Primarul din Casterbridge

Primarul din Casterbridge de Thomas Hardy

Într-o seară de vară târzie, înainte ca veacul al nouăsprezecelea să-și fi depănat o treime din firul său, un bărbat tânăr și o femeie purtând un copil în brațe se îndreptau pe jos spre satul Weydon-Priors, din Wessex-ul de Sus. Erau îmbrăcați simplu, dar nu sărăcăcios, deși stratul de praf adunat pe încălțările și hainele lor de pe drumul, desigur foarte lung, pe care-l străbătuseră, dădea acum înfățișării lor un aspect nu tocmai îngrijit.

Bărbatul era înalt și zdravăn, cu chipul negricios și sever. Văzut din profil, unghiul său facial prezenta o înclinare atât de mică, încât era aproape drept. Purta o haină scurtă de catifea castanie, mai nouă decât restul costumului său, compus dintr-o vestă de barchet cu nasturi albi de os, pantaloni din același material, jambiere de piele și o pălărie de pai acoperită cu pânză neagră, lucioasă. Pe spate purta, legat cu o curea, un coș de răchită din care ieșea mânerul unei custuri pentru tăiat fânul, iar o coarbă pentru legatul baloturilor de fân se zărea de asemenea prin deschizătura coșului. Pasul său măsurat, fără grabă, era pasul muncitorului agricol stăpân pe meseria lui, diferit de mersul târșâit, dezordonat al zilierului de rând. Felul cum călca apăsat mai dovedea și o oarecare încăpățânată și cinică indiferență, proprie omului nostru, care se vădea până și în cutele regulate ale pantalonilor de barchet, ce se formau când pe piciorul drept, când pe cel stâng, în timp ce pașii îl purtau înainte.

Dar ceea ce era cu deosebire neobișnuit în mersul acestei perechi și ceea ce ar fi atras atenția oricărui observator, chiar și unuia mai puțin perspicace, care altfel nu i-ar fi băgat în seamă, era tăcerea totală în care mergeau. Pășeau alături atât de apropiați, încât de departe ar fi dat impresia unei conversații duse cu voce joasă, plină de confidențe și interes reciproc; dar văzuți mai de aproape, se putea observa că bărbatul citea sau se prefăcea că citește o foaie cu versuri tipărite, pe care o ținea cu oarecare dificultate în fața ochilor, cu mâna trecută prin cureaua coșului de răchită. Dacă această ocupație aparentă era cauza reală, sau dacă o alesese numai pentru a evita o convorbire care l-ar fi plictisit, nimeni afară de el nu ar fi putut-o spune cu siguranță; dar tăcerea lui era statornică și femeia nu simțea în niciun fel căldura prezenței lui.

În realitate, ea mergea pe drum singură, doar cu copilul în brațe; uneori cotul îndoit al bărbatului aproape că îi atingea umărul, căci pășea cât putea mai aproape de el, fără însă a-l atinge; nu părea că dorește să-i ia brațul și nici el nu se gândea să i-l ofere; în loc să pară surprinsă de tăcerea lui nepăsătoare, o primea ca pe un lucru firesc. Dacă se auzea vreo vorbă din partea micului grup, aceasta era doar câte o șoaptă rostită de femeie pentru copilul ei – o fetiță în rochie scurtă și botoșei albaștri împletiți – și gângureala de răspuns a copilului.

Principala, aproape singura atracție a chipului tinerei femei era mobilitatea lui. Când privea în jos, într-o parte, spre fetiță, devenea frumoasă, mai ales fiindcă atunci chipul ei se lumina de razele soarelui roșietic, care-i punea transparențe pe pleoape și pe nări și jeratic pe buze.

Când pășea însă obosită în umbra vreunui gard viu, gândind în tăcere, avea expresia împietrită, aproape apatică, a celui ce se așteaptă la orice, în afară poate de lucruri bune, din partea timpului și a întâmplării. Prima expresie era opera naturii; cea de a doua, probabil opera civilizației.

Că bărbatul și femeia erau soț și soție și părinții fetiței purtate în brațe, nu exista nicio îndoială. Nicio altă legătură decât aceasta n-ar fi putut explica atmosfera de lâncedă intimitate pe care cei trei o purtau ca un nimb, în timp ce pășeau înainte pe drum.

