Fiul lui Nostradamus
Aa
Era numit, pur și simplu, hanul Pré. Asta era prea de-ajuns, deoarece era la fel de vestit, de frecventat și la modă ca și celălalt han faimos, hanul Déviničre. Și nu era un singur parizian care să nu știe că „Pré” despre care era vorba, desemna vestitul și legen-darul Pré-aux-Clercs1, în centrul căruia se afla.
După ce ai trecut de zidurile ce înconjoară Parisul, fie pe la poarta Nesle, fie pe la poarta Buci, în momentul când ajungi în dreptul străzii Seine, care în acel timp începuse să se populeze, dai de un drum îngust. Hanul era singura construcție înălțată la marginea acestui drumeag strâmt, desfundat, mocirlos iarna, plin de praf vara și care, pe stânga, mărginea mănăstirea Saint-Germain-des-Prés, iar pe dreapta, câteva pajiști cam jumulite.
Aceste pajiști, pe care creșteau din loc în loc ulmi și stejari seculari sau pomi fructiferi, alcătuiau faimosul Pré-aux-Clercs. Drumeagul se numea Chemin-aux-Clercs. Mai târziu a căpătat numele de strada Colombier, iar acum, pur și simplu, strada Iacob. Hanul Pré se afla la capătul drumeagului Chemin-aux-Clercs, nu departe de alt drum, numit Saint-Pčre, după numele unei mici capele aflată la capătul celălalt al drumului. Și acest drum a devenit mai târziu strada Saint-Pčres.
Văzut de afară, hanul părea o mică fortăreață, având în vedere locul singuratic și faptul că încăierările din împrejurimi erau frecvente.
În ziua în care începe povestirea noastră, 5 mai 1560, pe Chemin-aux-Clercs – ca de altfel în toate zilele – era un du-te-vino neîntrerupt de oameni care intrau ori ieșeau din hanul amintit. Perechile de îndrăgostiți se adăposteau sub boltele de verdeață din grădina din spatele hanului, în timp ce singuraticii se îngrămădeau în sala comună.
În momentul în care intrăm în han, acesta era plin de clienți. Pe acea vreme, se supa la ora cinci și cum era aproape ora șase, majoritatea terminaseră de mâncat și bine dispuși de felurile gustoase și vinurile alese, făceau o gălăgie infernală.
Pe pragul ușii de serviciu apăru o tânără de aproape șaptesprezece ani, de o frumusețe de vis, plină de viață și grațioasă, cu niște ochi negri, în același timp îndrăzneți și tandri, poznași și inocenți. Purta cu o ușurință care trăda obișnuința, cochetul și sclipitorul costum al țărăncuțelor din Bergam.
Ușa, pe pragul căreia apăruse, se afla pe peretele din fundul sălii, la câțiva pași de un cămin uriaș. În unghiul făcut de cămin cu peretele se afla o masă plină cu bunătăți, masă la care erau așezați doi bărbați. Unul dintre aceștia, înzestrat cu un bust de Hercule, se afla cu spatele spre ușă, celălalt cu fața. Acesta din urmă era un gentilom de aproape treizeci de ani, frumos și elegant îmbrăcat. Ca și când perdeaua de frunziș, în spatele căreia se adăpostea, nu-i era de-ajuns, își păstrase mantaua în care se înfășurase. Și numai drept urmare a unei mișcări grăbite și neglijente, un observator ar fi putut zări sub mantaua care se desfăcuse o clipă un costum bogat, de mătase și catifea. Din colțul său, sigur că nimeni nu-l supraveghează, el însuși urmărea cu o atenție deosebită și cele mai mărunte gesturi ale unui tânăr senior care mânca de unul singur, la câteva mese mai încolo. Din când în când, în timp ce-l observa, în ochii săi apăreau fulgere de o ferocitate înspăimântătoare. Și atunci, cu un gest mecanic, își netezea vârful mustăților cu degetele-i nervoase.
Încă înainte de a intra, tânăra remarcase acest personaj. O umbră de neliniște trecu peste fața ei tânăra și proaspătă și, fără să-și dea seama, căută să se retragă. Totuși, curioasă, se aplecă înainte pentru a vedea persoana căreia îi era adresată acea privire veninoasă și atunci zări pe tânărul senior care fără să știe, devenise ținta urii gentilomului. Curajoasă, își reprimă teama și intră hotărâtă, cu un gest de sfidare.
Apariția sa a fost salutată cu strigăte de bucurie, izbucnite din toate colțurile sălii:
— Fiorinda, prezicătoarea!
— Fiorinda cea frumoasă!
— Răutăcioasa Fiorinda!
— Cinste vouă, nobili seniori! strigă ea veselă.
Și foarte calmă și stăpâna pe ea, începu să treacă printre acei bărbați cu figurile însuflețite de aburii vinurilor generoase și în ochii cărora se citea dorința, în atitudinea ei naturală, de o indiferență supremă, nimeni n-ar fi găsit nici cea mai mică urmă de cochetărie. Tuturor le era clar că pentru ea nu existau decât în calitate de clienți. Singura ei grijă era aceea de a-și îndeplini cinstit meseria de pe urma căreia trăia și această meserie era de a prezice viitorul, după o examinare rapidă a mâinii clientului.
