urît. Privea încrucișat, și gura-i era strîmbă, parcă rînjea mereu. La brîu avea un paloș puțin încovoiat, cu mînerul bătut în pietre prețioase și teaca de argint. Pe cap purta căciulă din blană de samur și avea un caftan țesut numai din fir.

Ajungînd cu urdia la poalele cetății, a-nceput să răc­nească:

— Predați-vă, voi, oameni din cetatea Putivl! Rusia e pierdută. Igor ne este sclav, și Vladimir la fel. Dacă nu vă predați astăzi de bunăvoie, mîine vă vom supune cu armele, și nimeni nu va scăpa cu viață. Așa, noi nu vă cerem decît fecioarele, copiii și avutul. Încolo vă iertăm. Deschideți porțile!

— Vino de le deschide, a răspuns un bătrîn cu barba colilie. Dorești copiii noștri, fecioarele și-avutul? Noi o să-ți dăruim pietre și apă fiartă, săgeți și sulițe. Altceva ce mai vrei, han fără de obraz?

Hanul s-a înnegrit la chip, plin de mînie, auzind vorbele bătrînului oștean. S-a ridicat în scări și a țipat la oaste.

— Loviți și luați chiar astăzi Putivl, și vi-l dau trei zile pentru jaf. A patra zi îl ardem, și plecăm înapoi.

Și cetele lui Gza, urlînd ca niște fiare, s-au repezit spre ziduri, cu funii împletite și scărițe de lemn.

Săgețile zburau. Din prăștii țîșneau pietre. Apa ce mărginea cetatea era plină de dușmani poloveți, care-notau spre ziduri.

Dar nici cei din cetate nu erau mai prejos. Unii înfierbîntau cazanele cu apă, alții fierbeau uleiul, și le turnau în capul celor ce încercau să se urce pe ziduri.

Copiii aduceau donițele cu apă și se-ngrijeau de foc sau puneau la-ndemînă săgeți și sulițe.

Crezuse hanul Gza că-n cetatea Putivl, de nu mai este Igor, nimeni nu stă de veghe, iar porțile-s deschise, poate intra cine poftește. Și vedea, mîniat, că nu era așa, deși făgăduia cetelor sale jafuri, fecioare, pietre scumpe și alte avuții.

Rușii au luptat cu sîrg ziua, pînă spre seară, și au pierit puțini. Mai mulți s-au dus vrăjmașii în țara morților, loviți în cap cu pietre sau opăriți cu apă și ulei clocotit.

Noaptea a coborît albastră și tăcută peste dîrzul Putivl, apă­rat de bărbați bătrîni și de femei.

Totuși, din depărtări s-auzea hanul Gza cum țipa la oșteni și îi amenința:

— De nu-mi veți lua nici mîine cetatea, vreau să știți c-am să vă pedepsesc, iară pe cei mai leneși cred c-am să-i și ucid... în schimb, pe cei mai vrednici îi voi scălda în aur și mii de scumpătăți...

A doua zi, în zori, lupta iar a-nceput, dar, ca și-n prima zi, hainii poloveți n-au izbutit să urce pe ziduri, în Putivl. A treia zi și-a patra nimic nu s-a schimbat.

Gza se înverșuna să ia totuși Putivl. I-a dat foc din trei locuri. Poloveții săreau spre zidurile tari, și tot mai mulți piereau. Rușii se apărau de ei, neînfricați. Apa ce-nconjura cetatea se umpluse de hoituri polovețe, și se făcuse pod.

Cneaghina Iaroslavna era mereu pe ziduri. Crescuse în puteri de cînd erau primejdii, și parcă se-ntărea doar cînd gîndea că este datoare să ferească Putivul de dușmani, cît timp va lipsi Igor.

Urca pe metereze, și-atunci chipul ei palid se rumenea puțin. Uneori înflorea pe buzele-i subțiri cîte-o urmă de zîmbet, văzînd cum știu să lupte, alături de bărbați, femeile cetății.

— Așa să lupt și eu! își spunea Iaroslavna. Și am să-nving! Am să-l revăd pe Igor...

Ar fi totuși să spunem că se împuținau mereu săgețile. Lem­nele cam lipseau. Uleiul se sfîrșise. Bucatele nici ele nu mai erau destule.

I-așteptau zile grele pe cei încercuiți.

Dar iată, într-o zi s-a arătat în zare un mic vîrtej de praf. Și din el s-a desprins, după ce a ajuns la oastea poloveță, un sol, un bărbat tînăr, înarmat pînă-n dinți. Solul, descălecînd, s-a prăvălit în praf, sărutîndu-i caftanul hanului poloveț, și i-a rostit astfel:

— Mărite Gza, mă iartă că-ți aduc vești nu bune. Sviatoslav de la Kiev se îndreaptă spre noi cu oastea-i de viteji. S-au împărțit în cete. Unii plutesc pe Don cu luntrile de lemn. Iar alții vin spre Rimov, călări, ca o furtună. Slăvitul nostru Conceac te-ndeamnă să te-ntorci, la Suroj,^[xxiv] de îndată. Și el va părăsi Rimovul cucerit. Altminteri s-ar putea să ți se taie drumul...

