Comoara din pestera scheletelor – vol.2

Comoara din pestera scheletelor de Miron Scorobete vol.2

17

Grădina de vară nu mai arăta, însă, așa cum o lăsase Tino. Lumea care-și încheiase tranzacțiile dăduse buzna în incintă, era o înghesuială prin care și un leu congolez cu greu ar fi putut străbate, chelnerii nu mai răzbeau să ajungă cu halbele la destinație, le balansau pe deasupra capetelor, mîini amenință­toare se înălțau spre ele și, în cele mai dese cazuri, cupele înspumate erau vărsate în creștetul cui se nimerea. Prins în aglomerație, Tino de abia reuși să evite un astfel de șuvoi ce se revărsă abundent la o palmă de el.

Masa la care stătuseră Nabu și vînătorul era acum ocupată de un grup gălăgios. Cei doi nu se mai ve­deau nicăieri. Înfruntlnd aceleași greutăți cu care avusese de luptat la intrare, scundul bucureșteau iz­buti pînă la urmă să se vadă din nou în stradă.

Încotro s-o apuce? Ce altceva decît pura întîmplare îți poate scoate înainte pe cel căutat într-un bîlci mai amețitor decît un carusel? Ce sentință, și, să recunoaștem, pe deplin îndreptățită, va formula Jerry aflînd că orica urmă a suspecților a fost pierdută? Și asta din cauza cîtorva cărți poștale ilustrate...

Începu să rătăcească fără țintă, de-a lungul stră­zilor înțesate de gherete improvizate, lăsîndu-și pașii în voia lor. Numai instinctul de vechi explorator, combinat cu puțin noroc, îl va repune pe pista cea bună.

Trecuse așa o oră sau mai mult de cînd umbla abătut, însetat, prăfuit. Se găsea în unul din acele momente cînd cea mai cumplită dorință ce te cople­șește e să sari gardul unui ștrand și să te arunci în bazinul răcoros.

Privi în jur ca spre a se dumiri dacă o localitate ca aceasta arată a avea ștrand. Nici vorbă! Se găsea pe strada care ducea la gară. Casele erau aici mai rare, nu se mai înghesuiau una în alta, cu grădini intre ele. Chiar din spatele lor începeau culturi de porumb, secară sau cînepă, Prin curți, la umbra cîte unui nuc uriaș sau a ghirlandelor de viță, la mese de scîndură, se jucau table sau cărți pe chibrituri. Se gîndi un mo­ment să se apropie de o poartă și să ceară o cană de apă, dair observă că setea, fără a slăbi, se transfor­mase în foame.

Ajunse în dreptul unei clădiri de o relativă impo­zanță, dar nezugrăvită de mult, pe fațada căreia scria cu litere mari: VILA MILLY. Spre deosebire de toate casele vecine, aici nu se observa nici cea mai mică mișcare, storurile erau lăsate, toate ușile închise. Lo­catarii erau, pesemne, plecați, sau dormeau duși. În spate, dintr-un lan cu porumbul mare pînă aproape de acoperiș, se înălța un măr văratic. De pe gard puteai ajunge aproape fără efort între crengile lui. Ceea ce Tino și experimentă.

Ajunsese pe la jumătatea celui de-al șaselea frucr, după ce-și înțesase buzunarele, cînd fereastra ce dădea spre coroana pomului se deschise brusc. Alt­cineva, aproape în același timp, se repezi și o apropie, lăsînd-o abia întredeschisă.

— Las-o, se auzi o voce, nu vezi că te îneci aici?

— Ai timp să respiri destul aer curat pe Bucura, replică celălalt. Ferestrele sînt făcute să stea închise, ca și gura, Cînd se deschid prea mult...

Geamul era acoperit cu hîrtie pentru învelit caie­tele școlare, decolorată de lumină. Prin crăpătura ferestrei răbufni un fum gros de țigară învăluind pomul în valuri înecăcioase. Tino se simți cuprins de amețeală și abia își înăbuși un acces de tuse.

Își încordă auzul, dar cei doi tăceau. Așteptau, se vede, să închidă din nou fereastra pentru a-și putea relua misterioasele afaceri. Dacă era așa, lucrurile se complicau îngrozitor, nelăsînd să se întrevadă ni­mic din taina ce apăsa asupra „Vilei Milly”.

