Dosarul Caprioarei aurii – volumul 1

Dosarul Caprioarei aurii de Mircea Popescu volumul 1

Soneria telefonului întrerupse brusc, strident, ima­ginile plăcute pe care Radu Balmuș le străbătea în vis. Cu o mînă leneșă căută butonul lămpii de pe nop­tieră; cînd lumina invadă camera, ochii clipiră spe­riați și buimaci, căutînd să înțeleagă dacă-i dimineață sau după-amiază.

În sfîrșit, se hotărî să ridice receptorul. La celălalt capăt al firului, o voce repezită, răgușită și bine cu­noscută îl luă numaidecît în primire:

— Greu mai răspunzi, băiatule!

— Iertați-mă, tovarășe redactor-șef, dar sînt curios să știu cît e ceasul?

— E cinci și douăzeci, veni prompt răspunsul.

— Dimineața?!

— Bineînțeles! Și la șase și cinci pleacă avionul de pasageri pentru Paris.

Cîteva minute, Radu rămase descumpănit. Nu înțe­legea ce rost avea această informație.

— Mașina redacției e la poarta casei tale. Ridicînd un colț al draperiei ce acoperea fereastra, Radu constată, nu fără oarecare uimire, că afirmația redactorului-șef era întru totul întemeiată.

— În mașină, continuă acesta imperturbabil, te vei întîlni cu Dorian.

„Asta înseamnă, reflectă Radu, că bunul meu prie­ten și totodată cel mai iscusit fotoreporter al revistei se și află la datorie, împreună cu întregul său arsenal de aparate fotografice.”

— Ne trebuie urgent un articol despre plecarea savantului Horia Domileanu la Paris. La ora șapte fără cinci minute te aștept cu articolul și fotografiile la redacție. Sînt sigur că te vei descurca admirabil! încheie convorbirea redactorul-șef.

Desigur, nu era nici prima, și probabil nici ultima oară, cînd Lăzăroiu — redactorul-șef al revistei unde lucra Radu Balmuș — proceda în acest mod. Bineîn­țeles, Radu se obișnuise cu felul de a fi al șefului său. Și, mai ales, știa că acesta are un fler deosebit în alegerea materialelor importante. Așa că, fără a mai sta mult pe gănduri, intră sub dușul rece din baie.

ó

Tînărul, spătos și bronzat, își făcea loc cu multă greutate prin mulțimea care forfotea în holul aero­portului internațional Băneasa. Arătă portarului, gră­bit, legitimația și pătrunse pe pista aeroportului, din­colo de grilajul unde un public numeros urmărea, cu justificată curiozitate, decolarea sau aterizarea uria­șelor păsări de metal.

Căută insistent cu privirea pe cineva, și după ce cercetă cu luare aminte grupurile de pasageri — ce se pregăteau de plecare — constată, în sfîrșit, că a găsit persoana dorită: un bărbat de vreo 50 de ani, potrivit de statură, îmbrăcat într-un costum gri, croit impecabil, purtînd pe cap o pălărie de aceeași culoare, cu borurile exagerat de mari. Părea absorbit de gînduri.

Tînărul se apropie cu pași hotărîți de el și-l salută într-un chip ciudat:

— Eu sînt omul pe care îl așteptați!

Celălalt tresări și abia răspunse la salut. Ochii săi, cenușii-albaștri, priveau — învăluiți parcă într-un val de tristețe — bolidul argintiu ce se pregătea de decolare.

— Știți de ce v-am chemat? șopti bărbatul, cu oarecare teamă în glas.

Tînărul recunoscu vocea gravă, șovăitoare, pe care o înregistrase cu puțin timp înainte pe banda de mag­netofon.

— Da!

— Nu avem însă vreme să discutăm acum.

— Într-adevăr, avionul pleacă peste cinci minute, confirmă tînărul, aruncînd o privire fugară ceasornicului-cronometru, de care nu se despărțea niciodată.

— Întocmai! Totuși, v-aș ruga să rețineți o adresă și o dată... Nu le notați? întrebă el, văzînd că celălalt nu schițează gestul de-a scoate din buzunar cele ne­cesare scrisului.

