Fierarul năzdrăvan

Fierarul năzdrăvan

Într-un sat dintr-o țară trăia un fierar. Și era atât de puternic fierarul Handac, că numai el putea urni barosul pe care și-l făcuse, un baros cât carul. Veneau de departe boieri, să vadă minunea și, cum veneau, își vârau nasul pe ușă întrebând :

— Unde-i barosul ?

Handac apuca scula de coadă și, când o ridica, o dată li se muiau boierilor picioarele, și nu mai pofteau să vadă nimic. Îi duceau slujitorii la rădvane, mai mult morți decât vii. Iac-așa era barosul cel mare al fierarului !

În țara aceea era un thagàr[1] zgârcit, dar zgârcit cum n-a mai fost de atunci. Până și praful de pe uliți nu se îndura să-l prăpădească și punea slujbași anume ce-l adunau în lăzi mari și-l puneau la păstrare.

— Ce-ai să faci cu atâta praf, măria ta ? îl întreba uneori împărăteasa.

— Încă nu știu, răspundea zgârcitul. Dar mă doare inima când îl ia vântul și-l duce departe, într-altă țară... Cum să rămân eu fără praf ?

De aceea pusese thagàr un ispravnic peste praf, cu grija de a-l aduna și a-i păstra ca ochii din cap.

Ei, și a ajuns până la împărat vestea despre fierarul cel voinic și despre barosul lui.

— Pe datăsămi-l aduceți la palat, a poruncit zgârcitul.

În inima lui își zicea: „Cu barosul ăsta are să-mi facă lacăte cum nu s-au mai văzut! Nici un hoț să nu le spargă, nici un viclean să nu le descuie. Atunci am să pot dormi și eu în pace...“

Că uitai să vă spun, de grija comorilor sale nici nu dormea împăratul. Toată noaptea umbla însoțit de făclieri și de ostași cu sabia trasă, de-și cerceta hambarele, pivnițele, visteriile și câte locuri mai avea în care păstra averi.

S-au dus slujbașii la bordeiul fierarului și, când s-au apropiat ca la o bătaie de săgeată, au încremenit: li se zguduia pământul sub picioare. Au schimbat priviri înspăimântate și gata erau să facă întoarsă calea, când a ieșit dintr-o pădurice un băiat. Pășea liniștit și fluiera, măcar că pământul se clătina sub el, ca prins de friguri.

— Ce... ce-i ? strigară slujbașii. Prăpădul lumii ?

— Aș, râse băietanul, sforăie Handac !

S-au rușinat slujbașii de teama lor și au pornit mai departe, măcar că încă le tremurau inimile. Și ce gândești mata? Sforăit ca acela... nu s-a mai pomenit pe lume asemenea sforăit!

Au ajuns pe seară la covălia fierarului. Handac se trezise, și acum, șezând pe prag, pufăia din lulea.

— Ce veste-poveste, oameni buni ?

— Ia-ți barosul, fierarule, și vino cu noi, să te înfățișezi slăvitului thagàr.

— Bine, neică.

S-a ridicat Handac în picioare, și au văzut slujbașii că era o matahală de om, mare și zdravăn cât un urs. Avea o barbă neagră, lăsată pe piept și-i jucau ochii în cap ca două veverițe.

Când a ieșit din bordei cu barosul cât carul pe umeri, slujbașii au înghițit de două ori în sec : coada barosului era făcută dintr-un trunchi de gorun.

— Ăsta... ce-i drept... drăgălaș baros ! a clămpănit unul.

— Mda, spuse fierarul. Bunicel... și-o porni cu pași mari.

Slujbașii veneau după el, cu ochii la barosul cel falnic. Au mers așa, până au ajuns în pădure. Când a răsărit soarele, Handac s-a oprit și a făcut un semn cu brațul, ca și cum ar fi dat binețe soarelui. Unui slujbaș i se păru că soarele răspunde.

— Ce faci, fierarule ? întrebă maimarele slujbașilor.

— Am un cunoscut în soare, răspunse năzdrăvanul. E tot fierar...

