Educatia sentimentala

de AnnaE 36 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

Note de istorie literară

de Irina Mavrodin

Critica și istoria literară – dăm aici, așa cum arătam și în primul volum al acestei ediții, conceptului de „istorie literară" sensul lui consacrat prin tradiție, ce se referă la o cunoaștere obținută pe temeiul unor date pozitive privind biografia scriitorului, circumstanțele istorice, politice, sociale, culturale etc. în care are loc geneza și receptarea, în primul rând de către contemporani, a operei etc, date consi­derate ca fiind „extrinsece" și nonspecifice acesteia de către noua reflecție critică a ultimelor decenii, ea însăși însă, după cum se vede tot mai mult, depășită în prezent de o nouă orientare vizând a integra aceste date într-un sistem în cadrul căruia ar putea să funcționeze ca specifice – au stabilit cu îndeajuns de multă precizie existența câtorva etape în crearea romanului Educația sentimentală: versiunea definitivă a acestuia, cea din 1869, este precedată de alte trei texte care întrețin cu ea evidente relații de simili­tudine, la nivelul subiectului, acțiunii, personajelor etc. Mai mult, fraze și chiar pasaje întregi din aceste trei texte din multe puncte de vedere similare cu marele roman ce abia urmează a fi scris au fost introduse de Flaubert ca atare în versiunea definitivă a Educației sentimentale.

Dar trebuie totuși să remarcăm că, deși considerate a fi un fel de „schițe" pregătitoare, aceste texte – scrise la date mult distanțate în timp și, cu excepția celui de-al treilea, nu în vederea romanului Educația sentimentală – sunt suficient de distincte spre a putea fi abordate și ca texte autonome, adică în afara relației propuse mai sus.

Iată-le: Mémoires d'un fou (Memoriile unui nebun), 1837; Novembre (Noiembrie), 1842; Educația sentimentală (prima versiune), 1843–1845.

Flaubert scrie Memoriile unui nebun încă de pe când era elev de liceu, la vârsta de șaisprezece ani. E un text foarte romantic, compus sub influența unor fervente lecturi din Chateaubriand, Hugo, Goethe, Byron. Eveni­mentele istorice, care vor ocupa un loc atât de important în versiunea definitivă a Educației sentimentale, nu-l preocupă câtuși de puțin pe tânărul autor: Memoriile sunt o confesiune foarte personală, scrisă dealtminteri spre a fi citită de un singur om, de Alfred Le Poittevin, cel mai apropiat prieten al lui Flaubert. Foarte autobiografice, aceste Memorii nu sunt însă povestea unei vieți surprinsă în evenimentele ei „exterioare": „Voi scrie deci povestea vieții mele, spune Flaubert chiar la începutul lor. Ce viață! Dar oare am trăit cu adevărat? Sunt tânăr, nu am nici o cută pe obraz și nici o patimă în suflet... Or, viața mea nu-i o înșiruire de fapte: viața mea este un gând..." Corespondențele descoperite de exegeții lui Flaubert între Memoriile unui nebun și Educația sentimentală se situează pe linia unui anumit mod de a gândi – pe temeiul uneia și aceleiași intuiții fundamentale, confirmată în cazul autorului adult de o experiență ce-i lipsea adolescen­tului – viața și, în speță, iubirea. Motivul iubirii unice apare încă aici, ca și numele de Marie purtat de eroină.

În Noiembrie, intensitatea cu care este resimțită absența sentimentului iubirii adevărate, unice, vădește, în ciuda faptului că eroina, tot Marie, este o prostituată, prezența aceluiași motiv. Subiectul pare a fi reluarea unui episod din Memoriile unui nebun (eroul „profanează iubirea" Mariei printr-o aventură ce nu-i lasă decât un profund dezgust). El prefigurează totodată unele episoade din Educația sentimentală (versiunea definitivă) a căror eroină este Rosannette. Mai mult chiar: regăsim aici pasaje întregi ce vor fi preluate aproape ca atare în versiunea definitivă a romanului.

A treia prefigurare datează din 1843-1845 (scriitorul este silit să-și întrerupă lucrul timp îndelungat din cauza unei crize nervoase) și poartă titlul ce va rămâne și în versiunea definitivă. Între momentul când este ter­minat textul Noiembrie și cel al primelor pagini scrise din această primă versiune nu trec decât câteva luni. Eroul unic din Memoriile unui nebun și din Noiembrie apare în prima versiune a Educației sentimentale într-o dublă ipostază: există două personaje (procedeul va fi reluat de către scriitor douăzeci și cinci de ani mai târziu, în Bouvard și Pécuchet), Henry și Jules, complementare, spre a spune astfel, în ceea ce privește psihologia și compor­tamentul. E o soluție prin care Flaubert poate rezolva situații mentale antinomice, paradoxale, fără a fi nevoit să recurgă la monolog, procedeu care prevalase în versiunile anterioare.

Istoricii literari au stabilit relații de similitudine între Flaubert și per­sonajul Jules (o vor face și în ceea ce privește Frédéric din versiunea defi­nitivă a Educației sentimentale), între prietenul romancierului, Maxime du Camp și personajul Henry. Cât privește eroina, doamna Renaud, ea continui să fie inspirată, după aceiași istorici literari, de iubirea platonică a foarte tânărului Flaubert pentru Élisa Schlésinger. Spre deosebire însă de întâmplările reale, spre deosebire totodată (lucru mai important, dântr-un punct de vedere specific literar) de cele descrise în versiunea definitivă, doamna Renaud devine amanta lui Henry, cu care pleacă în America. Deși desfă­șurarea evenimentelor este în cea mai mare măsură inventată, Flaubert nu reușește să se îndepărteze de sursele autobiografice, care capătă aici o evidență de natură nonartistică.

În versiunea definitivă a Educației sentimentale, începută la 1 septembrie 1863 (deci aproape la douăzeci de ani după terminarea versiunii din 1843–1845) și terminată la 16 mai 1869 (publicată la 17 noiembrie 1869), apar modificări esențiale, care ne permit să vorbim, în ciuda identității de titlu, de o altă carte. Între timp, Flaubert își scrisese principalele opere (cu excepția romanului Bouvard și Pecuchet și a celor Trei povestiri), constituindu-și, odată cu fiecare pagină nouă, ceea ce astăzi numim o poetică flaubertiană. Evident, este singura explicație ce poate justifica marea distanță dintre cele două versiuni, prima apărându-ne astfel față de a doua doar ca un proiect la nivelul subiectului (care, el însuși, suferă mari modifi­cări, după cum s-a văzut). Totuși, istoricii literari încearcă și o explicație de natură biografică (cu totul neconcludentă, după părerea noastră, dar pe care o consemnăm totuși, fie și numai pentru a demonstra lipsa de perti­nență, pe plan specific literar, a unor asemenea corelări: Élisa Schlésinger a părăsit Franța de mai bine de cincisprezece ani, ceea ce îi dă putința lui Flaubert să-și desfășoare în voie amintirile legate de iubirea sa din tinerețe).