— Am încă o memorie destul de bună, surîse tî­nărul, aranjîndu-și, cu gesturi stîngace, cravata.

— Bine! Atunci, țineți minte: Vila Mara — stați­unea climaterică Cheia. În ziua de 15 iunie vă aștept negreșit. Dar vei veni numai dumneata.

— Voi fi punctual...

Strania discuție se întrerupse aici, datorită altor doi tineri care alergau, abia trăgîndu-și sufletul, chiar în direcția lor. Aceștia nu erau alții decît Radu și Dorian, care soseau cu întîrziere față de planul ini­țial din pricina unei neașteptate întîmplări, petrecută în apropierea aeroportului. Șoferul lor se strecurase cu multă abilitate, în cea mai mare viteză posibilă, prin­tre sutele de mașini care împînzeau șoseaua. Nu mai aveau decît aproximativ 500 de metri pînă să ajungă la destinație cînd, o altă mașină, un Renault albastru, stopă brusc, căutînd să evite un pieton răsărit pe ne­așteptate în fața lor.

Cu toate că șoferul frînă și el imediat, mașina în care se aflau cei doi prieteni tampona cu putere bara din spate a celeilalte. Într-o clipă circulația se în­trerupse și, de undeva, apăru un milițian, fluierînd de zor.

Dar cei doi ziariști nu aveau timp. Îl lăsară pe șo­fer să dea explicațiile cuvenite și țîșniră din mașină, ca doi iepuri fugăriți de vînălor.

În același timp, și la cealaltă mașină se petrecea un lucru asemănător. Un bărbat scund și gras, înjurînd de zor pe toți pietonii din lume, abandonă ma­șina și șoferul ei și se avîntă pe urmele celor doi prie­teni, în aceeași direcție: aeroportul.

ó

Redactorul-șef Lăzăroiu măsura cu pași agitați lun­gul și latul camerei sale de lucru.

Reporterul și fotograful ajunseseră exact la șapte fără cinci la redacție, dar rezultatul expediției lor fusese cu totul altul decît cel așteptat. Mai întîi, ac­cidentul acela stupid de mașină îi întîrziase cu cel puțin cinci minute. Apoi, abia cînd au ajuns în dreptul avionului și-au dat seama că, de fapt, ei nu-l cunoș­teau, ca înfățișare, pe profesorul Domileanu. Și atunci, cînd îl zăriră pe omul în gri, au convenit în­tr-o clipă că nu poate fi decît acela pe care-l căutau. S-au repezit într-un suflet spre el, dar un tînăr spă­tos și bronzat le aținu calea. Lui Radu i-a fost impo­sibil să obțină măcar o singură declarație. Dorian, mai norocos, declanșase pe ascuns aparatul fotografic și reușise să fotografieze pe profesor în clipa cînd se urca în avion. Chiar în acel moment ajunse la gri­lajul pistei de decolare și bărbatul scund și gras, abia răsuflînd și transpirat leoarcă. Îndepărtînd cu bruta­litate pe cei din jurul său, încercă să-l strige pe omul în gri, dar uruitul motoarelor acoperi, bineîn­țeles, vocea sa și individul rămase locului mofluz, primind cu nepăsare apostrofările celor pe care-i bruscase cu cîteva clipe mai înainte.

Toate aceste scene, mai mult sau mai puțin neaș­teptate, se petrecură în mai puțin de două minute. Pasagerii dispărură în pîntecele bolidului argintiu. În afara incidentului cu cei doi tineri, privirii agere a bărbatului cu alură sportivă nu-i scăpase nici amă­nuntul cu încercarea grăsunului de a lua legătura cu interlocutorul său din urmă cu cîteva minute.

Asigurîndu-se în același timp că cei doi ziariști nu mai au timp pentru a lua legătura cu inginerul, se îndreptă spre grilaj, cu gînd să-l urmărească pe grăsun. Dar Radu Balmuș nu era omul care să se lase înfrînt cu una, cu două. Așa că se agăță de umărul celui care îl împiedecase să-și exercite misiunea și îi strigă, plin de năduf:

— Cu ce drept m-ai oprit, domnule, să...

