Micile ironii ale vietii
Aa
Micile ironii ale vietii de Thomas Hardy
I POVESTIRI DIN COMITATUL WESSEX
Tulburarea moralistului
Un motiv sau altul a întârziat sosirea predicatorului metodist, așa că în locul lui a venit provizoriu un tânăr. Domnul Stockdale, tânărul în chestiune, și-a făcut modesta intrare în sat, necunoscut și aproape nevăzut, în ziua de 13 ianuarie a anului o mie opt sute treizeci și ceva. Acei săteni care se socoteau a fi păstoriții lui au fost destul de încântați când l-au cunoscut, cu toate că deocamdată nu izbutise să capete îndeajuns din greutatea și demnitatea necesare pentru a liniști conștiințele celor o sută patruzeci de sectanți metodiști pur sânge ce trăiau pe atunci la Nether-Moynton; de asemenea, nu avea destule calități pentru a sprijini și mai mult oițele rătăcitoare care dimineața se duceau la biserica oficială anglicană, iar seara, sau când era rost de vreo gustare, frecventau capela sectanților. În total erau cam vreo sută zece oameni dintr-ăștia și iarna li se alătura și dascălul, când era prea întuneric să mai poată observa preotul anglican cine trece pe stradă la ora șapte. Dar, ca să nu-l nedreptățim, trebuie să recunoaștem că el nu-și făcea din asta un obicei – și nici prea multe griji.
Tocmai din pricina suprapunerii de credințe s-a stâr- nit în rândurile oamenilor suspuși dar nu prea inteligenți din ținutul înconjurător celebra controversă demografică: cum era oare posibil ca o parohie de trei sute de adepți nedezmințiți ai bisericii oficiale și aproape două sute șaizeci de sectanți maturi să nu numere în totali decât patru sute patruzeci de adulți?
Întrucât persoana tânărului predicator era destul de interesantă, cei cu care a venit în contact s-au mulțumit să lase temporar la o parte întrebarea mai gravă privitoare la competența lui. Se spune că pe vremea aceea avea ochii destul de sentimentali, deși fără vreo sclipire1 ușuratică; că avea părul ondulat și stătură înaltă; ~â, în sfârșit, era un tânăr foarte prezentabil care exercita o influență favorabilă asupra credincioaselor de îndată ce-l vedeau și-l auzeau, făcându-le să spună: „De ce n-am știut noi dinainte de a veni, ca să-l putem întâm- până cu mai multă căldură! “
Realitatea este că, știindu-l detașat doar provizoriu și neașteptându-se la nimic remarcabil de la persoana ori învățătura lui, și femeile și bărbații din parohie rămăseseră cam la fel de indiferenți în privința sosirii sale, de parcă ar fi fost credincioșii cei mai obișnui#, iar el preotul lor titular. Așadar, când a pus Stockdale piciorul în satul Nether-Moynton, nimeni nu-i asigurase locuință și cu toate că venise cu un guturai strașnic de pe drum fu silit să rezolve singur problema. Întrebând pe unul și pe altul, află că singurul loc din sat unde ar fi putut fi găzduit era casa unei anume doamne Lizzy Newberry, la capătul celălalt al străzii.
Aceste informații i le furniză un tânăr, și Stockdale îl întrebă cine e această doamnă Newberry.
Băiatul îi zise că e văduvă. Adăugă că domnul Newberry fusese un om desL. Înstărit, după cum mergea vorba, și se ocupase de agricultură. Însă se stinsese de boală de plămâni. În ceea ce privește convingerile doamnei Newberry, Stockdale înțelese că se numără printre șovăielnicii aflați la granița dintre cele două crezuri, adică mergea și la biserica oficială și la capelă sectei.
— Bine, mă duc acolo, zise Stockdale, simțind că în absența unei gazde strict sectare n-ave a ceva mai bun de ales.
— Cucoana e cam ciudată și nu primește funcționari de-ai stăpânirii, nici preoți anglicani, nici prieteni de-ai lor sau alții asemenea, zise cu oarecare neîncredere flăcăul.