Spre deosebire de prima versiune, în care cadrul istoric nu apare aproape deloc, ultima versiune frapează prin marele număr de detalii inspirate din evenimentele istorice reale. Este, sub acest raport, o adevărată cronică a vieții pariziene în timpul domniei lui Ludovic-Filip și al revoluției de la 1848. Un mare număr de personaje „secundare" aparțin acestei realități istorice, ele coexistând, în spațiul ficțiunii romanești, cu personajele inven­tate, întru unul și același statut ontologic, și aceasta datorită tratamentului scriptural omogen la care sunt supuse. Este doar unul din modurile prin care putem constata perfecta integrare a faptului de viață imediat, a docu­mentului brut, în textul literar flaubertian. Există nenumărate mărturii, în Corespondența lui Flaubert mai ales, privitoare la felul minuțios în care acesta se documentează pentru fiecare rând din Educația sentimentală (metodă utilizată de el și în celelalte opere, dar care aici, dat fiind numeroa­sele referiri la istoria recentă a Franței, trăită în parte de Flaubert și de contemporanii săi, ia forme de o pedanterie uluitoare). Or, acest material referențial, verificat cu minuția și acribia omului de știință tocmai în ceea ce privește funcția lui referențială, devine, în carte, totodată, și un material de construcție ca oricare altul, un material de construcție pur și simplu. Este paradoxul creației flaubertiene, care construiește, din documente meticulos adunate, o „carte despre nimic" adică o carte ce se definește, în ultimă instanță, ca sumă de raporturi armonioase.

Că astfel stau lucrurile și în cazul Educației sentimentale, și chiar mai mult decât în cazul tuturor celorlalte opere ale lui Flaubert, o dovedește insuccesul cărții în momentul apariției sale. Alături de diatribele fulgurante (cea a lui Barbey d'Aurevilly, publicată în Le Constitutionnel, în care i se reproșează lui Flaubert și „școlii sale" „vulgaritatea" literaturii pe care o fac, este cel mai adeseori citată), există însă și articole care văd în Educația sentimentală o capodoperă (cel al lui George Sand din La Liberté).

Receptarea ulterioară (atitudinea foarte rezervată a lui Lanson în fața cărții este simptomatică pentru felul cum e citită Educația sentimentală la sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX) se fixează la un punct de vedere care privilegiază în creația flaubertiană roma­nele Doamna Bovary și Salammbô. În ultimele trei decenii însă, odată cu afirmarea Noului Roman, Educația sentimentală e citită ca un roman „fără subiect", „fără acțiune", „fără deznodământ", și chiar și „fără perso­naje": ca un „anti-roman", deci. Novatoare în momentul în care a fost scrisă, cartea lui Flaubert continuă (și va continua) să acționeze ca operă novatoare.

Partea întâi

I

La[i] 15 septembrie 1840, către orele șase de dimineață, La Ville-de-Montereau, gata de plecare, scotea vârtejuri groase de fum în fața cheiului Saint-Bernard. Oamenii soseau cu sufletul la gură; butoaie mari, cabluri, coșuri cu albituri împiedicau circulația; marinarii nu răspun­deau nimănui; oamenii se izbeau unii de alții; coletele urcau între cele două tambururi și gălăgia se topea în fâsâitul aburilor care, ieșind printre plăcile de tablă, înfășurau totul într-o ceață alburie, în vreme ce în față clopotul bătea fără contenire.

În sfârșit vaporul plecă; cele două maluri semănate cu prăvălii, șantiere și uzine alergară ca două panglici pe care le desfășori. Un tânăr de optsprezece ani, care avea părul lung și ținea un album sub braț, stătea neclintit lângă cârmă. Privea prin ceață clopotnițe, clădiri ale căror nume nu-l cunoștea; apoi îmbrățișa cu o ultimă privire insula Saint-Louis, La Cité, Notre-Dame. Curând, când Parisul pieri, suspină din adânc.

Domnul Frédéric Moreau[ii], care își trecuse de puțin timp baca­laureatul, se întorcea la Nogent-sur-Seine, unde avea să tânjească vreme de două luni, înainte de a pleca să-și facă dreptul. Maică-sa îl trimisese, cu o sumă de bani strict necesară, la Le Havre, să vadă un unchi care spera ea că îl va lăsa moștenitor; se întorsese abia în ajun; și se despăgubea de faptul că nu putuse sta în capitală, întorcându-se în provincia lui pe calea cea mai lungă.

Frământarea se liniștea; toți se așezaseră; câțiva, în picioare, se încălzeau în jurul mașinii, și coșul scuipa cu un horcăit rar și ritmic o trâmbă de fum negru. Picături de rouă curgeau pe arămuri; pun­tea tremura de o mică vibrație interioară și cele două roți băteau apa învârtindu-se iute.

Râul era mărginit de plăji de nisip. Întâlneai plute care începeau să șerpuiască legănate de valuri sau o barcă fără pânze în care pescuia un om așezat jos; apoi cețurile călătoare se topiră, soarele se ivi, colina care urma pe dreapta cursul Senei coborî încet-încet și se arătă alta, mai apropiată, pe malul dimpotrivă.

Era încununată de copaci între casele joase, cu acoperișuri în stil italian. Aveau grădini în pantă, despărțite între ele prin ziduri noi, grilajuri de fier, pajiști, sere calde și ghivece de mușcate, puse la distanțe egale pe terasele pe care puteai ieși să iei aer. Văzând aceste reședințe cochete, atât de liniștite, mulți ar fi dorit să le fie proprietari ca să trăiască acolo până la sfârșitul zilelor, cu un biliard bun, o șalupă, o femeie sau alt vis. Plăcerea nouă a unei excursii pe apă înlesnea efuziunile. Poznașii își și începuseră glumele. Mulți cântau. Erau veseli. Își turnau câte un păhărel.

