Doi ochi albastri

Doi ochi albastri de Thomas Hardy

PREFAȚA

ACESTE CAPITOLE AU FOST scrise într-o vreme când mania restaurărilor bisericești, făcute la întimplare, se răspândise până în cele mai îndepărtate colțuri ale vestului Angliei, unde înfățișarea sălbatică și tragică a coastei era de mult în desăvârșită armonie cu aspra artă gotică a clădirilor ecleziastice, presărate de-a lungul ei, făcând ca orice încercare de inovație arhitectonică să creeze un mare dezacord. Să înlături învelișul medievalismului din care pierise orice duh părea un aci nu mai puțin absurd decât să te apuci de renovarea piscurilor înconjurătoare.

Astfel s-a întâmplat ca închipuita poveste a’ trei inimi omenești, ale căror simțăminte nu erau lipsite de legătură cu aceste împrejurări materiale, să-și găsească în întâm-plările inerente unor asemenea renovări ecleziastice un cadru potrivit de desfășurare.

Țărmul și regiunea de Ungă Castle Boterel încep să trezească interes și vor fi curând recunoscute. Se cade să adaug că locurile acelea sunt printre cele mai înaintate spre apus dintre toate ungherele pe care le-am ales drept potrivite înălțării scenei unor drame imperfecte ale vieții și pasiunilor de provincie; și se află aproape sau nu prea departe de nelămuritul hotar al regatului Wessex, ce se întinde mai încolo și care, asemeni extremităților de apus ale așezărilor americane, nu era statornic, înmntând necontenit.

Aceste lucruri nu au, totuși, prea mare însemnătate? Locul acela este, înainte de orice (pentru un om, cel puțin), un tărâm de vis și de taină. Păsările spectrale, marea ca un lințoliu, viatul ce ridică spume, veșnicul monolog al apelor, florile de o nuanța adine purpurie, ce par să se înalțe ca un abur din văgăunile dinspre țărm, împrumută, prin ele însele, scenei o atmosferă de redenie de noapte ivită în asfințit.

O uriașă stâncă de pe malul mării ocupă un loc aparte În povestire, și pentru un unul sau altul, acuma dat uitării, această stâncă a fost descrisa în istorisirea noastră ca neavând nume. Simțul exactității ne cere sa precizăm că o stâncă masivă, care seamănă în multe privințe cu stâncă din descriere, poartă un nume care nu s-a făcut celebru prin nimic.

Martie 1895.

P.S. Prima ediție a acestei povestiri în trei volume a. Văzut lumina tiparului la începutul verii anului /. V Acțiunea ei reprezintă faza romantică a unei idei dezvoltate în altă carte, scrisă mai. Târziu. Un critic cu matura judecată al acelei ediții putea remarca, cu siguranța. O imaturitate a concepțiilor despre viață și a măiestriei artistice. Dar corectarea acestor lucruri cu experiența anilor de mai târziu, chiar dacă ar fi fost posibilă, ar fi avut drept urmare, cum se întâmplă îndeobște cu asemenea încercări, spulberarea, oricărei prospețimi și spontaneități din filele ei, așa cum ne apar.

Voi adăuga un cuvânt despre topografia acestei povești de dragoste, drept răspuns unor întrebări, deși chestiunea poate părea lipsită de însemnătate. Conacul care poartă numele de „Endelstoiv House” există în mare măsură, în realitate, deși poate fi găsit într-un loc cu câteva mile mai la sud de zona presupusă. La fel și biserica din povestea noastră, care a fost plasată mai înspre ocean decât originalul.

Iunie 1912

T.H.

O viorea în vârsta crudă a mindrei firi Timpurie, fără vlagă, gingașă, iute pieritoare, parfum și mlădiere de o clipă. Atâta doar.

„Vestală niândră-nscăunată pe un tron din Soare-Apune”

ELFRIDE SWANCOURT ERA O fată care-și da ușor în vileag emoțiile. Esența lor aparte, însă, și chipul în care se schimbau, pe măsura scurgerii orelor, nu se dezvăluiau decât celor ce erau martorii împrejurărilor în care ea își ducea viața.

Făptura ei era o îmbinare de amănunte deosebit de interesante, ce-ți părea neobișnuită, mai mult din pricina îmbinării în sine decât a elementelor îmbinate, luate în parte. De altfel, când stăteai de vorbă cu ea, forma și substanța trăsăturilor ei îți rămâneau ascunse; și această încântătoare putere de a împiedica o cercetare mai amănunțită a ființei sale de către un interlocutor nu era o urmare a acelei disimulări pe care o observi în purtarea unui om bine format (căci purtarea ei era copilăroasă și abia șlefuită), ci a naivității pline de farmec a gândurilor cărora ea le dădea glas. Trăise, de când se știa, o viață retrasă; acel monstrari digito 1 al oamenilor care se pierd în nimicuri nu-i măgulise orgoliul și, la vârsta de nouăsprezece, douăzeci de ani, nu știa mai multe despre viața de societate decât o orășeancă de*eincisprezece ani.