Nevasta privea mai tot timpul înainte, deși cu puțin interes; peisajul care i se desfășura în fața ochilor era la fel cu oricare altul ce s-ar fi putut afla în aproape orice loc din orice comitat al Angliei în acel anotimp: un drum nici drept nici cotit, nici neted nici deluros, mărginit de garduri vii, pomi și alte plante ale căror frunze luaseră culoarea verde închis a vegetației sortite pieirii, în drumul ei către nuanțe mai întunecate, către galben-brun și roșcat. Iarba de pe taluzul șoselei și cele mai apropiate ramuri ale tufelor erau pudrate de praful spulberat de vehicule grăbite; același praf era așternut în strat gros pe șosea, înăbușind pașii ca un covor; toate astea, împreună cu mai sus pomenita lipsă de conversație, făceau să se audă cu ușurință orice sunet venit de aiurea.

Mult timp nu s-a auzit însă nimic, în afară de glasul unei păsări anemice cântând un banal cântec de seară – cântec ce se auzea fără îndoială pe același deal și la aceeași oră, chiar cu aceleași inflexiuni, triluri și acute, întâmpinând orice asfințit în acel timp al anului, de secole fără de număr. Dar pe măsură ce se apropiau de sat, la urechi le ajunse zvon de glasuri și zăngănit metalic, venind dintr-un loc mai înalt ce nu se putea vedea încă, ascuns fiind de frunzișul arborilor. Când în sfârșit se zăriră primele case răzlețe din Weydon-Priors, întâlniră un săpător de napi, cu sapa pe umăr și cu o desagă cu merinde atârnată de ea. Cel care citea ridică imediat ochii.

— E rost de vreo treabă pe-aici? întrebă el flegmatic, arătând spre satul din față cu mâna în care ținea foaia tipărită. Și gândind că muncitorul nu l-a înțeles, adăugă: Ceva de lucru la strânsul fânului?

Omul cu sapa și începuse să clatine din cap:

— Doamne păzește și apără! Ce minte mai are și omul ăsta, să cate la Weydon de lucru la fân, tocmai la vremea asta!

— Atunci, se găsește pe aici vreo casă de închiriat, vreo căsuță nouă, ridicată de curând sau așa ceva?

Pesimistul răspunse tot printr-o negație.

— Mai curând se găsesc dărâmături la Weydon. Cinci case s-au năruit anul trecut, și anul ăsta trei; și-s oameni care n-au unde sta, nici măcar o colibă cu acoperiș de paie; cam așa merg lucrurile pe-aici, la Weydon-Priors.

Cel care părea evident să fie cosaș de fân dădu din cap cu oarecare superioritate. Privind către sat, glăsui mai departe:

— Se petrece totuși ceva acolo, nu-i așa?

— Așa-i, e zi de târg. Dar ce auzi acum e doar clinchetul și forfota ălor care-i uscă de bani pe copii și pe nătărăi. Vânzările și cumpărăturile s-au făcut mai devreme. Am auzit huietul ăsta toată ziulica, cât am săpat aici, dar nu m-am dus să văd. Ce să caut eu acolo? Nu-i treaba mea.

Omul cu nevasta și copilul își continuară drumul și în curând ajunseră la locul unde se ținea târgul. Erau acolo țarcuri în care sute de cai și de oi fuseseră expuse și vândute în cursul dimineții. Aceste animale însă fuseseră mai toate luate de cumpărătorii lor și acum, după cum spusese și omul întâlnit pe drum, se mai încheiau doar puține tranzacții de seamă. Cea mai importantă din ele era vânzarea la licitație a câtorva vite prăpădite, ce nu se puteau da în alt fel, fiind refuzate de negustorii mai cu vază care veniseră și plecaseră devreme. Totuși, mulțimea era mai deasă acum decât în timpul orelor de dimineață, reprezentând o categorie mai ușuratică de vizitatori, care cuprindea argați învoiți pentru câte o zi, câte un ostaș în permisie, negustorași din satele vecine și alții de același soi, oameni care se simțeau la largul lor printre panorame, tarabe cu jucării, figuri de ceară, monștri vorbitori, doftori, chipurile dezinteresați, care cutreierau lumea pentru binele public, măscărici, vânzători de mărunțișuri și ghicitori ai soartei. Niciunul din cei doi călători proaspăt sosiți nu avea chef de asemenea distracții; priveau doar în jur pentru a afla vreun loc unde să cumpere ceva de-ale gurii, printre numeroasele corturi care smălțau pajiștea. Două dintre acestea ce se aflau mai aproape păreau la fel de ademenitoare, în lumina gălbui-roșietică a soarelui ce se stingea pe nesimțite. Unul era de pânză nouă, albă ca laptele și purta stegulețe roșii în vârf; pe firmă scria: „Bere bună de casă și cidru”. Celălalt cort era mai puțin nou; un mic burlan de tablă străpungea pânză în spate, iar în față se putea citi anunțul: „Aici se vinde fiertură de grâu”.

Omul nostru cântări în minte cele două inscripții și înclină către primul cort.