S-au privit lung slujbașii și n-au mai zis nimic.

Iar au mers ce au mers, și numai ce au trecut pe lângă niște tufe de zmeură, că s-au pomenit față în față cu un urs. Dar ce urs ? Tatăl urșilor, mare cât o casă.

— Bună dimineața, fierarule !

— Bună dimineața, moș Martine ! Sănătoși băieții ?

— Sănătoși, sănătoși.

— Păi, s-auzim de bine !

— Noroc, noroc !

Din nou s-au privit lung slujbașii, și din nou n-au mai zis nimic. Și tot nimic n-au zis când fierarul a schimbat binețe cu coana Vulpe, cu dumnealui Vulturul și cumătrul Cerb și cu alte câte sălbăticiuni ale pădurii. Dar cum drumurile, cât ar fi de lungi, tot ajung unde se cere, au ajuns și ei la palat.

S-a înfățișat fierarul la thagàr. Ședea thagàr pe scaunul lui de aur, și în jur stăteau dregătorii și sfetnicii de taină, îmbrăcați în blănuri scumpe și catifele. Când a intrat Handac, barosul cel mare s-a nimerit tocmai în dreptul ferestrei, pe care a astupat-o atât de bine, că s-a făcut beznă în încăperea de sfat.

— Fugi de la fereastră ! a țipat cu spaimă maimarele dregătorilor.

S-a urnit Handac din loc, și soarele a pătruns din nou în încăpere.

— Închină-te slăvitului thagàr! a mai strigat maimarele.

Fierarul nu și-a coborât barosul de pe umeri. S-a aplecat oleacă, și ditai ciocanul a atins nițel tavanul. Cum l-a atins, cum a crăpat și s-au desprins din el pietre și cărămizi. O piatră l-a atins pe maimarele dregătorilor, o cărămidă pe maimarele oștilor. Amândoi s-au întins cât erau de lungi și de groși și au început să se vaite.

Spaimă, țipete...

— Nu te mai închina ! Destul, destul !

Au trecut cu toții în altă încăpere.

— Să fie jupuit de viu, răcnea un boier.

— Săfie jupuit de viu și spânzurat de limbă, cereau alții.

— Să fie jupuit de viu, spânzurat de limbă și biciuit cu o sută de bice, născociră ceilalți.

În gălăgia aceea se auzi deodată glasul zgârcitului thagàr:

— Ho !

Boierii tăcură. Fierarul stătea liniștit, de parcă nu el ar fi stârnit hărmălaia.

— ÎI pedepsesc pe fierar să-mi facă o mie de lacăte, grăi thagàr.

Se mirară boierii, dar zgârcitul era zgârcit numai cu bogățiile, nu și cu sângele oamenilor lui. Ce-i păsa de cei doi dregători, dacă izbutea să nu-i plătească fierarului pentru munca lui ? „Iar după ce va fi făcut lacătele, se gândi thagàr, o să-i tăiem capul. Și nimeni pe lume nu va avea lacăte ca ale mele...“

Îl duseră pe Handac la fierărie. Dar când pocni o dată cu barosul în nicovală, se afundă nicovala în pământ. O săptămână încheiată au căutat-o, și au dat de ea la o mie de stânjeni !

I se făcu atunci fierarului o nicovală uriașă, cum nimeni nu mai văzuse. Douăzeci de oameni puteau dormi pe ea, și mai rămânea loc și pentru douăzeci de dulăi ciobănești.

Luă Handac o bucată de fier, o așeză pe nicovală și, când izbi o dată cu barosul, se prefăcu fierul într-un lacăt cât roata carului.

Veni thagàr și cercetă lacătul. Îi râdeau ochii în cap.

— Să-i fac și cheia, spuse Handac.

— Ce cheie ? Lasă cheia... Să-l încercăm degrabă !

— Unde să-l încercăm, măria ta ? întrebă careva.

— La magazia cu praf, hotărî zgârcitul.