De-abia în acel moment Radu sesiză că în fața lui nu se află altul decît fostul său coleg de liceu, Dan Tomescu. Acesta nu părea însă dispus să dea acum explicații și nici nu se arătă încîntat de revederea neașteptată. Profitînd de faptul că Radu slăbise strînsoarea brațului, îi dădu un brînci și dori să-și continue urmărirea începută. Dar, acele cîteva se­cunde, cît Radu îl întîrziase se dovediră totuși suficiente pentru ca grăsunul să dispară din raza privirii sale. Înciudat, se întoarse spre reporter:

— Mi se pare, Balmuș, că ți-ai ales meseria de „încurcă-lume”!

ó

Colonelul de securitate Adrian Manea urmărea, în același timp, două lucruri: raportul subalternului său, căpitanul Dan Tomescu, și rotocoalele alb-albăstrii ale fumului țigării, așezată pe scrumieră. Deoarece me­dicul îl sfătuise să nu mai fumeze, colonelul găsise o soluție ingenioasă, care îi satisfăcea oarecum pasi­unea, fără a-l îndepărta definitiv de ea. Aprindea ți­gara, trăgea cu nesaț un fum, două, apoi o așeza pe marginea scrumierei de bronz și urmărea rotocoalele de fum pînă ce scrumul ajungea la filtru. Acest lucru se petrecea și acum, tocmai cînd Dan isprăvise de istorisit, peripețiile petrecute în dimineața acelei zile la aeroportul Bănoasa.

Un timp, în cameră se așternu o liniște desăvîrșită. Apoi, colonelul aprinse o nouă țigară, trase cu nesaț un fum, și, după ce o așeză cu grijă pe marginea scrumierei, scoase dintr-un sertar al biroului un dosar alb, pe care scrise cu cerneală roșie, caligrafic: „Do­sarul căprioarei aurii”.

ó

Tocmai se pregătea de plecare, seara trecută, cînd telefonistul de serviciu îl înștiințase că un oarecare inginer Dobrotan dorește să-i vorbească.

— Tovarășul colonel Manea? îl întrebă o voce gravă și șovăitoare.

— Da!

— La telefon inginerul Dobrotan. Aș vrea să vă dau unele informații cu privire la „Căprioara aurie”. Vă mai amintiți de ea?

Un minut de liniște întrerupse convorbirea tele­fonică. Gîndurile colonelului Manea zburară în acele momente în urmă cu aproape 25 de ani.

În după-amiaza mohorîtă de octombrie a anului 1943, elevul de liceu, Adrian Manea, urca sprinten potecile ce duceau la cabana Muntele Roșu, din ma­sivul Ciucașului.

Așa cum îl sfătuise „nea Petrică”, electricianul, alegea cu băgare de seamă drumul, căutînd să se țină cît mai departe de șoseaua pe care forfoteau mașini militare, române sau germane. Nerăbdarea îl făcea să i se pară că drumul, pe care îl cunoștea atît de bine, de mic copil, nu mai are sfîrșit.

Cînd nea Petrică venise la ei acasă, în urmă cu trei zile, taică-său l-a chemat și i-a spus:

— Adriane, acum ești băiat mare! Avem toată încrederea în tine! Și eu, și nea Petrică, îți vom în­credința o misiune importantă.

Băiatul simțise că obrajii îi ardeau ca focul. Era pentru prima oară cînd taică-său vorbea cu el în acest fel. Pînă mai ieri îl ținuse departe de grijile și frămîntările sale de om necăjit. Și iată că acum era luat în seamă, ba încă avea de dus la îndeplinire cine știe ce acțiune interesantă și plină de riscuri.

— Te vei duce la cabana de pe Muntele Roșu, continuase vorba taică-său. Acolo te așteaptă un tînăr cu părul cîrlionțat și ochii negri, ca murele. Înțelegi?

— Înțeleg, tăticule!

— Te va întreba dacă iubești căprioarele...

— De ce?

— Ai răbdare! Asta-i o parolă, adică...

— Știu. Astfel mă va recunoaște, nu?

— Așa! Tu vei răspunde: „Nea Petrică dorește mult să crească o căprioară acasă la el.” Ai înțeles?

— Da! Asta-i tot?