După ce atmosfera se mai limpezi, prin slaba dîră luminoasă ce pătrundea înăuntru, Tino distinse silu­etele a doi bărbați ce fumau tăcuți.

Peste cîteva minute, unul din ei se apropie de fe­reastră spre a o închide.

— Nabu, urlă Tino sub perspectiva disperată de a rămîne cine știe cît timp suspendat în pom, fără să afle o iotă din ce se petrece înăuntru. Măcar să-i surprind, să văd ce fac, gîndi el.

În aceeași clipă, în timp ce păcurarul încremeni uimit în cadrul ferestrei, băiatul își dete drumul cu toată greutatea din măr. Căzătura fulgerătoare rea­liză însă cea mai cutremurătoare scenă ce se poate imagina. În loc să ajungă cu tălpile pe pămînt, se trezi călare în spinarea cuiva care, abia atunci își dete seama, aștepta pitit între buruienile mari ce înăbușeau porumbul. Acesta se ridică înspâimîntat și o luă la goană spre fundul grădinii, cu Tino în spate, făcîndu-și cu greu loc printre foile tăioase ale porumbiștei. Tichia îi căzuse, smulsă de crengile mă­rului, lăsînd țeasta goală ca un dovleac ce s-ar fi des­prins din vîrtej săltîndu-se îngrozit spre vreo ascun­zătoare.

— Sari jos, se auzi un strigăt, pînă nu-mi iese din raza puștii!

Tino își făcu vînt într-o parte, se piti la pămînt și așteptă bubuitura care nu întîrzie. Dovleacul dispă­ruse, însă, cu o agilitate surprinzătoare și tot ce mai văzu cînd se ridică dintre buruieni fu bustul vînătorului cu coatele pe pervaz și pușca în mîini, parcă muiată după o teribilă încordare. Privea dezolat pe deasupra porumbiștilar cu acel aer care spune singur că nu mai e nimic de făcut.

Abia cînd Tino luă tichia ce se legăna spînzurată în ramul mărului și i-o aruncă lui Nabu acesta iz­bucni subit într-un rîs răsunător.

— Dar ești un călăreț de mare clasă, zise cînd se mai domoli.

— A treia oară cînd îmi scapă! oftă vînătorul cu o părere de rău fără margini. Înseamnă că niciodată...

— Ți-am spus că trebuie să-l prinzi, nu să-l ciuru­iți, îl întrerupse Nabu. Ce, Doamne iartă-mă! Pri­cepi așa greu? Parcă tu ai fi cioban, nu eu.

— Trebuia să-mi pice, reluă celălalt. N-o s-aștept pînă-și termină depozitul de aur. Tot cu cîte-o oala pe care mi-o plasezi, nu mă îmblînzești. Să nu crezi...

Nabu arătă din cap spre copil. În sens de: „astea nu-s lucruri pe care să le discutăm față de el”.

— Unde e Jerry? întrebă.

— La căruță, explica Tino.

— Repede, acolo! comandă ciobanul, Jerry e în pericol.

Tino nu-și putu da seama dacă Nabu era sincer cînd spunea aceasta, sau plecarea grăbită se datora faptului că el îi deranjase în afacerile lor și ei n-ar fi vrut ca el să intre în „Vila Milly” să vadă ce se întîmplă înăuntru. Deduse doar atît că grupul vînătorului și cel al pleșuvului sînt rivale, cel de al doilea părînd a fi pus mîna pe comoară. Poziția lui Nabu nu era clară, în timp ce țintașul de vulturi dispăruse cu totul în culisele muntelui unde pregătea, probabil, o cumplită lovitură de teatru.

18

Tîrgul de vite arăta ca un cîmp după bătălie. Lumea începuse să se rărească. Unul după altul, carele se puneau în mișcare ca la începutul unei lungi pribegii. Din loc în loc, ghiulele risipite mai fumegau: instala­țiile unde se prăjeau mititei și se fierbeau crenvurști. Gherete se demontau sub izbiturile securilor, se încărcau și ele pe căruțe și lăsau locul pustiu. Covil­tirele moților întăreau și mai mult impresia că un drum lung avea să se aștearnă sub rafurile roase ale roților de lemn.