Frédéric se gândea la odaia pe care ar ocupa-o acolo, la planul unei drame, la subiecte de tablouri, la pasiuni viitoare. I se părea că fericirea meritată de desăvârșirea sufletului său întârzia să vină. Își recită versuri melancolice: mergea pe punte cu pași repezi, înainta până la capăt pe partea clopotului; și, într-un cerc de pasageri și de marinari, văzu un domn care îi spunea vorbe dulci unei țărănci, răsucindu-i crucea de aur pe care o purta pe piept. Era un zdrahon de vreo patruzeci de ani, cu părul creț. Trupul lui voinic umplea o jachetă de catifea neagră, două smaragde îi străluceau pe cămașa de batist, iar pantalonii largi, albi, îi cădeau peste niște cizme ciudate, roșii, de piele fină, împodobite cu desene albastre.

Prezența lui Frédéric nu-l stingheri. Se întoarse către el de câteva ori, îi făcu cu ochiul ca să intre în vorbă; pe urmă oferi țigări de foi tuturor celor care îl înconjurau. Dar, plictisit de tovărășia lor, fără îndoială, se duse să se așeze mai departe. Frédéric îl urmă.

Conversația se desfășură la început cu privire la diferite soiuri de tutun, apoi, firește, la femei. Domnul cu cizme roșii îi dădu sfaturi tânărului; expunea teorii, povestea anecdote, se cita pe el însuși drept exemplu, le înșira pe toate pe un ton părintesc, cu o nevino­văție deocheată și amuzantă.

Era republican; călătorise, cunoștea interiorul teatrelor, restau­rantelor, redacției ziarelor și pe toți artiștii celebri, cărora le spunea familiar pe numele mic. Frédéric îi mărturisi repede proiectele lui; străinul le încurajă.

Dar se întrerupse ca să observe coșul mașinii, apoi mormăi iute un calcul lung, ca să știe "cât ar trebui ca fiecare lovitură de piston, de atâtea ori pe minut, să..." Și după ce găsi suma, admiră mult peisajul. Mărturisea cât e de fericit că scăpase de afaceri.

Frédéric simțea un anume respect pentru el și nu rezistă dorinței de a-i ști numele. Necunoscutul răspunse dintr-o suflare:

– Jacques Arnoux, proprietar al Artei industriale, din bulevar­dul Montmartre.

Un servitor cu galon de aur la caschetă veni să-i spună:

– Domnul ar vrea să coboare? Domnișoara plânge.

Pieri.

Arta industrială era o întreprindere hibridă, caro cuprindea o revistă de pictură și o prăvălie de tablouri. Frédéric văzuse acest titlu de mai multe ori în vitrina librarului din locul lui de baștină, pe prospecte uriașe, pe care numele lui Jacques Arnoux se desfășura cu măreție.

Soarele ardea din miezul cerului, făcea să strălucească inelele de fier în jurul catargelor, plăcile bastingajului și fața apei care, la provă, se despica în două brazde ce se desfășurau până la marginea pajiștilor. La fiecare cotitură a râului întâlneai aceeași perdea de plopi palizi. Câmpia era goală. Pe cer se opriseră câțiva norișori albi – și plictiseala, răspândită vag, părea a încetini mersul vaporului și a face și mai neînsemnată înfățișarea călătorilor.

În afară de câțiva burghezi la clasa întâi, se aflau acolo muncitori, oameni din comerț cu nevestele și copiii lor. Cum pe atunci era obi­ceiul să te îmbraci cu haine foarte proaste în călătorie, aproape toți purtau tichii vechi grecești sau pălării decolorate, haine negre prăpă­dite, roase de frecușul biroului, sau redingote cu nasturii crăpați pentru că fuseseră prea folosite la prăvălie. Ici și colo, câte o jiletcă cu guler șal lăsa să se vadă o cămașă de stambă, pătată de cafea. Ace de metal auriu erau înfipte în cravate zdrențăroase; curele cusute sub talpă ca să le țină târlicii împletiți din fâșii; două sau trei pușlamale care țineau bastoane de bambus cu curele de piele aruncau priviri piezișe și tații de familie holbau ochi mari și puneau întrebări. Unii stau de vorbă în picioare sau chirciți pe bagaje; alții dormeau prin colțuri; câțiva mâncau. Puntea era murdărită de coji de nucă, de mucuri de țigară, de coji de pere, de resturi de mezeluri aduse în hârtie; trei ebeniști îmbrăcați în bluze stăteau în fața can­tinei; un harpist în zdrențe se odihnea, rezemat cu coatele de instru­mentul lui; din când în când se auzea zgomotul cărbunelui în cuptor, o voce ridicată, un râset; și căpitanul mergea pe pasarelă de la un tambur la altul fără să se oprească. Frédéric, ca să ajungă la locul lui, împinse grilajul clasei I și deranjă doi vânători cu câinii lor.

Fu ca o apariție:

Ea era așezată în mijlocul băncii, singură de tot; sau cel puțin el nu desluși pe nimeni, uluit de privirea ochilor ei. Când trecu el, ea ridică fruntea; el își strânse umerii fără să vrea; și după ce se așeză ceva mai departe pe aceeași latură, o privi.

Avea o pălărie mare de paie, cu panglici roz care-i palpitau în vânt la spate. Bandourile negre îi conturau coada sprâncenelor lungi, coborau foarte jos și păreau a-i strânge drăgăstos ovalul chipului. Rochia de muselină de culoare deschisă, stropită cu picouri miei, se răspândea în multe cute. Broda ceva; și nasul drept, bărbia, toată făptura ei se profilau pe fondul aerului albastru.

Cum stătea mereu în aceeași atitudine, el făcu câteva ocoluri la dreapta și la stânga ca să-și ascundă manevra; apoi se instala foarte aproape de umbrela ei rezemată de bancă și se prefăcu a privi o șalupă pe râu.

Nu văzuse niciodată o piele brună atât de frumoasă, o talie atât de cuceritoare, nici degete atât de fine, străbătute cum erau de lumină. Se uita uluit la coșul ei de lucru, ca la un obiect extraordinar. Care îi erau numele, locuința, viața, trecutul? Dorea să cunoască mobilele din odaia ei, toate rochiile pe care le purtase, oamenii pe care îi frecventa; și până și dorința posesiunii fizice pierea sub o nevoie mai adâncă, într-o curiozitate dureroasă care n-avea limite.

O negresă cu capul legat într-un fular veni ținând de mână o fetiță măricică. Copila tocmai se trezise, ochii îi înotau în lacrimi. O luă pe genunchi. „Domnișoara nu era cuminte, cu toate că în curând avea să împlinească șapte ani; maică-sa n-avea s-o mai iubească; i se iertau prea mult toanele." Și Frédéric se bucură auzând aceste lucruri, de parcă ar fi făcut o descoperire, o achiziție.

