Dumnezeu nu joaca zaruri

Prolog. 7

Solomon și Pi. 13

Grecii vor înțelepciune. 21

Altarul din Atena. 31

Galilei și principiul celei de-a doua cărți. 41

Telescopul Hubble și Reformațiunea.

Maeștrii celor două ceasuri. 63

Biblia și relativitatea.

Cel dintâi grăunte din pulberea lumii. 85

Despre stele, plutoniu și îngeri. 93

Supra-intelect matematic sau loterie cosmică?

Lumina era bună. 107

Ziua când Dumnezeu a întins cerurile. 115

Darwin privit dinăuntrul său. 131

Darwin privit dinafară. 141

Biblia și realitatea. 153

Darwin și originea ordinii. 161

Surpriză la Jurassic Park. 171

Dumnezeu nu joacă zaruri. 181

Bibliografie. 189

Prolog.

Într-o lume ideală, nu ar fi necesar să spun despre ce nu este vorba în această carte. Însă, când lumea în care scrii nu este numai imperfectă, ci și (deliberat) îngustă, nevoia de a defini lucrurile despre care nu ai de gând să vorbești devine imperioasă. Pe scurt: aceasta nu este o altă carte despre creaționismul științific. Aproape toți cei cărora le-am împărtășit proiectul au considerat însă, de la sine înțeles, că de fapt asta este. De aceea, va trebui să încep prin a defini creaționismul științific. Ceea ce se numește creaționism științific nu este altceva decât versiunea modernă a unei discipline medievale numită teologia naturală. Teologia naturală are la bază premisa că rațiunea umană poate, fără ajutorul revelației, să descopere adevărul despre Dumnezeu prin studiul naturii și filosofiei. Promotorul clasic al acestei idei a fost Toma d'Aquino (1225-1274), care credea că „revelația specială” (prin credința implicită în dogmele bisericii) și „revelația generală” (prin corecta folosire a rațiunii) nu se pot contrazice.

Rezultatul acestei teologii este un întreit dezastru.

În primul rând, este un dezastru spiritual pentru că acordă dogmelor bisericii / bisericilor o autoritate egală cu revelația. Dacă nu ați observat încă, acele rânduieli ale Bisericii Catolice care nu au o bază explicit biblică au în schimb o logică impecabilă. La fel de impecabile erau și silogismele fariseilor pe care Iisus le-a respins, nu pentru că erau defectuoase logic, ci pentru că revendicau o autoritate egală cu revelația. Mai puțin versați în logică decât fariseii și teologii scolastici, mulți predicatori evanghelici le calcă astăzi pe urme.

În al doilea rând, este un dezastru intelectual pentru că acordă, implicit, valoare absolută concluziilor filosofice sau științifice. Dacă omul poate prin puterea minții lui să ajungă la adevărurile revelate, înseamnă că raționamentele logico-filozofice și concluziile științei pot fi adevăruri absolute. Ceea ce motivează însă aventura nesfârșită a cunoașterii umane este tocmai conștiența caracterului ei provizoriu. Omenirea a plătit prețul teologiei naturale cu un mileniu de filosofie scolastică în care gândirea s-a învârtit în jurul lui Aristotel.

În al treilea rând, este un dezastru politic. Cel mai bun exemplu este istoria Inchiziției. Biserica apela la camera de tortură numai atunci când nu mai exista alt resort. Mai întâi, își dădea tot interesul să îi convingă pe eretici cu argumente logice, dar nu accepta ideea că ar putea exista argumente la fel de puternice împotriva ei. Dacă rațiunea umană, atunci când este corect folosită, va conduce inevitabil la adevărurile revelate în Biblie, înseamnă că cel care nu crede în teologia Bisericii (indiferent că aceasta este biblică sau doar „logică”) este încăpățânat și răuvoitor.

Un corolar modern al acestei atitudini este convingerea că există un complot al savanților pentru suprimarea dovezilor care infirmă teoria evoluției.

Reformatorii au respins teologia naturală pe temeiul scrierilor lui Pavel. Așa cum arăta Martin Luther, în Evanghelie omul este definit printr-o relație cu Dumnezeu bazată exclusiv pe credință. Limbajul lui Aristotel nu este potrivit pentru a vorbi despre această relație. „Filosofia, spunea Luther, este o prostituată bătrână care privește spre Atena. Evanghelia este o fecioară care privește spre Ierusalim.” Cele două nu au nimic în comun. Luther nu a respins rațiunea umană în sfera ei legitimă, ca instrument de cunoaștere a lumii, ci doar ca sursă alternativă de revelație.