— Ei, asta ar putea fi un semn bun: mă duc la ea. Adică nu; mai bine du-te dumneata întâi și întreab-o dacă-mi poate oferi o cameră. Mă găsești la casa căruțașului.
Băiatul se întoarse după vreun sfert de oră și spuse c. I doamna Newberry n-are nimic împotrivă să-l găzduiască, drept care Stockdale se duse până la casa ei. Era așezată într-o grădină împrejmuită cu un gard viu și părea destul de spațioasă și confortabilă. Cunoscu acolo o doamnă în vârstă cu care aranja să revină chiar în seara aceea întrucât satul n-avea han, iar el vroia să se instaleze cât mai curând cu putință. Nether-Moynton era un fel de centru al ținutului, de la care urma să iradieze învățătura lui către diferitele capele de priji împrejurimi. De la locuința căruțașului, unde trăsese pentru moment, își trimise de îndată bagajul la doamnn Newberry. Seara se îndreptă de unul singur spre căminul lui temporar.
Întrucât se socotea deja locatarul doamnei Newberry, lui Stockdale nu i se păru necesar să bată la ușă. In- trând fără zgomot, avu plăcerea de a auzi pași ușori care se retrăgeau tiptil ca niște șoricei în colțurile întunecoase. Înainta către hol – cum i se zicea camerei din față – deși pardoseala ei de piatră nu prea era ascunsă de covor, care acoperea doar porțiunile pe unde călcau oamenii, lăsând în schimb pe sub mobile un de șert plin de nisip. Insă oricum era o încăpere îngrijită și veselă la înfățișare. Flăcările din cămin străluceau puternic, tremurând pe mulurile proeminențe ale picioarelor mesei, jucându-se cu mânerele și clanțele de alamă și luminând mai mult porțiunea din fața vetrei’ Un fotoliu foarte comod, acoperit cu o pătură din păr cal și împodobit cu nenumărate ținte de alamă, era tras inir-o parte a căminului. Serviciul de ceai era așezat pe masă, capacul de la ceainic fusese ridicat, iar uți clopoțel fusese pus exact în locul către care te-ai fi așteptat să întindă instinctiv mina orice persoană așezată pe scaunul cu spetează înaltă.
Stockdale se așeză acolo, fără să aibă deocamdată vreo obiecție de un fel sau altul împotriva acestei camere și își începu activitatea de locatar sunând clopoțelul. La această chemare răspunse o fetiță care se strecură înăuntru și-i făcu ceaiul. Îi spuse cu un accent provincial că se numește Martha-Sarah și că locuiește acolo – arătând cu capul către drum și sat în general.
Înainte ca Stockdale să fi făcut progrese foarte mari pe linia ceaiului și a gustării, la ușa din spatele lui se auzi o bătaie ușoară și, când el spuse: „Intră! “, un fosr.et de rochie îl făcu să întoarcă capul. Dădu cu ochii de o tânără foarte elegantă și extrem de bine făcută, cu părul negru, cu o frunte lată, frumoasă și plină de sensibilitate, cu niște ochi care-i încălziră inima înainte de a-și fi dat el măcar seama, și cu o gură care – pentru cei ce știau să aprecieze frumusețea – era un tablou în sine.
— Mai doriți ceva la ceai? Întrebă tânăra, înaintând câțiva pași cu o expresie vioaie pe față, după ce împinse încet ușa cu mâna.
— Nu, mulțumesc, zise Stockdale, gândindu-se mult mai puțin la răspunsul pe care-l dădu decât la întrebarea ce loc va fi ocupând tânăra în gospodăria respectivă.
— Sunteți sigur? Întrebă ea din nou, ca și cum și-ar fi clnt seama că el nu și-a chibzuit bine răspunsul.
Stockdale cercetă foarte conștiincios serviciul de ceai și lucrurile de pe masă și constată că toate sunt la locul lOT.
— Absolut sigur, domnișoară Newberry.