Se petrecuseră schimbări și în șirul indivizilor în­tinși la soare. Unii se uscaseră de-a binelea și se pregăteau de plecare, alții, abia ieșiți din apă aștep­tau nerăbdători să ocupe locul ce se elibera. Lîngă cei mai mulți, nevestele resemnate așteptau să se zbicească pentru a-i putea transporta acasă. Tînărul trăpaș dispăruse și asta însemna că totul s-a sfîrșit, Galbena urmînd să rămînă singură cu nămolurile ei, scoase abia o clipă de cutezătorii călăreți din veșnicia lor sleită.

Măgărușul își aștepta nemișcat lîngă căruța lui Nabu întorsătura destinului. Se poate afirma cu siguranță că nu visa nici așchiile de piatră ale muntelui ce-i vor mîngîia de acum copitele, nici tălăngile ce aveau să-i încînte urechile lungi pînă la capătul zile­lor. Visele lui puteau fi altele, oricare, în afară de acestea, pentru că, obișnuit, visele sînt cam altele decît cele care ar trebui.

În jurul lui și al căruței, singura ce-i devenise fami­liară în timpul șederii și de care nu se mai despărțea, creștea tot mai mult golul, pe măsură ce tîrgul se stingea treptat, istovit. Mai rămăsese alături doar pata murdară lăsată de un camion, obolul acestuia la îngrășarea șesului roșcat.

— Unde e Jerry? repetă Nabu întrebarea de la „Vila Milly”.

Tino privi agitat în jur, tot mai speriat, pe măsură ce o neagră presimțire punea stăpînire pe el. Ca să se elibereze de greutatea coșmarului și în speranța că va fi prin ceva contrazis, printr-o întîmplare sau măcar un cuvînt, șopti parcă vinovat:

— Cred că l-au găsit ai lui. Cred că acum e acasă, poate i-au dat de mîncare, sau îl ceartă...

— Nu e omul, spuse pe gînduri vînătorul. Mă tem de altceva mult mai rău. Îl cunosc ce poate și mai cunosc pe cineva... preferă el să rămînă enigmatic.

— Îl cunoști pe Jerry? zise Tino uimit și revoltat totodată. Vocea lui putea să însemne că se teme de oamenii aceștia care pentru a pune mîna pe comoară sînt în stare de orice, dar și că Jerry e prietenul lui și nu dă voie oricui să-și dea părerea despre el. Fap­tul precis că sînt în dușmănie cu pleșuvul, pe care și el îl ura cel puțin de două ori pe atîta, nu schimba cu nimic datele problemei. Important e ca el și Jerry să nu cadă în mîna nici unui grup, ca ei doi să-și poată continua expediția. Iată însă că unul din ei piere fără urmă, iar el rămîne să se războiască singur cu două grupuri mai mari și mai bine înarmate. Să se războiască, în același timp, cu necunoscutul.

— Îl cunosc, declară vînătorul, ca și pe tine. Vă știu și planurile. Iar fiindcă veni vorba, țin să te aver­tizez că documentele voastre conțineau cîteva erori

— Știi toate astea de la vînătorul de vulturi... Nu ne-a furat degeaba jurnalul, observ că vi l-a prelucrat tuturor, spuse Tino cu ironie amară, privindu-l pe celălalt drept în ochi. Unde ați ținut ședința, pe Ju­dele, pe Chiciura, pe Custura Păpușii? Sau la Tăul Spurcat?

— Erorile văd eu vă caracterizează, continuă să rămînă calm vînătorul. Nu el v-a furat jurnalul, el vi l-a restituit. De furat a avut altcineva grijă, unul care, deocamdată numai presupun, l-a furat pînă la urmă și pe viteazul Jerry.

— Spînul! exclamă băiatul. Crezi că... El a vrut să ne rătăcească cu săgețile lui blestemate pe zidul cetății... Dar nu l-am văzut atunci cînd am stat pe platou.

— Nici cătarea puștii nu l-a văzut la timp.

— Și crezi că vînătorul de vulturi ne era prieten? se agăță Tino de speranța că în pustietatea de piatră ar mai putea exista un suflet care să nu-i dușmă­nească. Poate l-ar ajuta să-l salveze pe Jerry, dacă într-adevăr, așa cum crede vînătorul, a fost răpit. La comoară nici nu se mai gîndea acum.

