Eroina

Cap. I.

Annais de Lespars.

SINGUR, NEMIȘCAT, în splendidul decor al acelui salon somptuos, rigid sub hlamida-i-roșie ale cărei dantele și diamante valorau. Un milion și jumătate de lire, părea unul din întunecatele și mărețele personaje pictate de Philippe de Champagne, pe care durerea l-ar fi făcut să trăiască o clipă și să coboare din rama lui de aurCu o mână e rezemat de spătarul unui fotoliu, iar cu cealaltă își acoperă ochii, căci el e unul din aceia câte fac să plângă o lume, dar căruia nimeni nu trebuie să-i vadă lacrimile-E încă tânăr. Mustața și ciocu-i regal sunt negre, figura fină și violentă, cu o frunte mare, netedă, foarte palidă. Atitudinile lui obișnuite, dezvăluie sentimentul-excesiv ce le provoacă: orgoliul în liniștea aceea adâncă, el visează și plânge. Acest om, poartă un nume formidabil. Richelieu!

Palatul Cardinal de-abia a fost isprăvit și în acea dimineață a lui Martie 1626, Richelieu, îl inaugurează printr-o sfeștanie solemnă, pe care o va sluji el însuși în capela palatului, unde a invitat toată Curtea, prietenii și dușmanii lui; pe toți, pentru a le arăta fastul lui și a-i fascina cu bogățiile sale. Și iată că tot în această clipă, el e chinuit de un gând:

— Și ea nu vine! Ca pe un lacheu, m-a înștiințat printr-un lacheu că puțin îi pasă de această ceremonie, consacrarea puterii mele! Ea mă zdrobește cu disprețul ei. Umilit, învins, înjosit de această femeie, eu care am încătușat un regat întreg! Oh! Regina mea! Ce să fac? Ce acțiune să mai întreprind? De ce glorie să mă mai acopăr, pentru ca în sfârșit să fiu băgat în seamă de tine. Un viitor splendid, toate plăcerile bogăției lui și viața lui chiar, pentru o privire a ta, Ana de Austria! Dar s-a sfârșit nu are să vină.

În această clipă, o voce alături de el murmură:

— Monseniore, Majestatea Sa Regina a sosit în capelă!

Cardinalul tresaiÄân fața lui se înclină un călugăr cu fața osoasă, colțuroasă, cu un surâs cinic sau nevinovat pe buze; cu privirea naivă sau obraznică și cu nu știu ce atitudine de spadasin sub anteriul lui, un vlăjgan de capucin, lung și slab, care miroase a spion de la o leghe depărtare. Richelieu, foarte palid, îl apucă de braț pe călugăr și spune dârdâind:

— Corighan! Corignan! Ge spui tu?

— Spun, că o veți vedea, oferindu-vă primul său surâs.

— Nu te înșeli? Bâlbâi Cardinalul

— Eu vă spun, că dacă doriți, e a dumneavoastră!

— Monahule! Monahule! Îți pierzi capul.

— Haideți dar, Monseniore! Fratele Corignan cred că v-a dovedit că își cunoaște meseria. Știu să văd, să ascult, și la nevoie, să spun un cuvânt

— Tu ai de spus ceva! Freamătă Richelieu. Să vedem! Ce vrei să spui? -

— Monseniore, vin acum de la Luvru și acolo am văzut-o pe D-na de Givray. Ambasadoarea Voastră, acreditată pe lângă Regină. Ascultați Eminență: Caterina cea Mare a avut palatul Tuileries; Regele își are palatul său, Luvru; Maria de' Médicis are palatul Luxembourg. Singură Ana de Austria nu are nimic! Și d-voastră Monseniore, d-voastră aveți, mă auziți? D-voastră aveți acest palat, majestuos ca Tuileriilç, mare ca Luvrul și elegant ca Luxembourgul.

— Oh! Bâlbâe Cardinalul înfierbântat Ce vis! Ah! Dacă ar fi posibil ca ea să vrea-

— Să accepte?

— Ei! Monseniore, d-voastră sunteți un ministru genial, dar nu cunoașteți femeile, că bietul frate Corignan! Am și eu diplomația mea, cu totul în serviciul d-voastră. Așa că am spus și eu un mic cuvânt la urechea D-nei de Givray. I-am spuspe legea mea, am „viii îndrăzneala ca să-i spun că acest palat, care uimește o lume MliiiHjift, nu n fost construit pentru Cardinal, ci pentru o ilustră prințesă ți

* lapfAvtmM IwprAvc lel palpită Richelieu.

— Și ilustra prințesă așteaptă confirmarea celor spuse de mine! Monseniore, când doriți ca să duc la Luvru scrisoarea pe care o veți scrie Reginei Ana de Austria?

Cardinalul își înăbușe un strigăt nesăbuit de speranță. El își închide ochii, iar mâinile i se apasă pe piept Și atunci, năucit, îmbătat de speranță, spuse cu accent răgușit de pasiune:

— Astă seară pe la miezul nopții îfo palatul meu din Piața Regală am să te aștept!

În acest moment, un om îmbrăcat în negru, dă de-oparte perdeaua în dosul căreia asculta, străbate cabinetul întunecos din care pândise, trece printr-o galerie și se pierde prin culoarele palatului Cardinal-Fratele Corignan s-a înclinat umil, apoi s-a îndreptat spre ușa salonului pe care o deschide și acolo, el se lovește de cineva care tocmai intra: gras, mărunt, un fel de cocoșat burtos, cu fața spână, cu o mină îngrijorată și cu aceeași înfățișare de spion.

— Rascasse! Se răstește capucinul. Mereu printre picioarele mele dar?!

— Corignan! Scrâșni printre dinți cocoșa tul. Mereu în calea mea, așadar!

— Mă obsedezi, micul meu Rascasse!

— Mă exasperezi, marele meu Corignan!

Fratele Corignan se apleacă pentru a-l fulgera pe rivalul său cu un blestem. Ridicat pe vârful picioarelor, Rascasse mestecă între dinți o insultă. Și roșii de gelozie, cei doi spioni se amenință deodată:

— Mai ne vedem noi.

Richelieu a rămas șovăind Rascasse, plin de praf ca un călător care nu a avut încă vreme să se perie, se apropie cu pași mărunți, făcând o mulțime de plecăciuni pentru a atrage atenția stăpânului său în sfârșit Cardinalul îl zărește. Imediat dragoste, pasiune, dorință pătimașe, toate dispar din mintea lui, iar fața aceea înflăcărată, devine albă ca varul. Privirile-i devin ca ghiată, inchizitoriale, pătrunzătoare, și înălțându-și capul rostește deodată:

— Doamna de Lespars?