Puntea Suspinelor – vol.1,2,3,4

Capitolul I Serbarea dragostei.

Roland! Leonora!

Veneția în acea seară de basm din 5 iunie a anului 1509 aclama două nume, atât de iubite. Aceste două nume, Veneția înfrigurată le preamărea ca pe niște simboluri ale libertății. Veneția, înduioșată, le binecuvânta ca pe niște talismane de iubire.

O, Veneție! Cât de frumoasă și de curată erai în acea seară de măreață serbare! Cât de mândră îți ridicai fruntea de tânără regină deasupra valurilor, în timp ce pe un cer ca de vis, luna – acest soare al misterelor – rătăcea prin nemărginire!

Fantastică și sclipitoare de lumini, înnebunită de cântări, oraș al apelor, în seara asta – aidoma unui vis de îndepărtată cetate orientală, țâșnește printre îmbrățișări purpurii și cele două sute de clopotnițe ale sale, turlele, săgețile ei, se luminează de răsfrângeri de apoteoză.

Poporul se înveselea.

Mii și mii de gondole își preumblă pe canalul mare melodiile ce le ritmează vocile voluptoase ale femeilor, iluminațiile lor ce se mișcă într-o misterioasă scânteiere, ca și cum toate stelele firmamentului ar fi coborât să se odihnească pe prorele semețe.

În piața San-Marc, între catargele ce poartă ilustrul steag al republicii, se foiesc tinerele fete cu costume bătătoare la ochi, luntrașii, marinarii – tot norodul, tot ceea ce vibrează, tot ce suferă, tot ce iubește.

Și e o supremă sfidare în această voioșie uriașă, care vine să lovească cu uralele sale palatul ducal tăcut, amenințător și posomorât.

Colo sus, pe un fel de terasă, în vârful vechiului palat, două umbre se apleacă asupra acestei serbări – doi bărbați străpung toată această bucurie cu privirea urii lor.

Veneția se îmbată de dragoste.

Veneția cântă ca și cum s-ar ruga. Veneția lasă să se înalțe boarea arzătoare a perechilor sale înlănțuite, care, printre binecuvântări naive și urări de veșnică fericire repetă numele Leonorei și al lui Roland!

Căci mâine se va celebra logodna celor doi amanți. Mâine, în palatul ducal, Leonora și Roland vor schimba solemnul jurământ ce și-l fac de doi ani de când se adoră.

Roland! Fiul dogelui Candiano, speranța asupriților! Roland. Acela care – se zice – a făcut să tremure nu numai o dată adunarea tiranilor, groaznicul Consiliu al celor Zece și i-a smuls nu numai o victimă!

Leonora! Mândria Veneției, prin frumusețea sa, moștenitoarea renumitei case a Dandolilor, atotputernică încă, cu toată ruina ei. Leonora, pe care săracii o numesc Madona Madonelor! Leonora, care iubește atât de mult pe Roland al ei, încât într-o zi ea răspunse unui pictor celebru, care o ruga în genunchi să se lase a fi pictată, că numai iubitul ei ar putea-o avea trup și în imagine!

Și Veneția terorizată de Consiliul celor Zece, Veneția ce gemea sub jugul unei tiranii fără de frâu, sărbătorește ca început al izbăvirii sale logodna fiului dogelui și fiicei Dandolilor. Căci această căsătorie va fi unirea a două familii capabile să se împotrivească tiraniei neînfrânate a celor Zece! Această căsătorie va fi, nu se mai îndoia nimeni de asta, apropiata ridicare la demnitatea dogală a lui Roland, speranța poporului și a Leonorei, Madona săracilor!

Totuși, la intervale, hărmălaia uralelor scade dintr-o dată în piața San-Marc, și o tăcere neliniștitoare apasă asupra mulțimii.

Asta pentru că s-a văzut atunci vreun spion apropiindu-se de trunchiul denunțători-lor, aruncând acolo în grabă o hârtie, apoi pierzându-se în beznă.

Ce nume a fost predat răzbunării celor Zece?

— Cine va fi arestat astă-noapte?

— Cine va pieri mâine?

Apoi fără veste aclamările se izbesc mai furioase, mai neîmblânzite, de posomorâtul palat ducal, în fundul căruia dogele Candiano și soția sa Silvia tremură de grija fiului lor, înspăimântați de această popularitate, care îl arată, care-l predă călăului.

— Doamne! Doamne! Șoptește mama îngenunchiată în fața unui mare Crist nepăsător, scapă-l pe fiul meu!

Și bătrânul doge, palid sub hălăciuga lui albă, reia în fierbințeala sufletului său credincios:

— Doamne! Dacă trebuie ca această bucurie să fie ispășită, nu mă lovi decât pe mine!

Afară strigătele, sunetele serbării de dragoste mugesc ca un tunet al revoltei.

Colo sus, pe terasă, doi bărbați ascultau cu aprindere. Unul din ei, înalt, cu înfățișarea întipărită de o sălbatică mândrie, întinde atunci pumnul zbârcit spre mulțime.

— Urlă, popor de robi! Mâine vei plânge cu lacrimi de sânge! Ascultă, Bembo! Îi auzi? Ei aclamă pe Roland al lor! Ah, numele ăsta blestemat! Îmi sfredelește creierul! Ascultă!

— Aud, seniore Altieri, aud! Și mărturisesc că aceste două nume al lui Roland și al Leonorei sunt destul de bine împerecheate!

— Taci! Taci!

— Nu vor fi de mâine înainte logodiți unul cu altul? Și peste opt zile căsătoria! Este o măreață unire, domnule!

— Blestem al iadului! Mai bine decât să văd încheindu-se această căsătorie, Bembo, îi voi înjunghia cu mâinile mele!

— O! Urăști deci tare mult pe scumpul vostru Roland?

— Îl urăsc, pentru că o iubesc pe dânsa! O! Iubirea asta Bembo! Iubirea asta care mă înăbușă! Este cu putință să sufăr ceea ce sufăr și să nu mor din cauza asta! O, Leonoro, Leonoro! Pentru ce te-am văzut? Pentru ce te-am iubit? Blestemat să fie pântecul mamei mele, pentru că m-a zămislit nenorocirii, odată cu viața ce mi-a dat-o!