— Sunt doamna Newberry, Lizzy Newberry. Pe vremuri mă numeam Lizzy Simpkins.
— O, scuzați-mă, doamnă Newberry.
Dar până să mai apuce el să spună ceva, ea plecase.
Stockdale păstră oarecari îndoieli în mintea lui până când veni Martha-Sarah să strângă masa.
— A cui e casa asta, domnișoară?
— A doamnei Lizzy Newberry, domnule.
— Înseamnă că doamna Newberry nu e bătrâna pe care am văzut-o azi după-amiază?
— Nu. Aia e mama doamnei Newberry. Doamna Newberry e aia de a intrat adineauri la dumneavoastră că vroia să vadă dacă sunteți chipeș.
Mai târziu spre seară, tocmai când Stockdale se așeza la cină, intră din nou Lizzy Newberry:
— Am venit chiar eu, domnule Stockdale, zise ea – și preotul se ridică în picioare pentru a răspunde la accastă onoare. M-am temut că micuța Martha n-o să înțeleagă destul de bine ce doriți. Ce ați vrea să min- cați la cină? Avem friptură rece de iepure și o bucată de șuncă.
Stockdale spuse că o să-i fie de ajuns și i se servi cina. Dar nici n-apucase bine să-și taie din șuncă și se auzi iar o ușoară bătaie în ușă. Între timp Stockdale învățase deja că acest ritm al bătăilor indica degetele proprietăresei care-i încălzea inima, așa că tinărul condamnat fu silit să înghită prima îmbucătură sub privirile binevoitoare ale gazdei.
— Avem și pui fript în casă, domnule Stockdale… adineauri am uitat să pomenesc de asta. Poate ați vrea să vi-l aducă Martha-Sarah?
Stockdale deprinsese îndeajuns arta curteniei potrivite pentru tineri ca să spună că nu vrea pui, decât dacă i-l aduce chiar ea; dar imediat după ce rostise aceste vorbe roși din pricina nesăbuinței lor galante, poate un pic? Exagerată pentru un bărbat serios care pe deasupra mai era și față bisericească. Peste trei minute apăru și puiul, dar spre marea surprindere a lui Stockdale, doar în mii- nile Marthei-Sarah. Fu dezamăgit, și poate că de fapt asta și fusese intenția trimiterii fetiței.
Terminase cina și nu se mai aștepta deloc la o apariție a doamnei Newberry în seara respectivă, când ea bătu și intră ca mai înainte. După înfățișarea satisfăcută a lui Stockdale, proprietăreasa își dădu seama că n-a pierdut nimic, ținându-se deoparte atunci când era așteptată. Întâmplător, guturaiul de care suferea tânărul se agravase odată cu apropierea nopții, și înainte să apuce ea să rostească vreo vorbă, pe Stockdale îl podidiră niște strănuturi pe care nu și le mai putea opri.
Doamna Newberry se înduioșa:
— Văd că vi s-a înrăutățit guturaiul, domnule Stockdale.
Stockdale răspunse că într-adevăr îl supără destul de rău.
— Păi mă bate gândul… reluă ea cu un aer șirei, uitându-se la tristul pahar de apă de pe masă pe care se pregătea să-l bea cumpătatul predicator.
— Ce gând, doamnă Newberry?
— Mă bate gândul că ar trebui să beți ceva njai potrivit pentru vindecarea guturaiului decât apa aia rece.
— Păi, zise Stockdale uitându-se la pahar, întrucât nu aveți han aici, și în sat nu putem găsi nimic mai bun, va trebui să mă mulțumesc cu asta.
La care ea răspunse:
— E ceva mai bun, nu prea departe de aici, dar nu t’hiiâr în casă. Eu cred. Zău, că ar trebui să încercați, altfel >-ar putea să vă îmbolnăviți de tot. Da, domnule Stockdale, așa trebuie să faceți. Văzând că el dă să-i răspundă. Îl opri ridicându-și un deget: Nu întrebați ce e, gustați și o să vedeți.