1 A fi arătat cu degetul (lat).

2

Ceva observai, totuși, la ea, și acel ceva erau ochii, în ei vedeai esența întregii sale ființe; n-aveai de se să privești mai în adânc – toată viața ei era acolo.

Ochii aceștia erau albaștri; albaștri ca depărtările toamnei, albaștri ca albastrul ce se întrezărește printre coamele pierdute ale dealurilor și povârnișurilor împădurite într-o dimineață însorită de septembrie. Un albastru cețos, străbătut de umbre, fără începui, fără întindere, și pe care-l priveai în adâncuri, nu doar la suprafață*

Iar dacă e să vorbim de prezentă, trebuie*să spunem că prezența ei nu era impunătoare, ci firavă. Există Temei a căror personalitate e în stare să domine întreaga atmosferă a unei săli de petrecere; personalitatea Elfridei nu era mai dominantă decât a unei pisicuțe.

Elfride avea expresia gânditoare de pe chipul Madonei della Sedia, lipsindu-i, însă, extazul acesteia; căldura și vioiciunea tipului feminin, atât de comun frumuseților lui Rubens, muritoare și nemuritoare, fără senzualitatea lor obsedantă. Expresia caracteristică chipurilor de femei de pe pânzele lui Corregio, aceea a gândurilor omenești încărcate de doruri prea adinei pentru lacrimi, se ivea, ’ uneori, și pe fața ei, rar, însă, în împrejurări obișnuite.

Momentul din viața Elfridei Swancourt, în care putem spune că se observă statornicirea unui curent emoțional mai profund, apăru într-o după-amiază de iarnă când – îndeplinindu-și oficiile de gazdă – fata se trezi față în față cu un om pe care nu-l mai văzuse niciodată și pe care-l privea cu curiozitatea și interesul Mirandei, cum nu mai privise nicicând un muritor.

Tocmai în ziua aceea, tatăl ei, pastor văduv al unei parohii din extremitatea scăldată de valurile mării a regiunii Lower Wessex, era chinuit de un atac de gută. Isprăvind supravegherea treburilor casnice, Elfride se simți cuprinsă de nerăbdare, ieși de mai multe ori din camera ei, urcă scara și bătu la ușa odăii tatălui ei.

„Intră” se auzea, de fiecare dată, dinăuntru, o voce puternică de om trăit în aer liber.

— Tată, spuse Elfride într-un rând bărbatului de cincizeci de ani, bine făcut și plăcut la înfățișare, care zăcea pe pat înfofolit într-un halat, bolborosind și spumegând ca o sticlă gata să pocnească și lăsând, când și când, să-i scape printre dinți frânturi de cuvinte care aduceau a înjurături: Tată, astă-seară nu vii jos?

3

Elfride vorbise cu voce ridicată, pastorul fiind cam tare de ureche.

— Nu prea cred… of, of, of!… Nu, nici pomeneală, Elfride. Uf, uf, uf! N-aș suferi nicio batistă pe afurisitul ăsta de deget, darămite un ciorap sau un papuc… Uf, uf, uf! Uite, iar m-apucă! Nu, până mâine nu mă dau jos din pat!

— Atunci sper că omul ăla de la Londra n-o sa vină, că altfel nu știu ce-o să mă fac, tată.

— Ei, da, o să fie cam neplăcut. ’<— N-aș crede să vină astăzi, r- De ce?

— Fiindcă bate tare vântul.

— Vântul? Ai și tu niște idei, Elfride! Unde s-a mai pomenit vânt care să țină omu’ de la treburile lui? Uf, 1 și degetul ăsta care m-a apucat așa, pe nepusă masă!… Dacă vine, cred c-ar fi bine să-l trimiți la mine, pe urmă dă-i ceva de mâncare și rostuiește-i un loc de dormit. Doamne, ce de belele pe capul nostru!

— S-ar cădea să-i servesc cina?

— Nu, ar fi o masă prea grea pentru un om care sosește ostenit de la drum lung.

— Atunci, un ceai?

— Nu, nu-i destul de sățios.

— O ceașcă de ceai cu o gustare lângă ea. Ce zici? Avem friptură rece de pasăre, plăcintă de iepure, niște prăjituri… de-alde-astea.

— Bine, ceai și o gustare.

— Ce zici, să-i torn eu ceaiul, tală?

— Bineînțeles! Doar ești stăpâna casei!

— Cum? Să stau cu un străin, până sfârșește masa, ’ cum aș sta cu o cunoștință, fără să mi-l fi prezentat nimeni înainte?