— Nu! Vei primi de la acest tînăr un sul de hîrtie albastră, din aceea cu care îți învelești tu cărțile și caietele de școală, sau o punem în ferestre... pentru camuflaj. Oricine te va opri în drum și te va întreba ceva în legătură cu sulul de hîrtie, tu vei spune că-ți trebuie pentru școală, dar nu-l vei desface nicidecum și, bineînțeles, nici nu-l vei lăsa în mîna nimănui.

Adrian se gîndi că aceasta nu era o misiune atît de importantă, cum pretindea taică-său. „Dar, oare, ce rost avea sulul de hîrtie albastră?”. Îi întrerupse gîndurile nea Petrică, explicîndu-i să se ferească de drumul mare, spre a nu se întîlni cu cineva, și atrăgîndu-i atenția că reușita lui va fi de mare folos pentru multă lume.

Deși, oarecum descumpănit, neînțelegînd ce impor­tanță chiar așa de mare avea misiunea pe care urma să o îndeplinească, zilele, pînă sîmbătă, i se părură nesfîrșite. Îl mistuia dorința aventurii.

În sfîrșit, sosise și după-amiaza mult așteptată și acum fremăta de nerăbdare să ajungă mai repede la cabană.

După un timp, se opri în dreptul unei bifurcații. Aici nu mai avea încotro și trebuia să iasă la șosea. Ascuns într-un frunziș, cercetă cu băgare de seamă împrejurimile. Nu se vedea nici țipenie de om. Stră­bătu grăbit șoseaua și se avîntă pe drumul de căruțe, iar de acolo pe singura potecă ce ducea la cabană. Își făcuse, în gînd, socoteala, că de aici nu mai erau decît vreo doi kilometri pînă la țintă. Din cerul plumburiu se abătură stropi mărunți, de parcă ar fi fost trecuți prin sită deasă. Adrian despături pelerina de ploaie și se îmbrăcă imediat cu ea. Se lăsase pe neașteptate frigul, prevestind iarna mai timpuriu decît de obicei. Acum înainta anevoie. Ploaia se îndesea din ce în ce. Și deodată... inima începu să-i bată năvalnic, parcă să-i spargă pieptul. Fără îndoială, un bărbat zăcea lungit în mijlocul potecii... Era leșinat? Sau era mort? Adrian se oprise buimac, neștiind ce să facă. Dar dacă se prefăcea numai? Poteca nu era mai lată de un metru — un metru și ceva — și dacă voia să îna­inteze trebuia neapărat să treacă peste omul acela. Își încordă privirea, căutînd să-i deslușească chipul și, fără să-și dea seama, se apropie de el. Acum îl vedea destul de bine. Era îmbrăcat într-un tricou de lînă, cu gulerul rotund și răsfrînt pînă aproape de bărbie, și pantaloni bufanți, în carouri. În picioare purta ciorapi trei sferturi și bocanci de munte.

Mai înainta cîțiva pași și se opri din nou, înmăr­murit.

Bărbatul gemu și întoarse fața spre Adrian. Între­deschise ochii și tresări la vederea lui. Buzele dădură să spună ceva, dar nu reuși. Un firicel de sînge i se prelinse din gură și, în loc de cuvinte, Adrian nu auzi decît o bolboroseală fără nici un înțeles.

Dar acum băiatul prinsese curaj. Era limpede că omul zăcea rănit, sleit de puteri. Poate că pierduse mult sînge... Cine știe de cînd stătea acolo, în mijlo­cul drumului.

Se apropie de-a binelea și, aplecîndu-se peste rănit, îl cercetă cu luare-aminte. Se gîndi ce ar putea să facă pentru cel care abia își mai trăgea sufletul. Și, deodată, îl cuprinse din nou frica. Dacă omul fusese rănit, însemna că „cineva” îl atacase. Și dacă acel „cineva” se afla încă în apropiere?

Se ridică imediat, își roti privirile, dar nu zări pe nimeni. Totuși... parcă se mișeaseră crengile tufișului de jnepeni... Nu! A fost numai o părere.

