Scrisorile lui Zgindarila
Aa
Scrisorile unui drac bătrân către un drac tânăr
„Cel mai bun mod de a-l alunga pe diavol, dacă nu cedează la texte din Scriptură, este să-l iei în zeflemea și să-l ironizezi, pentru că el nu suportă disprețul.”
Luther
„Diavolul,… Spiritul mândru. Nu suportă să râzi de el.”
Thomas Morus
Prefață.
Nu am nici cea mai mică intenție să explic cum mi-a căzut în mână corespondența pe care o prezint acum publicului.
Există două greșeli egale și opuse pe care noi, rasa umană, le putem face în legătură cu dracii. Una este să nu credem în existența lor. Cealaltă este să credem și să avem pentru ei un interes exagerat și bolnăvicios. În ce-i privește, ei sunt la fel de mulțumiți de ambele greșeli și aclamă cu aceeași încântare un materialist sau un vrăjitor.
Stilul folosit în această carte poate fi foarte ușor deprins de oricine își dă seama de șmecherie, dar cei rău intenționați sau exaltați, care ar putea să-i dea o întrebuințare greșită, nu-l vor învăța de la mine.
Cititorii sunt sfătuiți să-și amintească că diavolul este un mincinos. Nu orice spune Zgândărilă trebuie socotit adevărat, nici măcar din punctul lui de vedere. Eu nu am făcut nici o încercare de a identifica vreuna din ființele omenești menționate în scrisori, dar cred că e foarte puțin probabil ca portretele, să zicem ale părintelui Țepuș sau ale mamei pacientului să fie cu totul exacte. Există și în Iad, ca și pe Pământ, dorințe irealizabile.
În concluzie, se cuvine să adaug că nu s-a făcut nici un efort de a rezolva cronologia scrisorilor. Scrisoarea numărul XVII pare să fi fost compusă înainte ca cearta să devină serioasă, dar, în general, metoda diabolică de datare pare să nu aibă nici o legătură cu timpul terestru și eu n-am încercat să o reproduc. Istoria Războiului European, exceptând situațiile în care se întâmplă să atenteze la condiția spirituală a unei ființe umane, nu prezintă, evident, nici un interes pentru Zgândărilă.
C. S. Lewis, Magdalen Colege, 5 iulie 1941
I. Dragul meu Pelinișor, Iau aminte la ceea ce spui despre îndrumarea lecturii pacientului tău și grija ca el să se întâlnească cu o bună parte din prietenii săi materialiști. Dar oare nu ești puțin cam naiv? Sună ca și cum tu presupui că argumentul ar fi modul de a-l ține departe de ghearele Vrăjmașului. Așa ar fi fost, dacă ar fi trăit cu câteva secole înainte. Pe atunci, oamenii știau încă destul de bine când un lucru era dovedit și când nu și, dacă era dovedit, atunci chiar îl credeau. Ei încă legau gândirea de practică și erau gata să-și schimbe modul de viață în urma unei înlănțuiri de raționamente. Dar noi am schimbat mult situația cu ajutorul presei săptămânale și cu alte arme de felul acesta. Omul tău, încă de copil, a fost obișnuit ca o duzină de filosofii incompatibile să-i joace deodată în cap. El nu se gândește la doctrine dacă sunt, întâi de toate, „adevărate” sau „false”, ci dacă sunt „academice” sau „practice”, „depășite” sau „contemporane”, „convenționale” sau „barbare”. Jargonul, nu argumentul, este cel mai bun aliat al tău în a-l ține departe de biserică. Nu-ți pierde timpul încercând să-l faci să creadă că materialismul este adevărat. Fă-l să creadă că e puternic, sau viguros, sau curajos, că este filosofia viitorului – asta-l interesează.
Necazul cu argumentul este că mută toată lupta pe terenul Vrăjmașului și El poate să argumenteze, pe când în propaganda cu adevărat practică de felul celei pe care o sugerez El s-a dovedit, de-a lungul secolelor, cu mult inferior Tatălui Nostru din Adâncuri. Prin însuși actul confruntării, tu trezești rațiunea pacientului și, odată trezită, cine poate prevedea rezultatul? Chiar dacă un anumit șir de gânduri poate fi sucit în așa fel încât să se încheie în favoarea noastră, vei descoperi că ai întărit în pacientul tău obiceiul fatal de a se preocupa de problemele universale și de a-și îndepărta atenția de la șuvoiul experiențelor senzoriale, imediate. Sarcina ta este să-i fixezi atenția asupra șuvoiului. Învață-l să-l numească „adevărata viață” și nu-l lăsa să se întrebe ce înțelege prin „adevărată”.
Adu-ți aminte că el nu este un spirit pur, ca tine. Cum tu n-ai fost niciodată om (ah, avantajul acesta nesuferit al Vrăjmașului), nu-ți dai seama cât sunt ei de înrobiți de strânsoarea obișnuitului.
Am avut cândva un pacient, un ateu convins, care obișnuia să studieze la British Museum. Într-o zi, pe când era acolo și citea, am văzut că un șir de gânduri din mintea lui începe s-o ia pe un drum greșit. Bine-nțeles, Vrăjmașul a fost lingă el într-o clipită. Înainte să mă dezmeticesc eu, am văzut că munca mea de vreo douăzeci de ani începe să se clatine. Dacă mi-aș fi pierdut capul și aș fi încercat o defensivă prin argumentare, aș fi fost distrus. Dar n-am fost așa prost. Am lovit instantaneu în partea pe care omul o avea cel mai bine sub controlul meu și am sugerat că era vremea prânzului.
Vrăjmașul a făcut pesemne contrasugestia (știi că nu se poate surprinde exact ce le spune el) că asta e ceva mai important decât masa. Cel puțin cred că acesta trebuie să fi fost firul lui, deoarece când am spus: „Exact, de fapt prea important ca să fie abordat la sfârșitul dimineții”, pacientul s-a luminat considerabil, iar pe când am adăugat: „Ar fi mult mai bine să revin după prânz și să încep cu mintea odihnită”, era deja în drum spre ușă. Odată ajuns în stradă, bătălia a fost câștigată. I-am arătat un vânzător de ziare anunțând ziarul de amiază și autobuzul 73 care trecea, iar înainte de a pune piciorul pe scară i-am dat convingerea de neclintit că, oricât de ciudate ar fi ideile care i s-ar năzări cuiva închis doar cu cărțile sale, o doză sănătoasă de „viață adevărată” (prin care înțelege autobuzul și vânzătorul de ziare) este suficientă pentru a-i arăta că „toate celelalte nu pot fi nicidecum adevărate”. Știa că a scăpat ca prin urechile acului și, în anii următori, îi făcea plăcere să vorbească despre „acel nelămurit simț al actualului care este suprema noastră garanție împotriva aberațiilor logicii pure”. Acum e în siguranță în casa Tatălui Nostru.