Presupunea că e de origine andaluză, poate creolă, adusese cu ea din insule această negresă?

Un șal lung cu dungi violete era așezat în spatele ei, pe bordajul de aramă. De multe ori, în mijlocul mării, în serile umede, trebuia să-și fi înfășurat cu el mijlocul, să-și fi acoperit picioarele, să fi dormit în el! Dar, tras de franjuri, luneca încet-încet, avea să cadă în apă; Frédéric făcu un salt și-l prinse. Ea îi spuse:

– Vă mulțumesc, domnule.

Ochii lor se întâlniră.

– Nevastă, ești gata? strigă domnul Arnoux ivindu-se sub acoperișul scării.

Domnișoara Marthe alergă la el și, agățată de gâtul lui, îl trase de mustăți. Răsunară sunetele unei harpe, fetița vru să-l vadă pe muzicant; și în curând cântărețul la harpă, adus de negresă, intră la clasa întâi. Arnoux îl recunoscu, era un fost model; îl tutui, ceea ce îi surprinse pe cei de față. În sfârșit, harpistul își scu­tură pe spate pletele lungi, întinse brațele și începu să cânte.

Cânta o romanță orientală în care era vorba de pumnale, flori și stele. Omul în zdrențe o cânta cu o voce pătrunzătoare; bătăile mașinii tăiau melodia în contratimp; el ciupea corzile și mai tare, acestea vibrau și sunetele lor metalice păreau a scoate suspine și ceva asemănător cu geamătul unei iubiri orgolioase și învinse. Pe cele două maluri ale râului păduri se aplecau până pe marginea apei; trecea o adiere de aer proaspăt; doamna Arnoux se uita pier­dut în depărtare. Când muzica încetă, clipi de câteva ori de parcă ar fi ieșit dintr-un vis.

Harpistul se apropie smerit de ei. În vreme ce Arnoux căuta gologanii, Frédéric întinse pumnul strâns spre cascheta lui și, deschizându-l cu sfială, lăsă să cadă un ludovic de aur. Nu vanitatea îl împingea să facă această pomană în fața ei, ci un gând de binecuvântare la care o asocia și pe ea, o pornire aproape religioasă a inimii.

Arnoux, arătându-i drumul, îl invită prietenește să coboare. Frédéric spuse că tocmai mâncase; pe când, dimpotrivă, murea de foame; și nu mai avea nici un ban în fundul pungii.

Pe urmă se gândi că avea dreptul, ca oricare altul, să stea în acea încăpere.

Burghezii mâncau în jurul meselor rotunde, un chelner alerga de colo colo; domnul și doamna Arnoux se aflau în fund, pe dreapta; el se așeză pe o banchetă lungă, tapisată cu catifea, după ce luă un ziar care se afla acolo.

Ei trebuiau să ia la Montereau diligenta de Châlons. Călătoria lor în Elveția avea să dureze o lună. Doamna Arnoux își dojeni băr­batul pentru slăbiciunea lui față de copil. El îi șopti la ureche o amabilitate, fără îndoială, pentru că ea zâmbi. Pe urmă se sculă de la locul lui ca să tragă perdeaua ferestrei din dreptul cefei ei.

Tavanul scund și foarte alb reflecta o lumină crudă. Frédéric, în fața lor, îi deslușea umbra genelor. Ea își muia buzele în pahar, fărâma puțină pâine între degete; medalionul de lapis lazuli agățat cu un lănțișor la încheietura mâinii se lovea din când în când de marginea farfuriei. Cei care erau acolo nu păreau totuși s-o bage de seamă.

Uneori se vedea prin hublouri marginea unei bărci care luneca și se lipea de vapor ca să ia sau să depună călători. Cei de la mese se aplecau peste deschizături și numeau localitățile de pe mal.

Arnoux se plângea de calitatea bucatelor: protestă cu putere în fața notei de plată și făcu să fie redusă. Apoi îl luă pe tânăr la provă ca să bea groguri, dar Frédéric se întoarse repede sub umbrarul sub care revenise doamna Arnoux. Citea un volum subțire cu coperți cenușii. Uneori colțurile gurii i se ridicau și o rază de plăcere îi ilumina fruntea. Frédéric fu gelos pe cel ce născocise acele lucruri de care ea părea absorbită. Cu cât o privea mai mult, cu atât simțea cum se cască prăpăstii între el și ea. Se gândea că va trebui s-o părăsească definitiv acum, în curând, fără să-i fi smuls un cuvânt, fără să-i fi lăsat măcar o amintire!

La dreapta se întindea o câmpie, la stânga o pășune cobora încet ca să întâlnească o colină, se zăreau vii, nuci, o moară în verdeață, și dincolo de ele cărărui desenând zigzaguri pe stâncă albă ce atingea marginea cerului. Ce fericire să urci alături, cu brațul în jurul mij­locului ei, în vreme ce rochia ar mătura frunzele îngălbenite, ascultându-i glasul, sub strălucirea ochilor ei! Vaporul se putea opri, n-ar fi avut decât să coboare împreună; dar lucrul acesta foarte simplu nu era totuși mai ușor decât a mișca soarele din loc!

Ceva mai departe descoperiră un castel cu acoperișul ascuțit, cu turnulețe pătrate. În fața lui se întindeau răzoare de flori; și aleile se înfundau, ca niște bolți negre, sub teii înalți. Și-o închipui trecând pe potecile mărginite de carpeni. În clipa aceea o doamnă tânără și un domn tânăr se iviră pe peron, între hârdaiele cu portocali. Apoi totul pieri.

Fetița se juca în jurul lui. Frédéric voi s-o sărute. Ea se ascunse în spatele dădăcii; maică-sa o certă că nu e drăguță cu domnul care îi salvase șalul. Era deschiderea pe ocolite a unei căi?

"Are să-mi vorbească în sfârșit?" se întrebă el.

Timpul se scurta. Cum să obțină o invitație la Arnoux? Nu găsi altceva mai bun decât a-i atrage atenția asupra culorii toamnei, adăugând:

–În curând va veni iarna, sezonul balurilor și al dineurilor.

Dar Arnoux era ocupat cu bagajele. Se ivi coasta de la Surville, cele două poduri se apropiau, trecură pe lângă o fabrică de funii, pe urmă pe lângă un șir de case scunde; mai jos se aflau cazane de gudron, țăndări de lemn; și copii alergau pe nisip făcând roata. Frédéric recunoscu un om cu o jiletcă cu mâneci, îi strigă:

–Grăbește-te.

Ajungeau. Îl căută anevoie pe Arnoux în mulțimea de călători, acesta îi răspunse strângându-i mâna:

–La revedere, dragă domnule!