— Ei, mai lasă prostiile astea cu prezentatul, fetițo • ce, n-ai minte? Un specialist, un om ocupat, trudit și flămând, aflat pe drumuri din zori, n-o să aibă niciun chef să stea o seară întreagă la taclale și să umble cu politețuri. Lui nu-i trebuie decât ceva de mâncare și găzduire, și cine vrei să i le dea dacă nu tu, de vreme ce eu zac în pat ca un nevolnic? Eu n-aș zice că-i un lucru chiar așa de cumplit. Ți-au intrat tot soiul de bazaconii în cap din romanele alea cu care te tot îndopi.

— Nu, nu-i chiar așa cumplit când e limpede că e necesar, ca în cazul ăsta. Dar vezi, tată, dumneata ești întotdeauna de față când avem oaspeți la cină, chiar când e vorba de oameni cunoscuți. Și, de data asta, ne vine un oaspete din Londra, și poate că și lui o să i se pară cam ciudat.

— Foarte bine. Să i se pară.

— E partenerul lui Hewby?

— Nu prea cred, dar s-ar putea să fie.

— Ce vârstă o fi având oare?

— N-aș putea să-ți spun. Copia scrisorii mele către domnul Hewby și răspunsul lui sunt în odaia mea de lucru, pe birou. Citește-le, și ai să știi și tu despre musafirul nostru atât cât știu și eu.

— Le-am citit.

— Ei, atunci ce rost mai au întrebările astea? Acoâo-x scris tot, mai mult n-am ce să-ți spun. Uf, uf, uf!… Belea nenorocită! Fată netrebnică! Nu-mi pune nimic pe picior! Și-o muscă mi se pare prea grea!

— Ah, îmi pare rău, tată! Uitasem. Mă gândeam să nu-ți fie, cumva, frig, spuse Elfride, trăgând repede pătura pe care-o aruncase pe picioarele bolnavului; și așteptând până ce expresia pricinuită de greșeala ei se șterse de pe fața tatălui, ieși din odaia lui și se retrase iar în încăperile de jos.

II

„Era-ntr-o zi de iarnă, către seară”

ClND, ODATĂ CU SCURGEREA ceasurilor „după-amiaza se contopi cu seara, niște contururi în mișcare se iviră pe fundalul cerului, în vârful unui deal sălbatic și pustiu al acelui district. Contururile delimitau doi oameni care, deocamdată, apăreau ca simple siluete într-un docar ce înainta împotriva vântului. Pe tot drumul acesta mohorât, de-a lungul ținutului fără îngrădituri pe care-l străbăteau, cei doi abia dacă zăriseră o casă singuratică sau vreun drumeț stingher; dar acum, la lăsarea serii, amurgul stins, la lumina căruia cu greu

P

izbuteau să deslușească o urmă de peisaj, se însufleți la’ ivirea ddmoălă a planetei Jupiter, ce scinteia cu străluciri crescânde, și a lui Sirius, care nu se da nici el bătut, revărsând de la locul lui raze peste umerii drumeților. Singurele lumini de pe pământ erau niște pete de un roșu închis, sclipind ici-colo pe povârnișurile îndepărtate; potrivit lămuririlor pe care vizitiul ținu să le dea călătorului, acolo ardeau focurile mocnite de turbă și rădăcini de drobiță aprinse în locurile unde islazul fusese desțelenit pentru cultivare. Vântul continua să bată, dar își mai potolise furia din timpul zilei, câțiva nori mărunți, ușori și alburii plutind jos, pe cer, spre sud, către Canal.

Parcurseseră treisprezece din cele cincisprezece mile, distanta dintre capătul liniei de tren și locul unde se sfâr-șea călătoria, când drumul lor o luă pe coasta unei văi lungi de câteva mile, unde scheletele iernatice ale unei vegetații mai bogate ca cea întâlnită până atunci vădeau un pământ mai gras, purtând urme de ocoluri și lucrări mai gospodărești decât cele de pe colinele rămase în Lirmă. Ceva mai încolo, un luminiș printre ulmii ce urcau din acea vale roditoare dezvălui privirilor celor doi călători un conac.

— Ăsta-i Endelstow House, proprietatea lordului Luxellian. Spuse vizitiul.

— Endelstow House, proprietatea lordului Luxellian, repetă mecanic celălalt. Apoi întoarse capul și privi clădirea ce abia se zărea, cu un interes pe care imaginea ei ștearsă nu părea nicidecum în stare să-l stârnească. Da, proprietatea lordului Luxellian, repetă el, după un timp, fără să-și dezlipească ochii de pe clădire.

— Ce, acolo mergem?

— Nu, la casa parohială din Endelstow, așa cum a fost vorba.

— Ziceam că v-oți fi răzgândit, domnule, că parcă prea v-ați uitat lung într-acolo. La nimic nu v-ați uitat așa pân-acu’…

— Nu, nu. Mă interesează casa asta, atâta tot.

— Ei, mai e și alții pă care, vorba aia, îi interesează.

— Da, dar nu din aceleași motive.

— Păi, dacă vreți să știți, aflați că familia asta nu-i deloc mai brează ca a mea.

— Cum așa?