Tess d'Urberville – volumul 1 si 2

Tess d'Urberville de Thomas Hardy volumul 1

FAZA ÎNTÎI

TÎNĂRA FATĂ

I

Într-o seară de pe la sfîrșitul lunii mai, un om între două vîrste se întorcea de la Shaston acasă în satul Marlott, din valea vecină Blakemore sau Blackmoor. Avea picioarele slăbănoage și un mers puțin aplecat spre stînga. Din cînd în cînd clătina din cap cu înțeles, ca și cum și-ar fi dat singur drep­tate, deși nu se gîndea la nimic deosebit. Ținea în mînă un coș gol — coșul în care ducea de obicei ouăle la piață. Pălăria pe care o purta avea borul boțit și marginea soioasă, uzată mai ales în locul de unde o apuca, atunci cînd și-o scotea din cap. Cum mergea așa, îi ieși în cale un pastor mai în vîrstă, călare pe o iapă sură; pastorul îngîna o melodie.

— Bună seara, părinte, spuse omul cu coșul.

— Bună seara, sir John, îi răspunse pastorul.

Drumețul mai făcu vreo cîțiva pași, apoi se opri și se întoarse.

— Să nu-ți fie cu supărare, părinte, dar ultima oară cînd am fost la tîrg ne-am întîlnit tot pe dru­mul ăsta și cam tot la vremea asta, tot „Bună seara, părinte” ți-am spus, și dumneata tot „Bună seara, sir John” mi-ai răspuns,

— Chiar așa, zise pastorul.

— Și acum o lună... la fel.

— Se prea poate.

— Ei, și de ce mi-oi fi zicînd mereu sir John, cînd eu de fapt sînt Jack Durbeyfield, precupețul, și nimic mai mult.

Pastorul se apropie puțin de el și-i răspunse:

— Iaca așa mi-a venit... Și după o clipă de șovă­ială adăugă: De fapt ți-am spus sir John din pri­cina unor descoperiri pe care le-am făcut de curînd, pe cînd cercetam genealogiile familiilor de pe me­leagurile astea ca să întocmesc o nouă istorie a comitatului. Sînt pastorul Tringham din Stagfoot Lane, specialist în antichități. Dar ia spune-mi, Dur­beyfield, nu știai că ești urmaș direct din vechea familie a cavalerilor d’Urberville, ce se trag din Sir Pagan d’Urberville, renumitul cavaler care, așa cum reiese din arhivele mănăstirii Battle, a venit din Normandia cu Wilhelm Cuceritorul[1]?

— Zău dacă am auzit vreodată de una ca asta, părinte.

— Și totuși așa e... Ia ridică puțin bărbia să-ți văd mai bine profilul... Da, da... nasul... și bărbia familiei d’Urberville... puțin degenerate, ce-i drept. Străbunul dumitale, sir John, a fost unul dintre cei 12 cavaleri care au luptat alături de seniorul nor­mand d’Estremaviila la cucerirea comitatului Gla- morganshire. Ramuri ale familiei dumitale au avut castele răspîndite prin mai toată regiunea. Numele lor sînt consemnate în codicele tezaurului de pe vremea regelui Ștefan[2]. Unul dintre strămoșii du­mitale din timpul regelui Ioan[3], de bogat ce era, a dăruit cavalerilor Ospitalieri[4]un întreg domeniu, ca să nu-ți mai spun că în timpul domniei lui Eduard al Il-lea[5] strămoșul dumitale Briand a fost chemat la Westminster să ia parte la marele con­siliu. Ați decăzut puțin în timpul lui Oliver Cromwell[6], dar fără urmări serioase, iar sub domnia lui Carol al II-lea[7] ați fost făcuți cavaleri ai ordinului „Stejarul Regal” ca răsplată că l-ați slujit cu cre­dință pe rege... Da, da, au existat generații întregi de sir John în familia dumitale și dacă titlul de cavaler s-ar moșteni, așa cum se moștenește cel de baronet, și așa cum se obișnuia în vremurile de demult, cînd bărbații erau cavaleri din tată în fiu, dumneata ai fi acum sir John.

— Nu mai spune!

— Ba, da! Cu alte cuvinte, încheie plin de con­vingere pastorul, bătîndu-se cu cravașa peste picior, aproape că-n toată Anglia nu mai există familie ca a dumitale.