Când se află pe chei, Frédéric se întoarse. Ea stătea în picioare lângă cârmă. El îi trimise o privire în care încercase să-și pună tot sufletul; ea rămase neclintită, de parcă el n-ar fi făcut nimic. Apoi Frédéric îi vorbi servitorului fără să ia aminte la salutul lui:

–De ce n-ai adus trăsura până aici?

Omul se scuză.

–Ce nedescurcăreț! Dă-mi niște bani!

Și se duse să mănânce la un han.

Peste un sfert de ceas avu poftă să intre ca din întâmplare în curtea diligențelor. Avea poate s-o mai vadă?

„La ce bun?" își spuse el.

Plecă în trăsură. Caii nu-i aparțineau amândoi maică-si. Îl împrumutase pe cel al domnului Chambrian, casierul, ca să-l în­hame lângă al ei. Isidore, care plecase în ajun, se odihnise la Bray până seara și se culcase la Montereau, așa că animalele, odihnite, mer­geau ușor în trap.

Miriștile se prelungeau cât vedeai cu ochii. Drumul era mărginit de două șiruri de copaci, maldărele de pietre se succedau; în curând Villeneuve-Saint-Georges, Ablon, Châtillon, Corbeil și celelalte ținuturi, toată călătoria îi reveni în memorie, atât de limpede încât acum deslușea amănunte noi, particularități mai intime. De sub volanul rochiei îi răsărea piciorul încălțat cu o gheată îngustă de mătase, de culoare cafenie. Umbrarul de doc forma un baldachin mare deasupra capului ei și ciucurașii roșii de pe marginea lui tremu­rau necontenit în vânt.

Semăna cu femeile din cărțile romantice. N-ar fi vrut să adauge nimic, să scadă nimic din făptura ei. Universul se lărgise dintr-o dată. Ea era punctul luminos spre care convergea totalitatea lucru­rilor; și, legănat de mișcarea trăsurii, cu pleoapele pe jumătate închise, cu privirea spre nori, se lăsa pradă unei bucurii visătoare și nesfârșite.

La Bray nu așteptă să se dea cailor ovăz, porni înainte pe drum, singur. Arnoux o numise „Marie!" Strigă foarte tare „Marie!" Vocea i se pierdu în văzduh.

La apus, o culoare purpurie revărsată înflăcăra cerul. Clăi mari de grâu, care se ridicau în mijlocul miriștilor, aruncau umbre uriașe. Departe, într-o gospodărie, un câine începu să latre. Se înfioră, cuprins de o neliniște fără pricină.

Când Isidore îl ajunse din urmă, se urcă pe capră, să mâne el. Îi trecuse slăbiciunea. Era hotărât să se introducă, cu orice mijloace, la familia Arnoux și să se împrietenească cu ei. Casa lor trebuie să fi fost amuzantă, dealtfel Arnoux îi plăcea; pe urmă, cine știe? Atunci un val de sânge îi urcă în obraz: tâmplele i se băteau, píesni din bici, scutură hățurile și mâna caii așa de repede, încât bătrânul vizitiu repetă:

–Încet! Mai încet! O să-i îmbolnăviți de tignafes.

Treptat Frédéric se liniști și ascultă ce povestea servitorul. Domnul era așteptat cu mare nerăbdare. Domnișoara Louise plânsese cerând să vină și ea cu trăsura.

–Cine e domnișoara Louise?

–Fetița domnului Roque, nu știți?

–Ah, uitasem, răspunse Frédéric nepăsător.

Totuși cei doi cai erau istoviți. Șchiopătau amândoi; și bătea ora nouă la Saint-Laurent când ajunse în piața Armelor, în fața casei maică-si. Casa asta încăpătoare, cu o grădină ce da spre câmpie, sporea considerația de care se bucura doamna Moreau, persoana cea mai respectată din partea locului.

Cobora dintr-o veche familie boierească, azi stinsă. Bărbatul ei, un om de rând cu care o măritaseră părinții, murise dintr-o lovitură de sabie în timpul sarcinii ei, lăsându-i o avere compromisă. Primea de trei ori pe săptamână și dădea din când în când o petrecere. Dar numărul de lumânări era socotit dinainte și își aștepta nerăbdătoare arendele. Strâmtorarea asta ascunsă ca un viciu o făcea să fie serioasă. Totuși își practica virtutea fără aere de ipocrizie, fără acreală. Cele mai mici gesturi de caritate ale ei păreau mari milostenii. I se cerea sfatul asupra alegerii servitorilor, educației fetelor tinere, artei dulcețurilor, și Monseniorul poposea la ea, în turneele lui epis­copale.

Doamna Moreau nutrea o înaltă ambiție pentru fiul ei. Nu-i plăcea să audă dezaprobări la adresa guvernului, dintr-un soi de prudență anticipată. Frédéric va avea la început nevoie de protecție; apoi, datorită calităților lui, va deveni consilier de stat, ambasador, ministru! Succesele lui la Colegiul din Sens îndreptățeau acest orgoliu. Luase premiul de onoare.

Când intră în salon, toți se ridicară cu mare zgomot, îl sărutară; și se făcu un cerc larg în jurul căminului cu fotoliile și scaunele. Domnul Gamblin îl întrebă numaidecât care era părerea lui în privința doamnei Lafarge. Acest proces care pasiona toate spiritele pe-atunci[iii] pricinui o discuție violentă; doamna Moreau o curmă, spre regretul domnului Gamblin; el o socotea utilă pentru tânăr în calitatea lui de viitor jurisconsult, și ieși țâfnos din salon.

Nimic nu trebuia să te surprindă la un prieten al lui moș Roque! În legătură cu moș Roque se vorbi despre domnul Dambreuse, care tocmai cumpărase domeniul Fortelle. Dar perceptorul îl trăsese pe Frédéric la o parte, ca să afle ce crede despre ultima lucrare a domnu­lui Guizot. Toți doreau să-i cunoască situația; și doamna Benoît o făcu dibaci informându-se despre unchiul lui. Cum îi mergea acelei bune rude? Nu mai dădea nici o veste. Nu avea un strănepot în America?

Bucătăreasa anunță că supa domnului era servită. Lumea plecă, din discreție. Apoi, de cum fură singuri în odaie, maieă-sa rosti în șoaptă:

–Ei, spune!

Bătrânul îl primise cu multă căldură, dar nu-și arătase intențiile.

Doamna Moreau suspină.

„Unde e ea acum?" gândea el.

Diligența alerga, iar ea, învelită în șal fără îndoială, își rezema de postavul cupeului frumosul cap adormit.