— Dar nu am luat Putivl! a răcnit Gza, izbind cu cizma în pămînt. Nicicînd nu vom putea să-i nimicim de tot pe ruși. Bine că îi avem cel puțin robi pe Igor și pe fîrtații lui. Rusia e slăbită, oricum, de lipsa lor. Să se ridice asediul, deși ne vom întoarce curînd, iar la Putivl, ca să ne răzbunăm...

Și cum a spus el asta, tobele au bătut. Cailor li s-au pus șeile pe spinare. Corturile au fost strînse, și hanul, încruntat, cu mîna a făcut semnul să pornească urdiile la drum.

Oamenii din Putivl priveau, și nu credeau. Nu le venea să creadă. Să plece-așa, deodată? Nu e o viclenie? Dar au văzut prea bine cum toți se depărtau, fără gînd să se-ntoarcă.

Au ieșit din cetate. S-au bucurat nespus. Scăpaseră de moarte.

Și iată că din zare se ivește alt sol. De astă dată rus.

Era un sol trimis de cneazul Sviatoslav. Și acesta vestea celor de la Putivl că hanii poloveți au făcut cale-ntoarsă, înfricoșați pesemne de oștile din Kiev.

Primejdiile s-au dus.

— În schimb se pregătește, mai spunea solul rus, o altă bătălie, țintind sălașurile unde se află robi Igor și soții săi. Cneaghina Iaroslavna să fie liniștită. Fără nici o-ndoială, nu va trece mult timp și Igor va scăpa, se va întoarce acasă, în Novgorod-Seversk.

— Și-acuma, dragii mei, a spus bătrînul cîntăreț celor care-l înconjurau în poieniță, e timpul să ne coborîm pe Don, către Suroj, unde se-nșiruiau, la vremea cînd are loc povestea noastră, sălașu­rile polovețe. Cei doi hani se-ntorseseră acolo, de teama oștilor din Kiev. Stăteau la pîndă; așteptau să vadă ce se mai întîmplă.

Și-ar trebui să amintesc că aveau hanii bogăție, cît nu se poate-nchipui. Conceac avea șaizeci de corturi, și Gza cincizeci, pline cu aur. Aveau veșminte de mătase, covoare scumpe, giuvaeruri, cai, boi, asini, cămile, turme de oi, cirezi de vite. Aveau și robi nenumărați.

Și Conceac mai avea și-o fată, smeadă, cu ochii de tăciune, ce cînta ca o ciocîrlie în fiecare dimineață, vrăjindu-i inima lui aspră, încrîncenată-n bătălii.

Cam pe ascuns, unii spuneau că mama fetei nu fusese o poloveță, ci rusoaică.

O luase Conceac în robie dintr-un oraș, nu știu de unde. Și, fiind atîta de frumoasă, vroise s-o ia de soție nu numai Conceac, ci și Gza.

Fiindcă nu se înțelegeau, cei doi hani s-au luptat trei zile. învingătorul a fost Conceac. Și el a luat-o de nevastă. Iar soața i-a născut o fată.

Hanul s-a-nveselit nespus cînd s-a născut copila asta. A po­runcit în cinstea ei petreceri fără de pereche,cu danț, cu muzică, întreceri între oștenii poloveți, cu caii și cu armele.

Atîta că-n puțină vreme mama copilei a murit.

Deasupra patului de aur, unde zăcea soția-i moartă, Conceac a pus să se ridice un gorgan mare cît un munte. Iar în mormînt i-a așternut tot ce-i era de trebuință pentru tărîmul celălalt.^[xxv]

Pe nici o altă soață Conceac nu o-ndrăgise atît de mult.

Fata crescuse fără mamă, între femeile de casă și roabele hanului Conceac. Era frumoasă ca o floare, subțire, dulce, mlădioasă.

Cu-o lună-n urmă, cînd o parte din oastea de poloveți îi adusese la Suroj pe cnejii Igor, Vladimir, și Vsevolod, și Sviatoslav, fata abia-mplinise cincisprezece ani.

Deși cnejii erau legați cu lanțuri — pentru că se zbăteau să scape și să sară la poloveți — mulțimea de femei și fete se-nfricoșa privind la ei.

Igor și Vsevolod erau ca niște lei prinși în capcană. Ochii lor fulgerau în jur. Iar Vladimir și Sviatoslav, tineri de tot, nu încetau să-i blesteme pe poloveți.

Cînd a trecut prin fața ei șirul de ruși căzuți ca robi, copila hanului ședea cu alte fete deopotrivă pe un tăpșan și se uitau.

Cîntaseră.

Azvîrleau flori asupra cetei de oșteni care îi aduceau pe ruși.

Deodată, fata l-a zărit pe Vladimir, cneaz de Putivl.

