Diavolul și domnisoara Prym

Crimă sau ritual de sacrificiu? Străinului îi este indiferent. Oricare ar fi victima, el își va respecta promisiunea. Oamenii din mica localitate unde nu se întâmplă nimic sunt puși în fața unei opțiuni. Iar în sat nu sunt mai mult de trei inși care „dorm singuri”: preotul, tânăra domnișoară Prym și bătrâna Berta. Cine va fi ales?

Istoria unui om este istoria întregii omeniri. Istoria unui sat este istoria oricărui loc de pe pământ. Binele seamănă perfect cu răul și răul scoate la iveală ce e bun în om. Îngerului păzitor i se întâmplă să adoarmă, spre bucuria diavolului păzitor, în mica așezare a cărei liniște a fost distrusă de un străin ciudat, barmanița hotelului, domnișoara Prym, are multe de rezolvat și o singură săptămână la dispoziție.

O, Mărie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.

Amin.

Și l-a întrebat un fruntaș, zicând:

Învățătorule bun, ce să fac ca să moștenesc viața cea de veci?

Iar Isus i-a zis:

Pentru ce mă numești bun?

Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu.

LUCA, 18, 18-19

NOTA AUTORULUI.

Prima legendă despre Scindare ia naștere în Persia antică: după ce a creat universul, zeul timpului își dă seama de armonia din jurul său, dar simte că-i lipsește ceva foarte important – un tovarăș cu care să se bucure de toată frumusețea aceea.

Vreme de o mie de ani se roagă să aibă un fiu. Istoria nu spune cui i se roagă, dat fiind că el însuși e stăpân atotputernic, unic și suprem; cu toate acestea se roagă și, în cele din urmă, rămâne însărcinat.

Văzându-și dorința înfăptuită, zeul timpului e cuprins de căință, conștient fiind că echilibrul lucrurilor era cum nu se poate mai fragil. Dar e prea târziu – copilul este pe drum. Tot ce mai poate face cu lamentările sale este ca pruncul pe care-l purta în pântece să se scindeze în doi.

Legenda povestește că, așa cum din rugăciunea zeului se naște Binele (Ormuzd), din căința lui se naște Răul (Ahriman) – frați gemeni.

Îngrijorat, el rânduiește totul astfel încât Ormuzd să iasă primul din pântecele său, dominându-și fratele și evitând ca Ahriman să dea de furcă universului. Cum însă Răul e isteț și capabil, el izbutește la ceasul nașterii să-l îmbrâncească pe Ormuzd și apucă să vadă cel dintâi lumina stelelor.

Consternat, zeul timpului se decide să creeze aliați pentru Ormuzd: face să ia naștere rasa umană care va lupta împreună cu el pentru a-l domina pe Ahriman și a evita ca acesta să pună stăpânire pe toate.

În legenda persană, rasa umană se naște ca aliată a Binelui și, potrivit tradiției, ea va triumfa în cele din urmă. Altă istorie despre Scindare va apărea însă cu multe veacuri mai târziu, de astă dată într-o versiune opusă: omul ca instrument al Răului.

Cred că mai toți știu ce vreau să spun: un bărbat și o femeie stau în grădina Raiului și se bucură de toate desfătările imaginabile. Există o singură interdicție – cuplul nu va putea cunoaște niciodată ce înseamnă Binele și Răul. Domnul atotputernic a spus (Fac, 2:17): „iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci”.

Și într-o bună zi se ivește șarpele, asigurându-i că această cunoaștere e mai importantă chiar decât raiul și că trebuiau să intre în posesia ei. Femeia refuză, zicând că Dumnezeu i-a amenințat cu moartea, dar șarpele garantează că nu se va întâmpla nimic asemănător: dimpotrivă, în ziua când vor ști ce înseamnă Binele și Răul, vor fi egali cu Dumnezeu.

Convinsă, Eva mănâncă din fructul interzis și-l împarte și cu Adam. Din clipa aceea, echilibrul originar al Paradisului se destramă, iar cei doi sunt izgoniți și blestemați. Există însă o frază enigmatică rostită de Dumnezeu și care-i dă dreptate șarpelui: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre noi, cunoscând binele și răul.”

Nici în acest caz (după cum nici în cel al zeului timpului care se roagă pentru ceva, deși el e stăpânul absolut), Biblia nu lămurește cu cine anume stă de vorbă Dumnezeul unic și – admițând că este unic – de ce spune „unul dintre noi”.

Oricum ar fi, rasa umană e osândită încă de la început ca în eterna Scindare să evolueze între cele două contrarii. Și la fel și noi, pradă acelorași îndoieli ca și strămoșii noștri; cartea de față are drept scop să abordeze această temă apelând, în unele momente ale intrigii, la unele legende cu acest subiect și răspândite pe toată fața pământului.

Cu Diavolul și domnișoara Prym am încheiat trilogia Și în ziua a șaptea…, din care fac parte Pe malul râului Piedra am șezut și-am plâns (1994) și Veronika se hotărăște să moară (1998). Cele trei cărți vorbesc despre o săptămână din viața unor persoane normale care, brusc, se pomenesc confruntate cu dragostea, moartea și puterea. Am fost totdeauna încredințat că transformările profunde, atât în ființa umană cât și în societate, au loc într-un interval de timp foarte redus. Când ne așteptăm mai puțin, viața ne confruntă cu o provocare spre a ne pune la încercare curajul și voința de schimbare; în acest moment, nu are rost să pretindem că nu se întâmplă nimic sau să ne scuzăm zicând că nu suntem pregătiți.

Provocarea nu așteaptă. Viața nu privește îndărăt. O săptămână este un interval de timp suficient ca să decidem ne hotărâm dacă ne acceptăm destinul sau nu.

Buenos Aires, august 2000

De vreo cincisprezece ani, bătrâna Berta se așeza zilnic în fața porții sale. Locuitorii din Viscos știau că așa se comportă de obicei oamenii vârstnici: visează la trecut și la tinerețe, contemplă o lume din care nu mai fac parte, caută subiecte de conversație cu vecinii.