Despre Minuni

Pentru Cecil și Daphne Hanvood

Printre coline, un meteorit zace imens; de mușchiul gros cuprins, blând ploi și vânturi lent l-au șlefuit și muchiile pietrei le-au destins.

Și-astfel Pământul mistuie ușor tăciunii rupți din sideralul foc, schimbând pe translunarul călător în băștinaș, din Anglia de loc.

Nu-i de mirare că hoinari ca el își află-n poala Terrei locul scris, căci pân' la cel din urmă firicel, din alte spații tot i-a fost trimis.

Tot ce-i pământ odinioară cer a fost, și tot din soare i-a căzut sau dintr-un astru smuls în zbor stingher și-n flacăra-i hulpavă reținut.

Și dacă stropi târzii mai cad și-acum din cer, la fel plăsmuitoru-i scop îi modelează, ca-n vechimi de drum, al ploii de-aur fericit potop.

C. S. L.

Pentru cei care vor să găsească o dezlegare e de mare folos să știe să pună bine problema. Căci rezultatul fericit al cercetării depinde de dezlegarea problemelor puse anterior.

ARISTOTEL

CUPRINS:

I Sfera cărții de față.

II Naturalistul și supranaturalistul.

III Dificultatea cardinală a naturalismului.

IV Natură și Supranatură.

V Altă dificultate a naturalismului…

VI Răspunsuri la îndoieli.

VII Capitol despre diversiuni.

VIII Minunea și legile Naturii.

IX Un capitol nu neapărat necesar…

X „ Ceva roșu și scârbos „

XI Creștinism și „religie”

XII Proprietatea minunilor.

XIII Despre probabilitate.

XIV Marea minune.

XV Minunile Vechii Creații.

XVI Minunile Noii Creații

În toată viața mea nu am întâlnit decât o singură persoană care pretinde că a văzut o stafie. Și partea interesantă a întâmplării este că acea persoană nu credea în nemurirea sufletului înainte de a fi văzut stafia și a continuat să nu creadă și după ce a văzut-o. Ea susține că cele văzute trebuie să fi fost o iluzie sau o festă a nervilor. Și, evident, e posibil să aibă dreptate. A vedea nu e totuna cu a crede.

Din acest motiv, la întrebarea dacă există minuni nu se poate răspunde niciodată numai pe baza experienței. Orice eveniment care ar putea pretinde că este o minune e, în ultimă instanță, ceva oferit simțurilor noastre, ceva văzut, auzit, pipăit, mirosit sau gustat. Și simțurile noastre nu sunt infailibile. Dacă ni se pare că s-a întâmplat ceva extraordinar, putem spune oricând că am fost victime ale unei iluzii. Dacă susținem o filosofie care exclude supranaturalul, asta vom spune întotdeauna. Ceea ce învățăm din experiența depinde de ce tip de filosofie punem în practică. E inutil deci să apelăm la experiență înainte de a lămuri, cât mai bine cu putință, problema filosofică.

Dacă experiența nemijlocită nu poate demonstra sau infirma miraculosul, cu atât mai puțin o poate face istoria. Mulți cred că putem decide dacă în trecut a avut loc o minune prin examinarea mărturiei „potrivit regulilor obișnuite ale investigației istorice”.

Dar regulile obișnuite nu pot fi aplicate înainte de a decide dacă minunile sunt posibile și, în caz afirmativ, cât de probabile sunt. Pentru că, dacă sunt imposibile, dovezile istorice, oricât de multe, nu ne vor convinge. Dacă ele sunt posibile, dar extrem de improbabile, atunci numai evidența matematic demonstrativă ne va convinge: și de vreme ce istoria nu furnizează niciodată un asemenea grad de evidență, ea nu ne poate convinge niciodată că o minune a avut cu adevărat loc. Dacă, pe de altă parte, minunile nu sunt intrinsec improbabile, mărturiile existente vor fi de ajuns pentru a ne convinge că au avut loc un număr însemnat de minuni. Rezultatul anchetelor noastre istorice depinde astfel de opiniile filosofice pe care le-am cultivat înainte de a fi început să examinăm mărturiile. Problema filosofică are deci întâietate.

Iată un exemplu despre ceea ce se întâmplă dacă omitem obligația filosofică preliminară și ne grăbim să ajungem direct la cea istorică. Într-un comentariu popular al Bibliei vom găsi o discuție despre data la care a fost scrisă cea de-a patra Evanghelie. Autorul spune că ea trebuie să fi fost redactată după execuția Sfântului Petru deoarece, în cea de-a patra EVanghelie, Cristos este reprezentat ca prezicând execuția Sfântului Petru. „O carte”, crede autorul, „nu poate fi scrisă înaintea evenimentelor la care se referă.” Firește că nu poate, decât dacă au loc predicții adevărate. Dacă da, atunci acest argument al datării se prăbușește. Or, autorul nu a discutat deloc dacă predicțiile reale sunt posibile. El consideră (poate inconștient) ca de la sine înțeles că nu sunt. S-ar putea să aibă dreptate: dar dacă are, el nu a descoperit acest principiu prin investigație istorică. Neîncrederea în predicții și-a transplantat-o în opera istorică luând-o, așa zicând, de gata. Dacă nu ar fi procedat astfel, nu ar fi putut ajunge la concluzia sa despre datarea celei de-a patra Evanghelii. Lucrarea sa este, așadar, absolut inutilă pentru cineva care vrea să știe dacă predicțiile există într-adevăr. Autorul începe să lucreze doar după ce a răspuns deja negativ la întrebare și pe temeiuri pe care nu ni le împărtășește niciodată.