Efectul paradoxal al respingerii teologiei naturale a fost nașterea științei moderne. Nu este întâmplător faptul că părinții ei au fost fie protestanți, ca Bacon, Kepler și Newton, fie dizidenți catolici, ca Galilei. Reformațiunea a afirmat independența teologiei față de filosofie și implicit a rațiunii față de teologie. Principiul a fost definit cel mai bine de Galilei, cea mai cunoscută victimă politică a teologiei naturale. „Dumnezeu, spune Galilei, a scris două cărți: Biblia și Cartea naturii. Biblia a fost scrisă în limbaj omenesc. Cartea naturii a fost scrisă în limbajul matematicii. De aceea, limbajul Bibliei este nepotrivit pentru a vorbi despre natură. Cele două trebuie studiate independent una de alta.”

Biblia nu conține revelații științifice. De fapt, prin însăși natura ei, știința nu este și nu poate fi revelație. De la început, Biblia definește știința ca pe o activitate a intelectului uman fără ajutorul revelației.

Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului; și le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; și orice nume pe care-l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i era numele.

Geneza 2:19

În textul de mai sus, Dumnezeu inițiază știința și o urmărește cu interes, dar nu intervine. Este de fapt relația dintre știință și Biblie de-a lungul mileniilor. Biblia inițiază efortul științific și așează în mintea noastră conceptul unui Dumnezeu care privește „să vadă” la ce concluzii ajungem, dar nu ne impune un canon intelectual. „Orice nume pe care-l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i era numele.”

Fiecare descoperire științifică este corolarul unei lărgiri a orizontului biblic. Eratostene a calculat dimensiunea Pământului și distanța până la Soare în timp ce supraveghea traducerea Bibliei în limba greacă la biblioteca din Alexandria. Pavel și Ioan au introdus conceptul Logosului întrupat și a răscumpărării materiei, îndemnând filosofia greacă să se întoarcă de la studiul ideilor la înțelegerea naturii. Vor trece însă 1500 de ani până când Reformațiunea va elibera teologia de greci. Kepler și Galilei au fost pentru știință ceea ce Luther a fost pentru teologie. Newton a fost un reprezentant al trezirii profetice care a însoțit spiritual secolul rațiunii. Relativitatea și fizica cuantică au însoțit redescoperirea Bibliei ebraice ca o alternativă de gândire holistică și nelineară la dualismul grec și logica lui Aristotel.

Cartea mea nu este, totuși, lucrarea unui teoretician, ci a unui pastor. Mă interesează relația dintre știință și Biblie din punct de vedere practic. Nu accept ca biserica mea să devină un ghetto intelectual în care orice întrebare are un răspuns vechi de peste 100 de ani. Privesc Biblia ca pe o fântână din care putem și avem datoria să scoatem adevăruri proaspete pentru vremuri noi. Cred, de asemenea, că acei credincioși care sunt îndrăgostiți de cunoașterea științifică au nevoie să-și ia Bibliile cu ei în această primejdioasă aventură. Dar Cel care a adus toate fiarele câmpului la Adam, „să vadă cum are să le numească”, nu ne spune dinainte unde duce cărarea îngustă a cercetării. Ca pastor, mă interesează doar să fie o experiență „care se dă prin credință și duce la credință” (Romani 1:16).

Se spune că Jan Hus, atunci când a fost ars, a observat o bătrânică apropiindu-se cu un braț de vreascuri pe care le-a aruncat pe rugul său. Privind la silueta firavă și chipul umil ale bătrânei atât de familiare oricărui pastor, reformatorul a exclamat cu ironie amară: „Sancta simplicitas!” Cele două cuvinte au rămas în memoria omenirii ca un avertisment cu privire la faptul că evlavia simplă și umilă poate fi periculoasă. În veacul democrației, adevăratul dușman al oricărei reformațiuni nu mai este Torquemada, ci „sancta simplicitas”, alături de fariseii care exploatează nu numai banii, ci și ignoranța văduvei.

SOLOMON ȘI PI.

A cunoscut Solomon valoarea lui? Și dacă a cunoscut-o sau nu, ce rost are întrebarea?