Urcau în odăile lor, când un băiat de la Lebăda crucii aduse un bilet.

– Ce mai e?

– Deslauriers are nevoie de mine, spuse el.

– Ah, colegul tău! rosti doamna Moreau cu un rânjet de dispreț. În adevăr, e o oră bine aleasă!

Frédéric șovăi. Dar prietenia fu mai puternică. Își luă pălăria.

– Cel puțin nu sta mult! zise maică-sa.

II

Tatăl lui Charles Deslauriers, fost căpitan de infanterie, demi­sionase din 1818, se întorsese ca să se însoare la Nogent și, cu banii de zestre, își cumpărase o slujbă de portărel, care abia îi ajungea ca să trăiască. Acrit de îndelungi nedreptăți, suferind de vechile lui răni și regretându-l necontenit pe împărat, își vărsa asupra celor ce-l înconjurau furiile care îl înăbușeau. Puțini copii fură bătuți ca fiul lui. Băiatul, cu toate loviturile, nu se lăsa înfrânt. Când mai­că-sa încerca să se amestece între ei, era brutalizată și ea. În sfârșit, căpitanul îl plasă în biroul lui și îl ținea cât era ziua de lungă aplecat peste pupitru, copiind acte: ca urmare, umărul lui drept era vădit mai dezvoltat decât celălalt.

În 1833, la invitația domnului președinte, căpitanul își vându biroul. Nevastă-sa muri de cancer. El se duse să trăiască la Dijon, apoi se stabili ca traficant de oameni la Troyes; obținând o jumătate de bursă pentru Charles, îl băgă la Colegiul din Sens, unde Frédéric îl cunoscu din nou. Dar unul avea doisprezece ani, celălalt cinci­sprezece și dealtfel îi despărțeau mii de deosebiri de caracter și de origine.

Frédéric avea în scrinul lui tot soiul de provizii, lucruri alese, o trusă de toaletă de pildă. Îi plăcea să doarmă dimineața târziu, să se uite la rândunele, să citească piese de teatru și, regretând răsfă­țurile de acasă, îi părea aspră viața din colegiu.

Viața asta îi părea bună fiului de portărel. Învăța atât de bine încât, după cel de-al doilea an, trecu la ciclul al treilea. Totuși, din pricina sărăciei, a firii lui certărețe, era înconjurat de o rea-voință surdă. Dar odată, când un servitor, în mijlocul curții celor mijlocii, îl numise copil de golan, el îi sărise în beregată și l-ar fi ucis, dacă n-ar fi intervenit trei pedagogi. Frédéric, aprins de admirație, îl strânsese în brațe. Din ziua aceea prietenia lor fu desăvârșită. Afecți­unea unui școlar mai mare măgulea, fără îndoială, vanitatea celui mai mic, iar celălalt primi ca pe o fericire acest devotament care se oferea.

Taică-său îl lăsa în colegiu în timpul vacanțelor. O traducere din Platon deschisă din întâmplare îl entuziasmă. Se pasionă atunci pentru studiile metafizice și făcu progrese repezi, slujit de tinerețea-i și de orgoliul unei inteligențe ce se dezrobește; citi tot ce se afla în bibliotecă, Jouffroy, Cousin, Laromiguière, Malebranche, scoțienii[iv]. Trebuise să fure cheia de la bibliotecă și să-și facă rost de cărți.

Distracțiile lui Frédéric erau mai puțin serioase. Desenă în strada Trois-Rois genealogia lui Iisus sculptată pe un stâlp, apoi portalul catedralei. După dramele evului mediu, se apucă de memo­rii: Froissart, Comines, Pierre de l'Estoile, Brantôme.

Imaginile pe care aceste lecturi i le trezeau în suflet îl urmăreau cu atâta putere, încât simțea nevoia să le reproducă. Avea ambiția să fie într-o zi un Walter Scott al Franței. Deslauriers se gândea la un vast sistem de filosofie, care avea să aibă cele mai largi aplicații.

Vorbeau despre toate astea în timpul recreațiilor, în curte, în fața inscripției moralizatoare zugrăvite sub orologiu; le șopteau în capelă sub barba sfântului Ludovic; le visau în dormitorul de unde se vedea de sus un cimitir. În zilele de plimbare se așezau în urma celorlalți și vorbeau la nesfârșit.

Vorbeau despre ceea ce aveau să facă mai târziu, când vor ieși din colegiu. Mai întâi aveau să pornească într-o lungă călătorie cu banii pe care Frédéric avea să-i scoată din averea lui, la majorat. Apoi aveau să se întoarcă la Paris, să lucreze împreună, să nu se mai despartă; și, ca destindere după lucru, vor avea dragostea unor principese, în budoare de saten, sau orgii scânteietoare în tovărășia unor curtezane ilustre. După elanuri de speranță erau cuprinși de îndoieli. După crize de veselie guralivă, cădeau în tăceri adânci.

În serile de vară, după ce merseseră vreme îndelungată pe drumurile pietroase de la marginea viilor sau pe drumul mare în plin câmp, și când grâul vălurea sub soare, în vreme ce miresme de anghelică treceau prin aer, erau cuprinși de un fel de sufocare și se întindeau pe spate amețiți, îmbătați. Ceilalți, în cămașă, se jucau la bară sau înălțau zmee. Pedagogul îi chema. Se întorceau de-a lungul grădinilor străbătute de izvorăsc, apoi pe bulevardele umbrite de ziduri vechi; străzile pustii răsunau sub pașii lor; poarta de fier se deschidea, urcau scara; și erau triști ca după mari destrăbălări. Supraveghetorul șef pretindea că se exaltau unul pe altul. Totuși, dacă Frédéric a muncit în ultimele clase, asta s-a datorat imboldurilor prietenului lui; în vacanța anului 1837 îl aduse la maică-sa.

Tânărul îi displăcu doamnei Moreau. Mânca nemaipomenit de mult, refuza să ia parte la slujba religioasă, ținea discursuri republi­cane, în sfârșit, mama crezu că îl dusese pe fiul ei în locuri de perdiție. Legăturile dintre ei fură supravegheate. Din pricina asta se iubiră și mai mult; și despărțirea fu și mai grea când Deslauriers, în anul următor, plecă din colegiu ca să studieze dreptul la Paris.

Frédéric avea de gând să-l întâlnească acolo. Nu se văzuseră, de doi ani; după ce se îmbrățișară, se duseră pe poduri ca să stea de vorbă mai la largul lor.