— Prietenia nu se declară, se dovedește! replică vînătorul impersonal ca un proverb. Dar iată pe ci­neva care ne-ar putea da indicii prețioase. Fetițo, ia hai la moșu!

Omul nu era bătrîn pentru a-și spune singur „moșu” și Tino încercă să și-l imagineze cu barbă. Nu, n-ar semăna nici așa cu vînătorul de vulturi, deși toți oamenii cu pușcă seamănă puțin între ei.

Fetița cu rochiță decolorată rămasă prea scurtă își încheiase ocupațiile grafice și se juca acum cu niște cioburi de oale sparte rămase după căruțele moților. Se apropie uitîndu-se mereu, nu la cel ce o strigase, ci la Tino.

— Una am pus-o, spuse ea mîndră de misiunea importantă ce i se încredințase.

— Și celelate?

— Le-am ascuns, zîmbi ea cu o mică viclenie în ochi.

— Jerry unde e? își asumă el cercetările, negiijîndu-i pe vînător și pe Nabu.

— A plecat eu camionul.

— Cine mai era în camion? interveni brusc vînătorul, că fata aproape se sperie.

— Un om. Era șoferul și cu un om, găsi ea că n-a fost suficient de clară.

— Cum arăta?

— Așa! Și fetița arată spre gard unde fața spînă, reprezentată printr-un cerc, rînjea spre ei.

19

Măgărușul s-a familiarizat imediat cu stîna și baciul susținea că asta e un semn de înțelepciune pentru că el, Tino, deși mai vechi, n-a reușit performanța. Umbla degajat printre oi, chiar cu o anumită afecți­une, nu se temea de berbeci, cîinii și-i făcuse pe loc complici, ba uneori inspecta și numeroasele vase de lemn și de tuci din preajma focului în căutarea unui codru de mălai. Se vedea la o primă ochire că nu-i era urît, fără unul de seama lui, așa cum îi era lui Tino fără Jerry, dar asta băiatul nu i-o mai spu­sese baciului pentru că acesta ar fi fost în stare să deschidă noi comparații care l-ar defavoriza.

Totul decurgea aici normal, dacă normal însem­nează a scoate oile la pășune, a le mulge, a face caș, a dormi buștean, a mînca și a fuma cu pipa. Nu se întreprindea nimic din ce ar fi dorit Tino și asta îl neliniștea pe măsură ce zilele treceau.

— Dacă tu, Nabu, sau tu, Tino, aflați ceva despre Jerry anunțați-mă imediat, spusese vînătorul atunci cînd se despărțisera de el la casa pădurarului. Nabu însă nu făcuse nimic în direcția asta, e drept că lip­sea zile întregi, dar nu se știe pentru ce. Iar el ar fi făcut orice însă nu știa cum.

Pînă la urmă, după îndelungate pregătiri psiholo­gice, își adună tot curajul de care dispunea și într-o dimineață, fără să anunțe nimic, o luă pe drumul știut spre fortăreață. Dacă aceasta era în mîinile spî­nului (el doar făcuse semnele pe ziduri și așezase fibula pe piatră, nu mai încăpea nici o îndoială), era posibil să-l fi închis pe Jerry acolo. Să fi trădat pri­etenul său cauza expediției și să se fi aliat cu spînul părăsindu-l pe el spre a descoperi comoara singur? Exclus. Să se fi asociat cu banditul pentru a-i smulge informații? Probabil. Atunci n-avea decît să facă joncțiunea pentru a ataca locul prețios din două părți, învingîndu-i pe toți ceilalți adversari. Să fi fost într-adevăr răpit? Varianta cea mai posibilă și cea mai înfricoșătoare totodată. În cazul acesta trebuia ac­ționat rapid, pentru a-l salva. În ce-l privește pe Nabu și pe vînător, nici gînd n-avea să-i informeze dacă ar da de urma prietenului. Era convins că aceș­tia sînt în căutarea, comorii, iar pe ei nu-i foloseau decît ca pioni pentru prinderea echipei rivale. Profită de sentimentele lui față de Jerry ca să-l antre­neze în căutarea acestuia, ceea ce pentru ei ar însemna prinderea spînului. S-aștepte ei mult și bine!...