Un nou geamăt îl făcu să se întoarcă spre rănit. Deschisese iar ochii aceia împăienjeniți, dar buzele bă­teau neputincioase aerul. Se aplecă, să deslușească vorbele, și, deodată, i se păru că pămîntul se învîrtește cu el.

Rănitul, cu prețul unor mari eforturi, îl întreba dacă îi plac căprioarele...

De-abia acum își dădu seama că ochii celui lun­git în mijlocul potecii erau negri ca murele și șuvi­țele de păr numai inele. Așadar... rănitul nu era altul decît acela pe care îl căuta. Trebuia să-i răspundă degrabă, dar acum se zăpăcise cu totul și nu-și mai amintea ce anume. Emoția îl gîtuise, îi învolburase creierul, îl copleșise cu totul. Nu reuși decît să aplece capul. În semn că a înțeles că el este cel căruia îi era adresată parola.

— Eu sînt... Begu, murmură rănitul. Begu... Fii atent... ce-ți spun! Căprioara... căprioara de aur... În­țelegi?

Adrian nu înțelegea nimic, dar dorea din tot sufle­tul ca omul să nu se mai chinuiască atît. Șuvițele de sînge se îndeseau din ce în ce, ca și stropii de ploaie care cădeau tot mai mulți și mai deși. Clipi din ochi, ca și cum ar fi priceput tot ce i se spunea. Rănitul, cu un efort disperat, se ridică într-un cot și, cu mîna liberă, încleșta reverul mantalei sale de ploaie.

— Ține minte!... Să nu uiți... niciodată! Căpri­oara aurie...

Bolboroselile se transformaseră acum în horcăituri...

„Dacă moare?” își spuse Adrian, îngrozit.

Celălalt, ca și cum i-ar fi ghicit gîndurile, bîigui printre horcăieli:

— Eu mor... Tu... fugi acasă! Să nu uiți... Căpri­oara aurie...

Urmă o convulsie puternică, buzele bătură cu disperare aerul, apoi, un horcăit ca un muget. Omul își dăduse duhul și rămăsese așa, în poziția aceea caraghioasă, așezat într-un cot, cu degetele celeilalte mîini agățate de reverul mantalei lui de ploaie. Ochii se deschiseseră mari și priveau fix, undeva, peste umărul lui Adrian, ca și cum acolo, spre zările mohorîte ale Zăganului, ar fi deslușit zburdînd, pe tăpșanele verzi, o căprioară aurie.

Imaginile acestea tragice se derulaseră pe dinain­tea ochilor colonelului Manea, ca și cum ar fi asistat la un film proiectat cu o viteză amețitoare. Totul nu durase decît un minut.

Revenea cu greu la realitate. Abia acum își aduse aminte că la celălalt capăt al firului o voce gravă pronunțase două nume, care îi răscoliseră atîtea amintiri din trecut.

— De ce nu răspundeți? Vă amintiți sau nu?

— Da! rosti colonelul, abia șoptit.

— Atunci, mîine dimineață, la ora cinci și jumă­tate, veți primi un nou telefon. Vă voi comunica lo­cul și ora întîlnirii noastre.

Brusc, celălalt închise receptorul.

ó

Toată noaptea, colonelul Manea se zvîrcoli în aș­ternut, încercînd zadarnic să ațipească. Amintirile se întorceau din trecut, tot mai răscolitoare.

Ajunsese acasă transpirat și obosit. Ploaia răzbă­tuse prin manta și-l udase pînă la piele. Chipul îi trăda spaima și emoțiile prin care trecuse. Pe atunci, Adrian Manea nu împlinise nici 17 ani. O găsi în casă doar pe maică-sa, dar ei nu-i spuse nimic din cele întîmplate.

Nu trecu multă vreme și se întoarse și taică-său.

— Așteptam să vii mai tîrziu. Dar ce-i cu tine, Adriane? îl iscodi el, cercetîndu-i cu atenție chipul palid.

— Tată, omul acela e... mort!

— Care om?

— Cel care trebuia să-mi dea sulul de hîrtie al­bastră.

Un timp se lăsă o tăcere grea. Numai o muscă, amețită de ploaie și amorțită de frig, bîzîia împre­jurul lămpii aninate de tavan.

— Spune, ce s-a întîmplat?