Pe dată se alcătui un alai măreț, care porni pe ulițele orașului. În frunte venea rădvanul împărătesc în care stătea thagàr și, alături de el, pe o pernă frumoasă, lacătul cel mare. În urma rădvanului pășea tăcut Handac ținând barosul pe umeri, apoi boieri de toată mâna, înșirați după obraz. Și tot alaiul era împrejmuit de oșteni cu spada trasă.

Opri rădvanul în fața magaziei cu praf, și thagàr coborî.

— O clipă, măria ta ! strigă ispravnicul magaziei și, deschizând ușa, se repezi înăuntru să vadă dacă totul era în bună rânduială.

Dar dăduse, pesemne, peste ceva nelalocul lui și se trudea să mute singur lăzile cu praf, că vremea trecea și ispravnicul nu se mai ivea.

— Treaba lui! strigă mânios thagàr. Puneți lacătul.

Câțiva slujitori apuncară lacătul și-l potriviră la poarta magaziei, în timp ce boierii băteau din palme și strigau cât îi țineau bojocii : „Ura!“ și „Trăiască !“! Minunându-se de avântul boierimii, norodul privea cu mâna la gură.

— Să vină pe dată cel mai iscusit hoț al țării, porunci thagàr, iar slugile împărăției alergară la închisoare și-l aduseră de acolo pe cel mai dibaci hoț, osândit pe viață.

— Descuie lacătul, porunci thagàr.

I se dădură hoțului toate sculele pe care le avusese la el când fusese prins, și omul se puse pe treabă.

— Dacă desfaci lacătul, te iert de pedeapsă, strigă thagàr. Dacă nu-l desfaci, pun să-ți taie capul!

Cât era de hoț, îi era dragă viața și hoțului. Se apucă de lucru cu nădejde și munci cât cinci, ciocăni, meșteri, dar lacătul rămase întreg.

— Poruncește, înălțate thagàr, să mi se aducă scula cea mai de preț. Fără ea nu pot desface lacătul.

— Ce sculă? se încruntăthagàr.

— Iarba fiarelor, măria ta.

Au alergat slujbașii ca scăpați din arc, dar, cât au umblat și-au răscolit, de iarba fiarelor n-au dat.

— Fără ea nu se poate încerca lacătul, spuse hoțul, mulțumit că rămâne în viață.

În ușa magaziei se auziră bocănituri.

— Ce-i ? întrebă mânios thagàr.

— Măria ta, ispravnicul... îndrăzni un boier.

— Să-l ia dracul !... Pe hoț vârâți-l la închisoare, porunci cu glas de tunet thagàr, și slugile îl târâră pe hoț și-l zvârliră în temniță. Acu, fierarule, mai spuse thagàr, ai să cauți iarba fiarelor și ai să mi-o aduci. Dacă n-o aduci, îți tai capul, că i-ai rănit pe maimarii dregătorilor și ai oștirii.

Handac spuse :

— Bine.

Și porni la drum. Ajunse în pădure. Se duse drept la tufișul de zmeură și-l găsi pe moș Martin. Avea botul roșu de zmeură și mormăia încântat, cât zece urși la un loc.

— Unde-i iarba fiarelor, moș Martine ?

Ursul se scărpină la ceafă cu laba lui groasă și răspunse încurcat:

— Nu te supăra, nu știu. Poate știe coana Vulpe...

Au plecat împreună și au găsit-o pe coana Vulpe dormind în scorbura ei. Numai vârful nasului i se vedea.

— Iarba fiarelor ? spuse ea căscând. Ce-o mai fi și asta ? Doar dacă știe cumătrul Cerb... ?

Porniră tustrei și îl găsiră pe cumătrul, care se lupta cu frate-su pentru o poiană cu iarbă grasă. Îi despărțiră cu greu.

— Iarba fiarelor ? grăi și Cerbul. Câtă iarbă am păscut eu, dar de iarba asta n-am dat. Hm !... poate jupânul Vultur s-o fi văzut vreodată...

Pe jupânul Vultur îl văzură plutind în înaltul cerului. Îl chemară, și coborî în roate line.