Templul lui Solomon avea un scop mai larg decât acela de a fi un centru național de închinare. Arhitectura lui trebuia să fie o replică adresată marilor religii păgâne, ale căror temple întruchipau suma realizărilor intelectuale ale antichității. Templul de la Ierusalim trebuia să demonstreze superioritatea religiei lui YHVH și profesiunea de credință a lui Solomon: YHVH este izvorul științei.

Templul păgân era o miniatură a cosmosului. Ziguratul babilonian reprezenta un munte – viziunea babiloniană a Universului – și conținea la subsol un bazin cu apă numit Apsu. Apsu era simbolul haosului primordial din care a fusese creat Universul. Mai ales în Egipt, proporțiile templelor reprezentau coduri numerice înțelese doar de inițiați. Aceste cifre comunicau profeții despre ciclurile Universului și adevăruri științifice, așa cum erau înțelese de casta preoțească.

Templul lui Solomon trebuia să folosească același limbaj pentru a comunica cosmogonia Genezei. La fel ca templele păgâne, templul de la Ierusalim oferea un model al cosmosului. Ciclul anual de ceremonii și sărbători simboliza o istorie lineară, mergând în progres de la creație până la sfârșitul lumii și judecata finală. Era o concepție diferită de cea a învățaților păgâni, care credeau că Universul este veșnic și istoria se repetă în cicluri infinite.

Un călător străin care ar fi vizitat templul lui Solomon ar fi remarcat mai întâi statura imensă a celor doi stâlpi de aramă. Stâlpii arătau cam în felul a două uriașe piese de șah și erau proporționali după măsura de aur.

Descoperirea măsurii de aur îi este atribuită lui Pitagora, care a trăit patru secole mai târziu decât Solomon. Cam la un secol după Pitagora, artistul grec Fidias a sculptat o statuie a lui Zeus folosind măsura de aur. Din acest motiv, măsura de aur este cunoscută ca cifra „fi” sau? este o constantă și are valoarea de 1,6180339887. Coloanele templului lui Zeus din Atena, unde se afla statuia, erau proporționate după aceeași măsură de aur. Într-un anumit sens, aceste coloane erau replici ale celor doi stâlpi de aramă. Este evident că Solomon cunoscuse valoarea lui? înaintea grecilor. Faptul că Solomon deținea cunoștințe superioare de matematică avea ca scop să îi convingă pe înțelepți să accepte învățătura lui despre cosmos și creație.

Odată intrat în curtea templului, călătorul ar fi fost întâmpinat de altarul pentru aducerea jertfelor și de marea de aramă. Marea de aramă era un bazin așezat pe doisprezece boi turnați tot în aramă. Cei doisprezece boi erau orientați către cele patru puncte cardinale. Boul, sau taurul, era pentru locuitorii orientului antic un simbol cosmic. Prima literă a alfabetului semit este alef. Cuvântul alef înseamnă bou și litera este reprezentată sub forma unui cap de bou stilizat. Un A răsturnat sugerează aceeași imagine. Măsurile exacte ale mării se află în 1 Împărați 7:23:

A făcut marea turnată din aramă. Avea zece coți de la o margine până la cealaltă, era rotundă de tot, înaltă de cinci coți și de jur împrejur se putea măsura cu un fir de treizeci de coți.

Cifra zece se referă la cele zece cuvinte (pentru noi propoziții) rostite de Dumnezeu la creație. Circumferința adaugă încă două serii de câte zece, corespunzând celor zece porunci și celor zece atribute ale înțelepciunii.

Marea de aramă este o problemă de geometrie cu implicații cosmologice. Raportul dintre circumferința unui cerc și diametrul său este o constantă matematică, cu alte cuvinte este același număr, independent de mărimea cercului. Constanta se numește? (pi) de la prima literă din cuvântul grecesc perimetros (?µ?), circumferință. Valoarea lui? așa cum este folosită astăzi de ingineri este 3,14159265. și a fost calculată de Arhimede. Înaintea lui, egiptenii și babilonienii calculaseră valoarea lui? doar în mod aproximativ. Cifra exactă a lui? nu o cunoaște însă nici o creatură din Univers. Motivul este acela că 3,14159265. este urmat de un număr infinit de zecimale și nu cunoaștem nici un model numeric care determină succesiunea cifrelor.