Haina lui era ruptă toată. Fruntea-i era însîngerată. Picioarele îi șchiopătau, lovite de săgeți și săbii. O mînă-i spînzura de gît, legată cu o funie, iară cealaltă era strînsă în lanțul gros, care-l unea cu Sviatoslav, cneazul de Rîlsk.

Vladimir, astfel închingat, se-asemăna cu-n șoim rănit, cu aripa însîngerată și legat zdravăn în lănțug.

— Tată, mai bine să murim, decît să fim purtați în lanțuri, striga într-una Vladimir, sporind durerea cneazului.

— Mai bine, fiul meu, mai bine! Poate vom izbuti cumva! glăsuia Igor din Seversk, căutînd să-și liniștească fiul. Lupta ni s-a sfîrșit cu rău... Și numai eu sînt vinovat... Și numai eu vreau să plătesc.

Cu toate că-i știa dușmani, fata lui Conceac a rămas mișcată pînă în adînc de chipurile prinșilor.

Vorbea cu prietenele ei:

— Uitați-vă cît suferă, știindu-se în lanțuri robi, trecînd pe dinaintea noastră. Și mai ales tînărul cneaz, cu ochi albaștri și senini... Fetelor, nu știți cine e?

— Este feciorul cneazului Igor din Novgorod-Seversk, și se numește Vladimir, i-au dat răspunsul fetele, după ce au sărit să-ntrebe pe un oștean ce e și cum.

— Este atîta de frumos, cum n-am văzut nici un flăcău, a mai rostit fata lui Conceac, roșindu-se toată la chip, urmărindu-l pe Vladimir, pînă ce-a fost vîrît în cort.

În acea noapte l-a visat. I se părea că Vladimir luptase iar cu hanul Conceac, și-l doborîse la pămînt. Conceac ruga pe fiica lui să-i sară iute-n ajutor. Vladimir o ruga la fel. Ea-l ajuta pe Vladimir, și tatăl ei se prăpădea.

Înspăimîntată, Conceacovna s-a deșteptat atunci din vis. Era scăldată în sudori. S-a șters la ochi, să-i piară visul acesta mult prea nebunesc. Stelele tot mai scînteiau, ca rătăcite prin văzduh, deși era aproape-n zori.

Chipul lui Vladimir trăia nespus de viu în ochii ei, îndurerat. Parcă-l vedea mergînd în șir, strigînd mereu spre cneazul Igor:

— Tată, eu vreau mai bine moartea, decît din corturi polovețe să ne privească ochi haini!...

A doua zi de dimineață fata a cerut îngăduință de-a se îngriji de Vladimir, Sviatoslav, Vsevolod și Igor.

— Sînt cneji de seamă și viteji, spunea sfioasă Conceacovna. Sînt plini de răni. Și nu se cade să nu ne îngrijim de ei. Și hanul Cobiac, cînd a fost dus de barbă în cetatea Kiev, a fost îndată lecuit de rănile care le-avea. Sîntem datori și noi la fel...

Rușii la început n-au vrut, și nu ar fi primit, desigur, nici pînă la sfîrșit vreo milă de la dușmanii lor de moarte. Însă văzînd-o pe copilă atît de bună, de duioasă, cu-ncetul s-au mai îmblînzit.

Sviatoslav s-a învoit primul să fie oblojit de fată, apoi vărul său Vladimir, Vsevolod, zimbrul de la Trubcevsk, și cel din urmă, cneazul Igor.

La rugămințile copilei, mai apoi, cnejii au fost lăsați să umble liberi printre corturi, în tot sălașul poloveț.

Acum, după ce hanii se-ntorseseră de la Putivl și Rimov, cnejii au fost poftiți chiar la petreceri. Ei n-au primit.

Doar Vladimir s-a dus o dată, să vadă fetele danțînd... fiindcă danța și Conceacovna.

Pe nesimțite și hoțește, dragostea se cam furișase și-n inima lui Vladimir. Voia să-nlăture iubirea: „E fata hanului dușman, care ne ține prinși”, își spunea el, scrîșnind din dinți.

„Dar fata e nevinovată de tot ce făptuiește tatăl. Și mama ei a fost rusoaică. Și este bună. Mă iubește. Neîndoios că mă iubește. Am drept s-o fac să sufere?” se răzgîndea iar Vladimir.

Și tot căutîndu-și, lui și fetei, pricini de dezvinovățire, s-a pomenit că într-o seară s-a întîlnit cu Conceacovna pe țărmul mării, într-un loc de unde apa se zărea sclipind sub revărsarea lunii.

Fără de vorbe, amîndoi s-au apropiat unul de celălalt și și-au strîns mîinile tremurătoare.

S-au așezat apoi pe-o piatră, și Conceacovna i-a cîntat lui Vladimir un cîntec vechi, învățat de la o rusoaică, tot roabă la poloveți.

Vladimir a cuprins-o-n brațe, și-au stat așa pînă în zori, cînd n-a rămas să lumineze cerul înalt decît o stea. O stea țesută din văpăi, ce se numea, pe acea vreme, la poloveți, „steaua tăcerii”.^[xxvi]

Atunci abia s-au despărțit, și Conceacovna a jurat că nu va fi decît a lui, a nimănuia sau a morții.