Căpitanul, care avea acum un biliard la Villenauxe, se supărase foc când fiul lui îi ceruse socoteala tutelei și chiar îi retezase orice ajutor. Dar Deslauriers, care voia să concureze mai târziu la o cate­dră de profesor la Școala de Drept și care n-avea bani, primise la Troyes un loc de secretar la un avocat. Lipsindu-se de multe avea să economisească patru mii de franci; și chiar de n-ar fi încasat nimic din succesiunea maternă, ar fi putut oricum să facă ce vrea vreme de trei ani, așteptând o situație. Trebuia deci să-și pără­sească vechiul plan de a trăi împreună în capitală, cel puțin în prezent.

Frédéric plecă fruntea. Primul lui vis se prăbușea.

– Consolează-te, spuse fiul căpitanului, viața e lungă, suntem tineri. Am să vin după tine! Nu te mai gândi la asta!

Îi scutură mâinile și, ca să schimbe vorba, îi puse întrebări asu­pra călătoriei.

Frédéric n-avu mare lucra de povestit. Dar, amintindu-și de doamna Arnoux, supărarea îi trecu. Nu vorbi despre ea, reținut de pudoare. În schimb vorbi mult de Arnoux, povestind despre cele ce vorbea, despre purtările, legăturile lui; și Deslauriers îl îndemnă să cultive cunoștința asta.

Frédéric nu scrisese nimic în ultimul timp; opiniile lui literare se schimbaseră: prețuia mai mult decât orice pasiunea; îl entuzias­mau în egală măsură Werther, Rene, Frank, Lara, Lélia[v] și alte lucruri mai mediocre. Uneori numai muzica îi părea în stare să-i exprime tulburările interioare, atunci visa simfonii; sau îl cucerea înfățișarea lucrurilor și voia să picteze. Totuși scrisese versuri; De­slauriers le găsi foarte frumoase, dar nu-i mai ceru altă poezie.

Cât despre el, nu se mai ocupa de metafizică. Îl interesau eco­nomia socială și revoluția franceză. Acum era un vlăjgan de două­zeci și doi de ani, slab, cu gura mare, cu un aer hotârât. Purta în seara aceea un palton scurt, prost, de stofă lucioasă, pantofii îi erau albi de praf pentru că venise de la Villenauxe pe jos, anume ca să-l vadă pe Frédéric.

Isidore veni către ei. Doamna îl ruga pe domnul să se întoarcă și, temându-se să nu-i fie frig, îi trimitea paltonul.

– Mai stai, spuse Deslauriers.

Și se plimbară mai departe de la un capăt la celălalt al celor două poduri care se sprijineau pe insula, îngustă, formată de canal și de râu.

Când se îndreptau spre Nogent aveau în față un grup de case ușor înclinate; la dreapta se ivea biserica, dincolo de morile de lemn ale căror stăvilare erau închise; iar la stânga, garduri de arbuști mărgineau de-a lungul țărmului capătul grădinilor care abia se zăreau. Dar spre Paris șoseaua liniștită și de o luminozitate albi­cioasă cobora în linie dreaptă, iar pășunile se pierdeau departe, în aburii nopții. Mirosuri de frunziș umed urcau până la ei; căderea unui șuvoi de apă, la o sută de pași depărtare, șoptea cu zvonul acela plin, dulce, pe care îl fac valurile în întuneric.

Deslauriers se opri și spuse:

– Ce caraghios, oamenii ăștia de treabă dorm liniștiți! Răbdare! Se pregătește un nou '89! Lumea e sătulă de constituție, de legi, de subtilități, de minciuni! Ah! dacă aș avea un ziar sau o tribună, cum ți-aș mai zgudui eu toate astea! Dar ca să întreprinzi orice, e nevoie de bani! Ce blestem să fii feciorul unui cârciumar și să-ți pierzi tinerețea umblând după o bucată de pâine!

Își pică fruntea, își mușcă buzele și tremura în haina lui subțire.

Frédéric îi aruncă jumătate din paltonul lui peste umeri. Se înfășurară amândoi în el; și mergeau alături, sub haină, ținându-se de mijloc.

– Cum vrei să trăiesc acolo fără tine? spunea Frédéric. (Amără­ciunea prietenului lui îi trezise din nou tristețea.) Aș fi realizat ceva cu o femeie care m-ar fi iubit... De ce râzi? Dragostea e ca o hrană și ca un mediu propice pentru geniu. Emoțiile extraordinare zămislesc opere sublime. Dar renunț s-o caut pe cea care mi-ar trebui! Dealtfel, dacă o voi găsi vreodată, mă va respinge. Fac parte din rasa dezmoșteniților, și mă voi stinge cu o comoară care era de stras sau de diamant, nu știu.

Umbra cuiva se lungi pe pietre și în același timp auziră aceste cuvinte:

– Sluga dumneavoastră, domnilor!

Cel care le rostea era un omuleț îmbrăcat cu o redingotă largă de un cafeniu-închis și cu o caschetă ce lăsa să i se vadă sub cozo­roc nasul ascuțit.

– Domnul Roque? întrebă Frédéric.

– El însuși, rosti vocea.

Își justifică prezența spunând că tocmai își controlase capcanele pentru lupi din grădina lui de la malul apei.

– Și te-ai întors pe meleagurile noastre? Foarte bine! Am aflat-o de la fetița mea. Ești sănătos sper, da? Nu pleci încă...

Și se duse, descurajat fără îndoială de primirea lui Frédéric.

În adevăr, doamna Moreau nu avea relații cu el; moș Roque trăia cu servitoarea lui și era foarte puțin prețuit, cu toate că avea funcțiunea de agent electoral, de administrator al domnului Dambreuse.

– Bancherul care locuiește în strada d'Anjou? întrebă Deslau­riers. Știi ce-ar trebui să faci, băiete?

Isidore îi întrerupse încă o dată. Avea poruncă să-l aducă neapă­rat acasă pe Frédéric. Doamna era neliniștită de lipsa lui.

– Bine, bine, are să vină, spuse Deslauriers, n-are să doarmă în străini.

Și când servitorul plecă:

– Ar trebui să-l rogi pe bătrânul ăsta să te introducă la familia Dambreuse. Nimic nu e mai folositor decât să frecventezi o casă bogată. De vreme ce ai un costum negru și mănuși albe, profită de ele! Trebuie să intri în lumea aceea! Ai să mă duci și pe mine mai târziu. Ia gândește-te, un om cu milioane! Fă așa ca să-i placi, și nevesti-si la fel. Devino amantul ei!