— Iarba fiarelor ? spuse el. Nu mă mir că n-o cunoașteți. A fost o vreme când pământul era plin de ea, dar acu nu se mai găsesc decât câteva smocuri pe vârful muntelui Dad[2].

— Și cum ajung eu acolo ? întrebă fierarul.

— De dus, te duc eu, dar, dacă nimerești tocmai când se pun norii cu munții la masă, să știi că nu scapi. Și mai e la mijloc și zmeul... Și-apoi numai aricii cunosc iarba asta...

Dar Handac n-avea de ales. Își lăsă barosul în paza lui moș Martin și încalecă, jupân Vulturul își desfăcu aripile și porni. Ursul, Vulpea și Cerbul îi priviră o vreme, până se topiră în albastrul cerului.

Jupânul zbură o lună încheiată, și, după o lună, începu să simtă un fel de sfârșeală. Îi era și foame. Atunci se opinti o dată și ajunse în lună.

— Bre, ce țară pustie ! spuse cu scârbă. Unde să ne ospătăm aici ?

Într-adevăr, cât vedeai cu ochii, numai gropi și pământ ars.

— Hai mai încolo, vorbi Handac. Nu se poate să nu dăm de un fierar.

Au mers cât au mers, numai ce-au auzit bang-bang-bang.

— Ei, vezi ?

Era o covălie de fierar. S-au apropiat de bordeiul singuratic ridicat la răspântie de drumuri și fierarul le-a ieșit în întâmpinare. S-a mirat Handac când i-a văzut fața. Fierarul din lună avea un singur ochi rotund, așezat în mijlocul frunții, încolo era om ca toți oamenii.

— Iha ! Dar de unde veniși, om bun ? întrebă el.

— Tocmai de pe pământ, fierarule...

— Așa? Acu mai vin și eu de acasă!... Că aici, în lună, suntem numai trei frați : eu fierar, altul plugar, șl al treilea bucătar. Și cu noi e maica noastră, Luna cea bătrână. Mă miram eu, de unde alt om ? Și cu doi ochi... Ei, dar cu ce treabă pe la noi ?

Când a auzit fierarul că Handac și jupânul Vultur sunt obosiți și flămânzi, pe dată i-a dus la casa maică-si, bătrâna Lună. Luna i-a pus la masă și i-a dat lui jupân Vulturul o oaie întreagă, pe care a înghițit-o cu lână cu tot.

— Acu, spuse Luna după ce le potolise foamea, mă iertați, dar trebuie să-mi aprind felinarul, că s-a lăsat noaptea. Altminteri intră la gânduri ăi de pe pământ!

S-a dus Luna, șontâc-șontâc, de-a aprins un felinar cât toate zilele. Apoi a intrat în casă și, ridicând două scânduri din dușumea, a privit spre pământ. Se vedea de acolo lumea noastră, ca-n palmă !

— Ai ochi buni ? întrebă Luna.

— Buni, răspunse Handac, dar nu ca jupânul Vultur !

— Atunci pune-l pe el să vadă ce vrei.

S-a uitat jupânul Vultur și l-a văzut pe thagàr plimbându-se mânios în așteptarea lui Handac.

— De ce-i atât de mânios? a întrebat Luna.

I-a zis Handac că thagàr aștepta de la el iarba fiarelor. Dar dacă numai aricii o cunosc...

— Atâta tot? și Luna l-a învățat pe dată tertipul cu care o putea culege.

Dacă a auzit ce l-a povățuit bătrâna, n-a mai răbdat Handac să stea locului. Și-a luat rămas bun, a mulțumit pentru toate și, încălecând pe jupânul Vultur, au pornit în zbor.

Au străbătut deci văzduhul luminat de felinarul Lunii și au zburat cale de nouă săptămâni, iar după nouă săptămâni s-au întors pe pământ și au ajuns pe vârful muntelui Dad. Creșteau acolo fel de fel de ierburi. Dacă n-ar fi avut învățătura Lunii, ce ș-ar fi făcut Handac?