În acea noapte, cneazul Igor s-a zbuciumat nespus de mult. Aflase că feciorul său e-ndrăgostit de Conceacovna.

O rană grea, primită-n piept, nu i se lecuise încă. Îi sîngera neîncetat și îi sleia puterile. Dar nu-l durea atît de tare rana aceasta sîngerîndă, cît știrea că feciorul lui se întîlnea cu Concea­covna pe malul mării de argint.

„Fata dușmanului Rusiei, a celui ce ne ține prinși, să fie soața sau iubita fiului meu, cneaz de Putivl? Nu! Niciodată! Niciodată n-o să îngădui crima asta!”

Așa își spunea cneazul Igor, privind din cortul lui de pînză, spre miazănoapte, spre Seversk, unde știa că-l așteptau prietenii săi din țara rusă și mult iubita-i Iaroslavna. Ce dor... Ce dor i-era de ea!...

O, de-ar scăpa el din robie, n-ar mai avea deloc răgaz, și s-ar uni cu ceilalți cneji, și-n primul rînd cu Sviatoslav, bătrînul înțe­lept din Kiev...

Își recunoaște azi greșeala!... Și ar dori s-o spele-n sînge!...

E drept că-n seara ce trecuse, oșteanul poloveț, Ovlur, care fusese pus de Conceac să-i stea de veghe zi și noapte, se strecurase-n cortul lui și îi șoptise la ureche niște cuvinte- mbietoare.

— Cneazule Igor, i-a spus Ovlur. Tu poate nu mă mai ții minte, dar mi-ai făcut cîndva un bine. Eu am fost rob la Novgorod. Eram rănit. Stam să-mi dau duhul. Tu ai fost bun, și-ai poruncit să mi s-aducă oblojeli. Vracii tăi m-au scăpat de moarte. Mi-ai dat apoi drumul să plec. În bătălie te-am văzut. Erai viteaz făr' de pere­che. Și-am plîns cînd tu ai căzut rob, și Conceac te-a tîrît în lanțuri. Pe hanul Conceac îl urăsc. Mi-a smuls o roabă dobîndită cu prețul vieții, cneazule, și, fiindcă m-am împotrivit, m-a biciuit cu mîna lui. M-am jurat pe norocul meu să te ajut să fugi de-aici. Și vreau să fug și eu cu tine. Să-ngădui să te însoțesc. Să mă așez în Nov­gorod și să-ți fiu slugă credincioasă.^[xxvii]

Igor a stat puțin pe gînduri. Putea să fie o-nșelăciune pusă la cale chiar de han. Să-l vadă dacă vrea să fugă, ca să îl poată omorî. Dar nu: Ovlur era cinstit. Căta în ochii cneazului deschis și fără șovăială.

— Hai, cneazule, hai să fugim!

— Nu pot să fug, i-a răspuns Igor, în taina nopții. Vreau să-mi smulg singur libertatea, cu sabia, în luptă dreaptă. Și rana care-o am în piept mă pustiește de puteri. Și-apoi nu pot să-i pără­sesc pe Vladimir, pe Vsevolod, pe Sviatoslav și pe ceilalți.

— Te vei întoarce cu oștirea și-i vei scăpa în puțin timp, i-a șoptit iarăși polovețul. Dar trebuie să scapi tu-ntîi...

— Nu, fără ei nu pot să plec, a spus cu hotărîre Igor.

Și polovețul a plecat din cort, cuprins de întristare.

La nici un ceas după ce Ovlur se strecurase-n cortul lui, făcîndu-i astfel de-mbieri, s-a auzit sunet de trîmbiți, și-a venit însuși hanul Conceac.

Hanul era un bărbat vîrstnic, nu prea înalt, foarte voinic. Avea o barbă neagră-noapte, care era însă cănită — obicei vechi la poloveți. Barba îi flutura pe piept. Călca mărunt și îndesat. Era-mbrăcat într-un caftan dintr-o mătase galbenă, împodobit cu pietre scumpe, ce-nchipuiau pajiști cu flori. La brîu i-atîrna sabia bătută în mărgăritare. Iară la gît purta mărgele și o pafta de ametist.

A deschis cortul cneazului și, cu un zîmbet prefăcut, încărcat de făgăduieli, Conceac a pășit înăuntru.

Slugile i-au întins trei perne peste covoarele din cort, și hanul s-a așezat jos, încrucișînd picioarele. A făcut semn să plece toți: slugi, păzitori, oșteni, curteni, și să rămînă numai Igor.

— Viteze cneaz! i-a rostit hanul, cînd au rămas numai ei singuri. Tu ești ca vulturii din munți, semeț, puternic, îndrăzneț; dar rușii nu te prețuiesc. Locul lui Sviatoslav din Kiev s-ar cuveni să fie al tău. Noi am putea să te-ajutăm, dacă ai vrea să ne fii prieten...