[i] Ediția originală: Paris, Michel Lévy frères, 1870 [1869], 2 vol. in-8° de 427 p. și 331 p. Au fost tipărite și câteva exemplare pe „papier vergé de Hollande", probabil 12. Cartea apare în noiembrie 1869, deși pe copertă figurează data de 1870. (Apariția este anunțată în La Bibliographie de la France din 27 noiembrie.) A fost un insucces de librărie (nu se mai scot, până în 1880, decât patru tiraje).

A doua (și ultima) ediție originală: Paris, G. Charpentier, 1880 [1879], un volum in-18 de 520 p. Au fost tipărite 50 de exemplare pe hârtie de Olanda și 3 exemplare pe hârtie de China. Ca și ediția Lévy, această primă ediție Charpentier este post-datată (apare, de fapt, în noiembrie 1879). Textul acestei ediții este cel definitiv (reprodus și în ediția Pleiade, pe care am urmat-o), Flaubert murind în 1880. El comportă 495 de variante în raport cu textul primei ediții originale. Un comentariu al lui Dumesnil (ed. Pleiade, p. 1032) observă că majoritatea acestor variante tind să „su­prime semnele elocvenței pretutindeni unde nu sunt deliberat puse" (sunt eliminate, de exemplu, sistematic, cuvinte ca mais, ainsi, alors, aflate la începutul frazelor). „Ritmul povestirii, mai arată Dumesnil, e astfel adeseori sensibil modificat, fiind mai sec, mai linear, și uneori, am spune noi astăzi, mai eficace."

Dăm mai jos principalele articole apărute îndată după publiearea Educației sentimentale:

Asselineau, Charles, Chronique littéraire: L'Education sentimentale, Bulletin du Bibliophile, 1870–1871, pp. 35–44.

Barbey d'Aurevilly, Jules, Variétés littéraires: L'Éducation sentimentale, Le Constitutionnel, 29 noiembrie 1869.

Bosquet, Amélie, Gustava Flaubert: L'Éducation sentimentale, Le Droit des Femmes, 11 și 18 decembrie 1869.

Cuvillier-Fleary, A.-A., Revue historique et littéraire: L'Éducation sentimentale. La Satire dans le roman, Journal des Débats, 14 decembrie 1869.

Dommartin, Léon, L'Éducation sentimentale, par G. Flaubert, Le Gaulois, 11 decembrie 1869.

Léoni, Paul de, Pettte Gazette: L'Éducation sentimentale, Le Pays, 20 noiembrie 1869.

Levallois, Jules, Revue littéraire: L'Éducation sentimentale, l'Opinion naționale, 22 noiembrie 1869.

Saint-René-Taillandier, Le Roman misanthropique. L'Education senti­mentale de G. Flaubert, Revue des Deux Mondes, 15 decembrie 1869.

Sand, George, Varia: L'Éducation sentimentale, La Liberte, 22 decembrie, 18G9.

Sarcey, Francisque, L'Éducation sentimentale. Encore M. Flaubert, Le Gaulois, 3 și 4 decembrie 1869.

Schérer, Bdmond, Un roman de M. Flaubert, Le Temps, 7 decembrie 1869.

Zola, Emile, Causerie, La Tribune, 28 noiembrie 1869.

[ii] Înnainte de a da acest nume eroului său, Flaubert rugase pe una din rudele sale din Nogent-sur-Seine, Louis Bonenfant, să se intereseze dacă în acea localitate nu există nici o familie cu numele de Moreau. După ce l-a asigurat că nu, Louis Bonenfant a aflat că totuși există o asemenea familie, lucru pe care s-a grăbit să i-l comunice lui Flaubert, rugându-l să schimbe numele personajului Fréderic Moreau. Flaubert a refuzat însă cu hotărâre, justificându-și atitudinea printr-o scrisoare care poate constitui un foarte important document de poietică și de poetică flaubertiană, în centrul căruia stă ideea că o singură modificare survenită în ansamblul care este opera trebuie să aducă, pentru ca aceasta să fie cu adevărat o reușită, modificări în întreg ansamblul. „E prea târziu pentru mine, spune Flaubert în această scrisoare către Louis Bonenfant, ca sa-mi schimb hotărârea. Un nume propriu este un lucru extrem de important într-un roman, ba chiar un lucru capital. A schimba numele unui personaj ar fi ca și cum l-ai schimba pe acesta în toată alcătuirea lui. Ar fi ca și cum ai vrea să faci dintr-un negru un alb. Îmi pare rău pentru familia Moreau din Nogent. Dar nu vor avea de ce să se plângă de mine. Căci domnul Moreau al meu e un tânăr foarte bine."

[iii] Este vorba de un proces celebru, cel al Mariei Capelle, căsătorită Lafarge, care fusese acuzată că și-a otrăvit soțul, împreună cu care locuia în micul orășel Glandier. Procesul a făcut vâlvă în întreaga Europă. Savanți ca Raspail și Orfila, chemați pentru expertiză, nu s-au putut pune de acord în privința vinovăției ei. Marie Lafarge a fost condamnată la închisoare pe viață. Eliberată după doisprezece ani, a murit curând după aceea (1816– 1852).

[iv] Théodore Jouffroy (1796–1842), autorul lucrărilor Comment les dogmes finissent (Cum iau sfârșit dogmele) și Mélanges philosophiques (Varie­tăți filosofice). – Victor Cousin (1792–1867), filosof, șef al așa-numitei școli eclectice, s-a bucurat de o mare influență în epocă. A fost amantul lui Louise Colet (înainte de legătura acesteia cu Flaubert). – Laromiguière (1756–1837), autor al lucrării Leçons de philosophie sur Ies principes de l'intelligence, ou sur Ies causes et sur Ies origines de nos idées (Lecții de filosofie asupra principiilor inteligenței, sau asupra căușelor și originilor ideilor noastre). – Malebranche (1638–1715), autor al lucrării Recherche de la vérité (Căutarea adevărului), a încercat să introducă gândirea carteziană în cunoașterea religioasă. – „Școala scoțiană" îl are drept șef pe Thomas Reid (1710–1796), autor al lucrării Cercetări asupra inteligenței umane, în funcție de principiile bunului simț, care a avut o influență notabila asupra filosofiei franceze din prima jumătate a secolului al XlX-lea.

[v] Eroi ai unor celebre opere romantice: Suferințele tâniărului Werther de Goethe, René de Chateaubriand, Cupa și buzele de Musset, Lara de Byron și Lélia de George Sand.

Fișiere de descărcat

DOC
Educatia sentimentala de Gustave Flaubert.doc
1,8 MB · 51 de descărcări
Descarcă

Din aceeași secțiune

Toate ›