Așa, l-a pus pe jupânul Vultur să stea de pază și a început să caute un cuib de arici. A căutat câteva ceasuri bune, până la urmă l-a găsit, îndată s-a apucat și a alcătuit un cotecior de nuiele, îngrădit bine peste tot. Apoi a făcut o ușcioară prinsă în balamale și a închis-o cu o verigă, de care a atârnat un lacăt. A măturat bine pământul în fața ușcioarei, a mutat unul câte unul puii de arici în coteț și s-a ascuns.

Nu trece mult, și aricioaica se întoarce la cuib.

— Copii, copii, unde sunteți ? Țeposule ! Ghimpatule, vin la mama ! Țepeluș !

Nu-i răspunde nimeni. Se sperie aricioaica și începe să-i caute. Caută, caută... Până la urmă dă de coteț.

— Aici erați ?

Numai că puii sunt încuiați.

— Stați nițel !

Fuge aricioaica într-un suflet, smulge un smoc de iarba fiarelor și, cu el în gură, se întoarce la ușcioara cu lacăt. Când iarba atinge fierul se aude un țăcănit, și lacătul cade desfăcut. Își ia aricioaica puii și-i duce Ia cuib, mulțumită că a scăpat cu atât. Dar Handac credeți că nu era mulțumit ?

A adunat smocul de iarbă roșie ca sângele, l-a vârât în buzunar — și gata era să plece, când jupânul Vultur l-a vestit:

— Păzea !

Venea zmeul, păzitorul muntelui Dad. Era bătrân, bătrân, cu genele și părul pânăla pământ, cu dinții ca lopețile și unghiile cât secerile.

— Ce-ai furat, tâlharule ?

— N-am furat nimic, a răspuns Handac. Am cules niște iarbă smulsă de aricioaica,

— Așa ? Ia să văd eu iarba aia, a grăit bănuitor zmeul.

Dar Handac nu i-o arătă. Supărat, zmeul pufăi fum negru pe nas.

S-au prins la trântă. Când l-a zvârlit zmeul pe Handac, a ajuns Handac până în dreptul norilor și, dacă s-a întors iar pe munte, s-a afundat în pământ până la glezne. Când l-a zvârlit Handac, a trecut zmeul de nori și, căzând tocmai de dincolo de nori, s-a afundat în pământ până la genunchi. Au stat să răsufle un pic, și iar s-au încăierat. De tari, tari amândoi. Nu se puteau dovedi.

— Încă puțin, vesti jupânul Vultur, și vin norii să se pună cu munții la masă...

Se opinti Handac și-l zvârli pe zmeu până aproape de casa Lunii. Căzând înapoi, se afundă zmeul în pământ până la mijloc. Se repezi atunci Handac să-l pălească în creștet, dar afurisitul de zmeu mușcase pământul cu dinții lui cât lopețile și ieșise din strânsoare.

— Vultur-vulturaș, strigă atunci zmeul, scoate-i ochii lui Handac și-ți dau leșul lui să te ospătezi !

— Jupâne Vultur, scoate-i zmeului ochii, strigă și Handac, că prietenul bun la nevoie se cunoaște !

Jupânul Vultur ținea la prietenie. Fără să stea pe gânduri, se năpusti asupra zmeului și-l orbi, iar Handac îi veni de hac. Dar în clipa aceea se auziră niște tunete grozave, că veneau norii să se pună la masă cu munții.

— Încalecă degrabă ! strigă jupânul Vultur.

Handac i se aruncă în spinare, dar, cât de repede porni jupânul, un nor negru tot izbuti să-l izbească pe fierar în frunte. Jupânul Vultur îl purtă amețit multă vreme, și doar într-un târziu suflarea vântului îl dezmetici pe Handac. Pe drumul de întoarcere au întâmpinat ploi și zăpezi, viscol și furtună, dar de ajuns, până la urmă, tot au ajuns.

În palatul lui, thagàr își rodea unghiile de nerăbdare. Când îl vestiră slujbașii că un vultur îl lăsase pe Handac pe acoperișul palatului, își puse thagàr coroana și se așeză pe jilțul lui de aur.

