Nostradamus Regele Intunericului

CAPITOLUL 1

VRĂJITOAREA.

ÎNDRĂGOSTIȚII.

O dimineață frumoasă de toamnă. Suntem în anul 1536. Cerul albastru, ca valurile mării, dă Parisului lui Francisc I un aer de sărbătoare și veselie.

În Piața Grevei, un furnicar de lume. Erau acolo precupeți de păsări și fructe, cofetari, negustori de vinuri, care își transportau marfa în butoiașe cărate de măgăruși. Iată și pe frumoasele florărese cu rochițele lor scurte.

Era o gălăgie infernală. Toți strigau, discutau, se înjurau în glumă într-o atmosferă de bună dispoziție, la fel cum se întâmpla în toate diminețile de duminică, atunci când vibrațiile clopotelor dau Parisului o aureolă de basm.

Dar în vâltoarea acestei veselii, pe această piață, între două spânzurători se ridică un obiect hidos: un rug.

Pentru ce trebuia acest rug? Pentru ce se ridicaseră cele două spânzurători? Mulțimea curioasă avea să afle, probabil, curând motivele. Un sunet de trompetă făcu brusc să înceteze miile de zgomote matinale.

Iată, pe scaunul său purtat de doi servitori, crainicul regal. El desface un pergament și cu voce puternică citește: „Din partea regelui!… Noi, Robert Dubech, crainicul regal, însărcinat de către Monseniorul de Vaupart, mare judecător al Provinciei, facem cunoscut următoarele tuturor celor aici prezenți:

Prin voința regală, numitul baron Lerohne, senior de Vaupart, trebuie să caute, să afle și să execute sumar, fără forme sau procese încete, pe toți vrăjitorii, vrăjitoarele, ghicitorii, demoni și agenți ai satanei, care, cu îndrăzneală, infectează capitala regatului.

Orice cinstit și credincios locuitor al acestui frumos oraș este obligat, sub pedeapsa de a fi condamnat la galere, să denunțe pe acești trimeși ai infernului. Pentru a se executa porunca regală, Monseniorul de Vaupart a ordonat constituirea rugurilor necesare, în piețele publice, adică în „Târgul porcilor”, „Piața bisericii Notre-Dame” și „Piața Grevei”.

Aceasta este voința regelui”.

Mulțimea, care se strânsese, pentru a auzi mai bine ucazul crainicului regal, se despărți, plecând care încotro, iar heraldul regal porni mai încolo să repete proclamația.

Și, din gură în gură, printre murmure de teroare, surde imprecații și amenințări de ură, trecea temut numele de Vaupart, mare judecător al provinciei.

În fundalul unui decor de ziduri ascuțite, de acoperișuri rotunde și fațade cu ogive, la capătul Piața Grevei, sub marii plopi de pe malul Senei, treceau încet doi tineri.

Ea, suplă și plăpândă în rochie cu lungi pliuri de brocart, era una din acele fecioare cu păr blond, pe care primitivii le visau ca pe madonele din vitralii, una din acele apariții pe care le adori și în vis.

El, o ființă cu un aspect de neuitat, purta pecetea vizibilă a unor nebănuite fatalități. O fizionomie stranie, de o frumusețe emoționantă. Fruntea lui era una din acelea în care ardea geniul și pe care Michelangelo în van se străduise s-o modeleze. Doi ochi negri, plini totuși de o neînțeleasă bunătate și care posedau o strălucire de supranatural, adânceau și mai mult puternica lui personalitate.

Cei doi tineri se așezară pe o bancă de piatră în fața fluviului cu reflexe de smarald. Mâna în mână, ochi în ochi, formau o viziune ideală a unui cântec de iubire.

Un fel de bonă, care-i urma pas cu pas, se apropie și făcând o reverență, spuse:

— Marie, rugăciunea s-a sfârșit. E timpul să ne înapoiem acasă.

— Încă un minut, doamnă Bertrande, suspină tânăra fată.

— Mă și părăsești? murmură înflăcărat tânărul. Marie, Marie adorată, va trebui să plec departe de Paris pentru vreme îndelungată, pentru totdeauna poate, fără sa știu cine ești? Mi-ai poruncit să am răbdare, să respect misterul cu care te înconjori și te-am ascultat. Acum va trebui să mă duc să-l întâlnesc pe tatăl meu, pe prietenul meu, pe profesorul meu, pe Dumnezeul meu pe pământ. După cum știi, tata a fost silit să fugă și s-a refugiat în Montpellier. Acuzat de vrăjitorie, amenințat să fie ars pe rug, hărțuit de Vaupart…

— Vaupart!… șopti fata, pălind deodată.

Tânărul avu un gest violent. dar se calmă imediat și continuă:

— Mama, bătrâna mea mamă, sărmana, mă silește să plec după el și e mirată că ezit să mă duc la Montpellier. Ea nu știe că te-am cunoscut pe tine…!

— Renaud, iubitul meu Renaud, îngăimă Marie, mâine vei afla total despre mine. M-am hotărât să mă sfătuiesc astăzi cu o femeie, care, desigur, mă va convinge să-ți povestesc totul.

„O femeie? Se gândi Renaud. Mama sa, pesemne. Cu cine altcineva s-ar putea sfătui, dacă nu cu mama ei. Oh! Cât aș vrea s-o cunosc pe această mamă și să-i cad la genunchi.”

— Să mergem domnișoară, insistă bona. E târziu…

Dar Marie nu auzea. O clipă ea rămase visătoare. Apoi, privind cu ochii ei mari și frumoși în ochii tânărului, spuse cu o tandrețe infinită:

— Scumpul meu Renaud, îți mulțumesc pentru supunerea ta. Dacă ai fi vrut, puteai foarte ușor să afli totul. Dar ai acceptat rugămintea mea. Ai consimțit să rămân pentru tine o necunoscută. Însă mâine, aici, sub acești plopi, ai să afli de ce am tremurat să-ți spun cine sunt. De altfel, scumpule, numele meu e Marie și mă iubești. Al tău este Renaud și te ador. Ce putem face în plus? Te iubesc și ți-am spus-o. N-aș ezita s-o strig Parisului întreg. Și când mă gândesc că acum o lună nici nu te cunoșteam! Când mă gândesc la această forță misterioasă, puternică, irezistibilă, care, în răstimp de o clipă, mi-a înrădăcinat această iubire, mi se pare că sunt …prinsă de o vâltoare.