— Nu-mi trebuie scaunul din Kiev, și nici nu vă doresc de prieteni, a răspuns Igor încruntat. Nu-mi doresc decît libertatea...

— Fata mea, a grăit iar hanul întunecîndu-se puțin, s-a-ndrăgostit de fiul tău. Și îl dorește chiar de soț.

— Nu voi îngădui nicicînd astfel de nuntă, hanule.

— Am biciuit-o pe copilă pentru această dragoste, s-a- negurat mai tare hanul. Mi-o cer un rege și-un sultan pe fata mea, cneazule Igor. Numai că dragostea robește mai rău ca lațul poloveț. Și eu am fost îndrăgostit, odinioară, de-o rusoaică, și știu ce-n- seamnă acest chin. Fata mea, fără Vladimir, se va stinge ca un opaiț cînd suflă vîntul furtunos, ca stelele în zori de zi. Iată de ce am socotit că-i bine să ne împăcăm...

Hanului îi lucea privirea ca unei bufnițe în noapte, și mîna-i luneca pe barbă.

— Cum socotești tu împăcarea? a-ntrebat aprig cneazul Igor.

— O socotesc în acest fel, a spus Conceac, mieros. Ție îți dau îndată drumul. Le dăm drumul și celorlalți, dacă ne juri că nici­odată... dar niciodată, cneazule, n-ai să mai vii-mpotriva noastră. Și dacă juri lucrul acesta, cînd ne vei cere sprijinul, noi vom fi gata să ți-l dăm. Voi, cnejii, vă certați adesea. Noi stăm de veghe la hotare, și cînd spui tu, am și pătruns, ți-am și venit într-ajutor. Iară pe Vladimir ți-l cer copilei mele de bărbat. Să locuiască amîndoi la mine sau în Novgorod. Tu singur ai să hotărăști. Deși mi-ești rob, te las s-alegi. Întinde mîna, cneazule, cum este datina la voi, să ne-mpăcăm, să facă nunta copila mea cu Vladimir.

Hanul îi întinsese mîna.

Dar cneazul nici nu i-o privi. După un timp se ridică de pe jilțul cu trei picioare, pe care îl avea în cort.

Vroia să fie liniștit, deși inima-i clocotea de-nverșunare și mînie.

— Hanule, tu nu ne cunoști, grăi el în cele din urmă, deși de-atîtea ori ai fost cu hoardele în țara noastră. Noi nu ne vindem patria. Eu, cneazul Igor nici atît. Nici nu ne dăm copiii noștri cuiva zălog, de bunăvoie. N-o să am niciodată pace, atîta timp cît pe pămîntul nostru vor mai păși cotropitori. Sînt rob la voi, dar am să scap. Am să mă-ntorc cu armele, și vă voi izgoni din țară. însă nu singur, cum crezi tu. Cu Sviatoslav și ceilalți cneji. Știu care-mi este datoria. O vei afla curînd și tu...

Hanul, ascultînd ce spunea Igor din Novgorod-Seversk, sări în sus și smulse pînza care era în loc de ușă. Ieși afară și strigă:

— Acesta-i ultimul cuvînt?

— E cel din urmă, hanule!

— Atunci ai să pieri în robie!

Și hanul, tropăind furios, pornise către cortul său. Fața lui neagră și umflată se buhăise și mai mult. Dinții îi clănțăneau de furie. Izbea cu bățul lui de han pe toți cei care-i întîlnea.

Oștenii tremurau de teamă. Cînd era hanul supărat, ades reteza capete și din senin, din te miri ce.

Și-acum nu era supărat, era mai mult, era ca marea către iarnă, cînd se pornesc furtunile, lovind în țărm, urlînd, gemînd și înecînd ce-i stă în cale.

Cneazul să nu mai aibă voie să se preumble printre cor­turi! răcnea pe cale hanul Conceac. L-am socotit ca oaspete, nu rob de rînd; dar el mă-nfruntă. Ați înțeles?

Am înțeles! se clătinau toți sfetnicii și dîrdîiau ca prinși de friguri.

Și ceilalți ruși să nu mai poată umbla cum crede fiecare. Să stea în corturile lor...

Dar Vladimir?

Doar Vladimir poate să umble, însă vegheat de voi mereu...^[xxviii]

Și se cuvine să mai știți că-n timp ce Igor cugeta la vorbele spuse de Conceac și la-mbierile lui Ovlur, iar rana îl durea în piept, pe zidurile din Putivl urcase iarăși Iaroslavna. Urcase mândra Iaroslavna. Și sta de veghe pînă seara, și-apoi din noapte pînă-n zori, cătînd spre zarea depărtată, spre țărmul mării de Suroj, pe care îl vedea în minte, unde știa că este Igor, în corturile polovețe.

Plîngea, plîngea biata domniță pe zidurile din Putivl, zi după zi, ceas după ceas.

Știa că Igor este prins.

Totuși nădăjduia domnița că într-o zi soțul iubit va izbuti să-și rupă lanțul și va porni ca șoimu-n zbor.

