Sfaturile unui diavol batran catre unul mai tanar

Un drac cel mai bine se alungă, atunci când nu se lasă dus cu textele Scripturii, dacă îl faci de râs și de batjocură, căci nu îndură să-l iei peste picior.

LUTHER

Diavolului… spirit mândru… nu-i vine la socoteală să îți râzi de el.

THOMAS MORUS

Prefață.

Nu am de gând să lămuresc cum anume mi-a picat în mână corespondența pe care o ofer aici publicului cititor.

În ce privește diavolii, rasa omenească poate face două greșeli la fel de însemnate, dar opuse. Una e să nu creadă în existența lor. A doua e să creadă în ea și să-și bată capul cu diavolii în prea mare și dăunătoare măsură. Ei înșiși se bucură la fel de ambele erori și-l vor saluta pe materialist, ca și pe magician, cu aceeași desfătare. Materialul folosit în această carte e la îndemâna oricui a apucat o dată să priceapă ce și cum; însă ranchiunoșii și exaltații care i-ar da o rea folosință nu vor afla nimic de la mine.

Cititorii sunt sfătuiți să nu uite că dracul e un mincinos. Nu toate vorbele lui Sfredelin trebuie luate drept adevărate, nici măcar din punctul lui de vedere. Nu am încercat nicicum să identific vreuna dintre ființele umane despre care e vorba în scrisori; dar tare mă îndoiesc că portretul Fratelui Spike sau al mamei pacientului, de pildă, ar fi pe de-a-ntregul fidele. Imaginația lucrează în Iad tot așa cum lucrează pe Pământ.

În fine, trebuie să adaug că nu m-a preocupat deloc să pun în ordine cronologia scrisorilor.

Numărul 17 pare să fi fost compusă înainte ca raționalizarea să devină o treabă serioasă; în general, însă, diavoleasca metodă a datării pare să nu aibă nimic de-a face cu timpul terestru și nici eu nu am încercat săi dau de cap. Istoria Războiului European, în afară de cazul când se întâmplă să intersecteze condiția spirituală a vreunei ființe umane, i-a fost lui Sfredelin, firește, perfect indiferentă.

C. S. LEWIS.

MAGDALEN COLLEGE,

5 IULIE 1941

SFATURILE UNUI DIAVOL BĂTRÂN CĂTRE UNUL MAI TÂNĂR.

Dragul meu Amărel, Am reținut ce mi-ai spus despre felul cum îi îndrumi pacientului tău lecturile și despre cum te îngrijești să se vadă cât mai mult cu prietenul lui materialist. Dar nu ești oare nițeluș naiv? Credința ta, îmi pare, e că raționamentul ar fl în stare să-l ferească de strânsoarea Dușmanului. Poate să fi fost așa dacă individul trăia acum câteva secole. Pe vremea aceea oamenii încă mai știau destul de bine când anume un lucru era cu adevărat dovedit și când nu; iar dacă era dovedit, și credința lor era deplină. Încă mai puneau cap la cap gândul și fapta și erau gata să-și schimbe cursul vieții ca urmare a unui lanț de raționamente.

Dar acum că ne-a reușit pasiența cu presa scrisă și alte asemenea instrumente de atac, situația s-a schimbat simțitor. Omul tău s-a obișnuit încă de pe când era copil să-i dănțuiască prin cap tot soiul de filosofii incompatibile. Pentru el doctrinele nu sunt în primul rând „adevărate” sau „false”, ci „academice” sau „practice”, „depășite” sau „la zi”, „convenționale” sau „radicale”. Jargonul, și nu raționamentul, e cel mai bun aliat al tău dacă vrei să-l ții departe de Biserică. Nu-ți pierde vremea încercând să-l faci să creadă că materialismul e adevărați Fă-l să creadă că e puternic, sau intransigent, sau curajos – că e filosofia viitorului. De așa ceva îi pasă lui.

Problema cu raționamentul e că mută toată lupta pe teritoriul Dușmanului. Argumente are și El; pe când în tipul de propagandă aplicată despre care vorbesc, e lucru bine-cunoscut că, de secole încoace, Acela s-a dovedit mult inferior Tatălui Nostru din Adânc. Din chiar momentul când pui la bătaie argumente, îi și trezești pacientului rațiunea; iar odată trezită, cine știe la ce se poate ajunge? Chiar dacă un gând anume poate fi în așa fel răsucit încât să ajungă la rezultate favorabile nouă, te vei trezi într-un final că ai împuternicit în mintea pacientului obișnuința fatală de a se preocupa de chestiuni universale și de a nu mai lua în seamă șuvoiul experiențelor imediate ale simțurilor. Sarcina ta e să-i fixezi atenția asupra acestui șuvoi. Deprinde-l să-l numească „viață adevărată” și nu-l lăsa să se întrebe ce vrea să zică „adevărată”.

Nu uita, el nu e, ca tine, spirit pur. Fiindcă nu ai fost niciodată om (ah, abominabil avantaj al Dușmanului!), nu-ți dai seama cât de înrobiți sunt impulsurilor celor mai banale. Aveam odată un pacient, ateist de primă mână, care obișnuia să citească la British Museum. Într-o zi, pe când citea, am văzut cum un firicel de gând începuse s-o ia razna în capul lui. Dușmanul, firește, i s-a înființat imediat lângă ureche.

Într-o clipită am văzut cum munca mea de douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă din zăpăceală m-aș fi apucat să-mi apăr cauza cu argumente, aș fi fost pierdut. Dar n-am fost așa prost. Am intervenit de îndată acolo unde știu că sunt ascultat și i-am sugerat omului că venise vremea prânzului. Dușmanul, presupun, i-a sugerat contrariul (știi bine că oricât ai trage cu urechea, nu poți nici de-al naibii să auzi ce le spune El!)