Lizzv îl părăsi și Stockdale o așteptă cu o expresie de bună dispoziție. Doamna se întoarse imediat cu boneta pe cap și cu o pelerină pe umeri și-i zise:
— Iertați-mă, dar trebuie să vă deranjez rugându-vă să mă ajutați. Mama s-a culcat. Sunteți amabil să puneți și dumneavoastră o haină groasă pe umeri și să veniți pe aici? Luați și ceașca aceea.
Stockdale – tânăr însingurat care de săptămâni de zile suferise de dorul unei persoane asupra căreia să-și revede interesul și chiar și prisosul de tandrețe – nu regretă deloc că trebuia să vină cu ea; așadar, își urmă călăuza pe ușa din spate a casei și prin grădină până la capitul ei care dădea într-un gard de zid. Nu era prea înalt și dincolo de el Stockdale desluși printre umbrele nopții mai multe pietre de mormânt și conturul clopotniței bisericii.
— Nu e greu să trecem pe aici, zise ea pășind pe un fel de treaptă lipită de gard; apoi, călcând pe coama gardului de zid și coborând dintr-un salt pe terenul mai înălțat din partea cealaltă, așa cum e de obicei pământul din cimitire, trecu dincolo. Stockdale o imită și o urmă prin întuneric de-a curmezișul terenului accidentat până când ajunseră la ușa clopotniței, pe care ea o închise ușurel de îndată ce intrară.
— Știți să păstrați o taină? Îl întrebă ea pe un tor. Foarte muzical.
Ca mormântul! Zise el cu căldură.
Atunci ea scoase de sub pelerină un tiw frlinnr i prins pe. Care Stockdale nici nu-l observase. Lumina lui’ le arăl^ că se aflau în preajma scării de la galeria curului sub care zăcea un morman de vechituri, de țoale felurile. Cele mai multe erau rame, strane, ; panouri, toate stricate sau putrede, și diverse porțiuni din dușumea care într-un an sau altul fuseseră scoase din locul ocupat anterior în corpul clădirii și înlocuite cu altele noi.
— Vreți să trageți la o parte scândurile astea? Întrebă ea ridicând deasupra capului felinarul ca să-i lumineze mai bine locul. Sau țineți dumneavoastră felinarul până când le mut eu?
— Lăsați că mă descurc, ’zise tânărul și, urmându-i indicațiile, descoperi, spre marea lui surprindere, u: șir de butoiașe cu cercuri de lemn, fiecare cam cât butucul de la roțile unui car greu. După ce le scoase la iveală, Lizzy îl privi țintă, de parcă ar fi vrut să știe ce are de gând să spună.
— Știți ce sunt? Îl întrebă ea, văzându-l că tace.
— Da, butoaie, zise Stockdale pe un ton neutru.
De felul lui, era sătean din inima țării, născut într-o familie foarte onorabilă și crescut în ideea de a îmbrăca neapărat sutana; iar priveliștea ce i se dezvăluia acum îi sugera doar noțiunile în sine, fără nimic ’metafizic! 1
— Da, aveți dreptate, sunt butoaie, îi răspunse ea pe un ton de (candoare perfectă, în cure, totuși, se simțea și o undă de ironie.
Deodată Stockdale se uită la ea cu o bruscă presimțire proastă:
— Nu cumva sunt de contrabandă?
— Ba da. Sunt balerci cu rachiu care au plutii așa, la întâmplare, prin întuneric, dinspre Franța către Anglia.
Pe vremea aceea, la Nether-Moynton și prin împrejurimi oamenii zâmbeau întotdeauna auzind de păcatul denumit, în lumea din afară, „comerț ilicit*; și localnicii se refereau la aceste butoiașe cu gin și rachiu numindu-le „napitt. Așadar, ignoranța inocentă a lui Stockdale și privirea sa alarmată din momentul când a bănuit taina lor tenebroasă i s-au părut lui Lizzy mai întâi ridicole, iar apoi teribil de stânjenitoare pentru impresia bună pe care ar fi vrut să i-o facă tânărului.