...Întîi îl va vedea micuț, micuț de tot, un punct în zare. Îl va cunoaște imediat. Cu mîna îi va face semn. Va fi apoi mereu mai mare. Și ea va alerga pe scări, să-i iasă în întîmpinare. Îl va primi la sînul ei, ca pe-un copil întors acasă, dup-o călătorie lungă, în care-au fost mii de primejdii, și el a fost ades lovit.

Se spune, dragii mei, se spune, că Iaroslavna sta pe ziduri, urcată sus, și-așa plîngea:

— De ce atîta nedreptate? Doamne, de ce lovești atît pe cei viteji și îndrăzneți? Trupul puternic al lui Igor a fost împuns de sulițe, săgeți cu vîrfurile-ntoarse i s-au vîrît adînc în carne, și săbiile l-au tăiat, securile l-au ciopîrțit. O, de-aș putea să mă prefac într-un cuc mititel și ager, să zbor pînă la soțul meu. Să iau un peticel vrăjit, dintr-o blăniță a unui breb^[xxix], și rănile să-i oblo­jesc, și sîngele să i-l opresc. Doar voinicia-i de oțel a mai păstrat viața în Igor și n-a lăsat-o să se-nalțe, ca o săgeată, către nori...

Ascultînd jalea Iaroslavnei, legenda zice că un cuc s-a înălțat de prin desișuri, a smuls cu ciocul ascuțit un peticel dintr-o blăniță a unui breb, un breb vrăjit.

Cu peticelul prins în cioc, a zburat chiar la cneazul Igor, i-a oblojit rana din piept. Și rana i s-a-nchis.

Și cneazul Igor era iarăși puternic ca odinioară.

— Cine ești tu, cuc mititel, ce rana grea mi-ai oblojit și puteri noi mi-ai dăruit? întreba poate cneazul Igor.

— Eu sînt dorul soției tale, sînt grija și cu lacrimile, dădea răspuns micuțul cuc. Tu rupe-ți lanțurile de rob, și vino lîngă Iaroslavna. Ea te așteaptă colo-n turn, colo-n cetatea din Putivl...

Iar în Putivl, Iaroslavna ședea pe ziduri, și plîngea, și certa vîntul viforos. În toiul nopții îl certa:

— O, vîntule, tu, viforos, de ce-ai suflat atît de tare, și pen­tru ce ai slobozit, pe lungi și nevăzute aripi, săgețile dușmanilor către oștenii celui drag? Nu-ți ajungea să zbori pe sus, nu-ți ajungea să gonești norii? De ce-ai bătut în bucuria, singura bucu­rie-a mea, în cneazul Igor, soțul meu, cum bați în firul de năgară?

Iar vîntul glasu-i auzea, și, domolit, se ascundea în iarba deasă ca un șarpe. Ca șarpele mi se tîra prin buruieni, foșnind mîhnit.

— Oh, Iaroslavna, draga mea, răspundea vîntul domolit, cu jalea ta cum mă sfîșii!... Am să-l ajut pe soțul tău... Am să-l ajut... Am să-l ajut...

Venise iarăși zori de zi, cu cerul larg împurpurat. Și Iaroslavna, tot pe zid, plîngea și se ruga mereu:

— Tu, Niprule, ai sfărîmat munții de piatră poloveți. Tot tu ai purtat luntrile cneazului Sviatoslav, mai an, pînă la oastea lui Cobiac. Leagănă-l, Niprule, acum și pe doritul soț al meu, du-l către casă, Niprule, ca să nu mai trimit mereu lacrimi și jale pîn' la el.

Niprul la rîndu-i asculta.

— Oh, Iaroslavna, zicea el. Cu jalea ta parcă mă seci. Am să-l ajut pe soțul tău...

Și Iaroslavna mai certa pe craiul zilei lucitor, soarele care se-nălța.

— Tu, de trei ori prealuminate, ce tuturor ești cald și mîndru, pentru ce oare ai trimis razele tale prea fierbinți peste oștenii cneazului? Tu fără apă i-ai lăsat și arcurile le-au plesnit, tolbele li s-au închircit. De ce, de ce i-ai obidit?

Iar soarele se-ntuneca.

Și soarele așa-i grăia:

— Oh, Iaroslavna, mă dobori, cu plînsul tău neostoit... Am să-l ajut pe soțul tău... Am să-l ajut...!^[xxx]

Freamătă-n miez de noapte marea, purtînd pe ea vîrtej de neguri. Poartă pe ea jalea iubitei, și gemetele Iaroslavnei, și gîndurile ei de dor. Lui Igor i se luminează mintea deodată, ca sub trăznet. Știe, pe clipă, ce să facă, ce drumuri poate să apuce, și cum poate scăpa din lanțuri, să meargă-ntins spre țara lui, spre tronul părintesc, de aur.

Lîngă el se ivește Ovlur:

— Haide, stăpîne, să fugim!

— Bine, se învoiește Igor, căruia-i cresc puterile mai mult la gîndul libertății. Adu-mi iute o sabie și pregătește cîțiva cai...

A bătut ceasul libertății.

Aude parcă peste mare plînsul și jalea Iaroslavnei, aude jalea Rusiei.

A luat în mînă sabia.

Ovlur i-a vestit pe ceilalți. Și toți s-au furișat din corturi.

Igor i-așteaptă lîngă țărm călare. Va da semnalul de plecare — un fluierat ca de nagîț.

Toți se strecoară acum spre țărm.

Și Vladimir e printre ei. El a-ndrăgit pe Conceacovna, însă i-e dor, un dor nespus de casă și de mirosul cîmpului sorbit din goana calului, în stepele marii Rusii.

Și Vladimir e printre ei...

Dar ochii dragostei nu-s orbi.

Ochii iubirii văd și-n beznă, aud și șoapta gîndului.

O umbră caldă, mlădioasă și-ngrijorată se ivește.

„Vladimir! Unde-i, Vladimir?”

Umbra aleargă-n taina nopții. Taie calea fugarilor. Se lipește de Vladimir, și gîtul i-l încercuiește.

— Nu pot trăi fără de tine. Dacă tu pleci, eu am să mor. Ia-mă cu tine, Vladimir!

Vladimir îi desface brațul încercuit pe gîtul lui.

— Iubita mea, am să mă-ntorc. Cu tatăl meu am să mă-ntorc. Te voi smulge cu sabia din corturile hanului. Acuma lasă-mă să plec...

Ea cade în genunchi și plînge:

— Nu pleca, dragul meu! Mai stai! Ții minte ce-ți spuneam pe țărm? O fată nu poate iubi decît o dată, pe vecie. Nici un minut nu mai pot sta fără de tine. Nu pleca...

Tînărul cneaz o-mbrățișează și-o sărută pe pletele de abanos, pe ochii-nlăcrămați, și fuge să-i mai ajungă pe ceilalți.

— Stai! strigă ea, cu disperare. Ia-mă cu tine sau rămîi!...

Slugile hanului aud strigătul fetei, și răsar, s-azvîrl spre țărmuri. Zadarnic mai fluieră Igor. Zadarnic mai încearcă Ovlur să facă drum fugarilor.

Poloveții i-au prins în lanțuri.. Au prins pe cneazul de Putivl, pe cei din Trubcevsk și de Rîlsk.

Numai pe Igor nu l-au prins.

Cu sabia și-a făcut drum.

Ca helgea^[xxxi] albă a sărit într-un tufiș, de-acolo-n altul. Apoi în altul; iar în altul, pînă la marea vineție...

Ce dulce e să fugi spre casă, spre țara ta care te-așteaptă, cînd ai fost prins ca leu-n cușcă! Ce bine este să alergi în aerul curat al nopții, cînd știi că ținta ta se cheamă neprețuita libertate! Ce bine este să gonești, cînd te așteaptă Iaroslavna!...

Și el fugea ca helgea albă. A înotat un timp prin Don. S-a săltat repede pe-un țărm. Și-ncălecînd un cal din stepă, s-a avîntat către Doneț, zburînd prin neguri ca un șoim, urmat de credin­ciosul Ovlur.

Pornind Igor spre libertate, tobele au început să bată. Focuri uriașe au fost aprinse, să-mprăștie umbrele nopții. Conceac, cu barba răvășită, umbla ca tigrul printre corturi. Gza, celălalt han, urla sălbatic.

— O mie de oșteni să sară în urma mea, poruncea Gza.

— Și altă mie-n urma mea, striga mai tare hanul Conceac.

— O să-l ajungem negreșit! O să-l tăiem cu săbiile!

— Iar trupul astfel ciopîrțit o să i-l ridicăm în furci.

Caii, în tropot, au țîșnit, purtînd oștenii-înzăuați. Pe două drumuri s-au pornit, cu cei doi hani în fruntea lor.

Urlînd ca lupii au pornit.

Igor zbura însă prin stepă, și în zadar mai alergau caii cei iuți în urma lui, ducînd pe Conceac și pe Gza.

În curînd iată și Donețul. Pe-aici trecuse Igor într-o zi, cu oastea lui, spre bătălie. Aici se arătase semnul care a-nfricoșat oștenii. Și iacătă-l din nou aici. Gonește către Novgorod.

Caii pe care-i călăriseră Ovlur și el, repezi ca vîntul, sînt trudiți.

Ajunși aici se-mpiedică. Cad în genunchi. Alunecă. Abia de mai răsuflă bieții. În inimi parcă au ciocane. Bat, bat și bat, și se sfîrșesc. Dar cneazul Igor nu se lasă. Trece Donețul și ascultă ce-i spune apa rîului:

— Cneazule Igor, nu ți-e mică fala pe care-ai dobîndit-o, dar nici mînia hanilor, că le-ai scăpat, nu e mai mică. Mai mare însă decît toate va fi în țară bucuria, cînd rușii vor afla că vii...

Și cneazul Igor îi răspunde Donețului cu glas voios:

— Nici fala ta, de azi-nainte, Donețule, nu va fi mică. Ai legănat un cneaz pe ape; nagîții tăi, și pescărușii, și lebedele l-au păzit. I-ai așternut pe țărmul tău un pat de ierburi moi și calde. Cu bura ta l-ai încălzit, la poalele unui copac. Și l-ai hrănit cu peștii tăi. I-ai șoptit vechi povești rusești, în freamătul domol de ape. Donețule, vei fi cîntat!...

Trece Donețul cneazul Igor, și-n urma lui gonesc și hanii Conceac și Gza, ca doi lupi suri.

Fuge din nou prin stepa largă; dar teama nu-l zorește-acum, ci dorul pentru Iaroslavna.

El tot ca șoimul se avîntă, deși gonește fără cal; iar Ovlur, Ovlur îl urmează, abia ținîndu-i urmele.

Ce bine e să treci prin stepă, să te zorești spre casa ta! Țărcile se pornesc să țipe. Corbii-n schimb nu mai croncănesc, iar ciorile au amuțit. Numai ciocănitoarele, tot ciocănind, i-arată dru­mul, în timp ce alte zburătoare se-nalță-n slavă și vestesc, prin cîntec vesel, răsăritul.

Conceac și Gza nu-l vor ajunge!

Hanii s-au oprit locului. S-au întîlnit și s-au oprit. Nu, nu mai pot să-i prindă urma.

Acum Igor e-n țara Lui. Codrii și stepa îl slujesc.

— Amar, amar va fi de noi, se tînguiește hanul Gza. Șoimul cel ager ne-a fugit.

— Dar îl avem pe șoimuleț, pe Vladimir tot îl avem. Și-l vom păstra pe șoimuleț, ținut în cușcă, lîng-o fată, cea mai frumoasă și mai dragă. Și șoimul nu ne va lovi, să nu-i ucidem șoimulețul, rostește Conceac, cercetînd stepa întinsă a Rusiei.

— Să nu fugă și șoimulețul, ducînd cu el fata cea dragă, se căina iar hanul Gza. C-atunci vor năvăli toți șoimii, și ne vor ciocăni în frunte. Hanule Conceac, eu mă tem!...

Ceru-i de aur luminat. Fetele cîntă vesele; iară flăcăii se gră­besc să iasă-n calea cneazului. Îi aduc cneazului un cal. Aruncă scuturile-n sus, și paloșele scînteiază.

Boianul își ia-n mînă gusla, și-n cîntul lui rostește astfel:

— Hei, bună-a fost învățătura! Pentru vecie a rămas. Igor, ascultă-i pe bătrîni. Ascultă-l și pe Sviatoslav — cuvîntul cneazu­lui din Kiev. Tot în unire stă puterea!...

Încîntătoarea Iaroslavna era în turn, încă plîngînd, cînd trîmbițele au sunat, și cîntece s-au auzit.

Din turn s-a repezit vîrtej. Igor, asemeni unui șoim, venea întins spre cuibul lui.

S-au întîlnit în pragul porții așa cum își dorise ea.

Ea-l adusese. Numai ea!...

Mulțimea se îngrămădise în jurul lor, și îi privea.

Igor s-a oprit lîngă porți:

— Iertați-mă, a rostit el. Mare a fost greșeala mea. Acum însă o voi spăla. Ne vom uni cu ceilalți cneji. Eu însumi am să merg la Kiev...

— Cinstite Igor, bine spui, au glăsuit atunci bătrînii.

— Pămîntul îl vom răzbuna. Și celor duși le vom aduce prinosul nostru, a spus Igor, plecîndu-se către popor. Pe cîți se află în robie îi vom scăpa.

— Pe Vladimir?

— Pe Vladimir, pe Vsevolod și Sviatoslav, și cîți se mai găsesc acolo.

În toate turlele băteau clopote limpezi, de aramă.

Igor s-a dat jos de pe cal.

Iaroslavna s-a apropiat de cel atît de așteptat. S-au luat de mînă și-au urcat, sus, în pristolul părintesc, el, cneazul Igor și cu ea, cea mai iubită-ntre soții.

Clopote se-auzeau bătînd ca într-o zi de sărbătoare.

Și trîmbițele sfîșiau văzduhurile dimineții, vestind întoarcerea lui Igor în toate cele patru zări.

*

Povestea noastră despre Igor și oastea lui s-a isprăvit...

Bătrînul care a cîntat-o acolo, în poiana smălțuită, în tabăra oștenilor, ridică degetele ostenite de pe guslă.

Focul s-a stins. Toți au uitat de cină.

Un pîlc de nori, aduși de vînt, se leagănă-n văzduh, ca luntrile Lui Sviatoslav pe Don.

Luna este ascunsă după nori.

Barba moșneagului pare o pată albă în întunericul de nepătruns.

Rîul se scurge-n noapte, murmurînd. Cîntă și el legenda despre Igor și oastea lui vestită de viteji...