Handac se sărută cu jupânul Vultur, îl mulțumi pentru ajutor, iar jupânul zbură spre pădure, să-și vestească prietenii că se întorseseră teferi. Fierarul fu dus apoi în încăperea de sfat.

— Unde-i iarba ?

— Uite-aici !

— Degrabă să-l scoateți pe hoț din închisoare, porunci thagàr, căruia de nerăbdare i se strâmbase coroana pe creștet.

Din nou a plecat alaiul la magazia cu praf a împărăției. Hoțul luă iarba fiarelor, o mirosi, strănută și atinse lacătul cât roata carului. Îl atinse o dată, de două ori, de trei ori... Nimic! Lacătul se ținea mai zdravăn ca-nainte.

— Ce mai aștepți, ticălosule ? răcni thagàr, iar bietul hoțfu nevoit sămărturisească:

— Slăvite stăpâne, asemenea lacăt n-a fost pe lume și n-o să mai fie ! Nici iarba fiarelor nu-l descuie...

Bucuria împăratului!

— Hoțului să i se taie capul, porunci el și, cât ai clipi, hoțului îi zburăcăpățâna de pe umeri. Iar tu, fierarule, pune-te pe treabă. Mai ai de făcut nouăsute nouăzeci și nouăde lacăte...

— Măria ta, îndrăzni un boier. Ispravnicul e încuiat înăuntru. Să facă fierarul o cheie...

— Ce ? răcni thagàr și glasul îi răsună atât de cumplit că boierul începu să tremure ca frunza. Să piardă vremea ? Lacăte, să facă lacăte ! Ați vrea să mă fure toți tâlharii ?

Ispravnicul magaziei de praf rămase să se usuce în mijlocul lăzilor cu praf. Thagàr se întoarse la palat și Handac în pădure, de unde își luă barosul pe care-l lăsase în grija lui moș Martin.

Și începu Handac să facă lacăte, toate cât roata carului. Și cum era gata un lacăt, cum se alcătuia de îndată un alai sărbătoresc, și lacătul era pus cu mare cinste la o visterie, la un hambar sau la o pivniță. Dar, să vezi minune, ispravnicul visteriei, sau hambarului, sau pivniței, intra întotdeauna înăuntru, amintindu-și chipurile că are să cerceteze câte ceva ; adevărul e că voia să mai scoată câte ceva, știind că de aici înainte nu-l va mai putea fura pe thagàr. Și lacătul era pus la poartă, și ispravnicul rămânea înăuntru !

Uite-așa au fost încuiați nouă sute nouăzeci și nouă de ispravnici, care și-au plătit lăcomia cu viața. Unul mai rămăsese, de sămânță, și pe ăsta l-a mântuit o întâmplare.

Îi venise pasămite lui thagàr gândul să-și adune sfatul boieresc, ca să hotărască așezarea unui nou bir: pe degetele oamenilor. Cugetase el că, dacă unii săraci se vor schilodi dinadins, tot n-au să-și reteze toate degetele de la mâini și de la picioare. Ceva putea câștiga, oricum !

Dar, în încăperea de sfat, thagàr se trezi față în față cu un singur dregător : ultimul din cei o mie de ispravnici.

— Unde-s ceilalți ?

— Încuiați, care pe unde avea slujba, măria ta, șopti ispravnicul rămas în viață.

Pe thagàr îl cuprinse o mânie cumplită. Cei o mie de ispravnici erau tot o avere a lui! Și acu, din o mie, rămăsese cu unul singur, și cel mai bicisnic : ispravnicul magaziei cu pene de păun.

Încruntat, porunci să-i fie înfățișat fierarul.

— Ticălosule, strigă thagàr cînd Handac fu adus în încăpere, m-ai lăsat fără ispravnici !

— Eu ? întrebă fierarul.

— Unde-s cheile lacătelor ?

— Mi-ai poruncit să nu fac chei. Zi și noapte am muncit la lacăte...

Thagàr își puse coroana pe cap și strigă, bătând din picior :

— Să vie rădvanul. Mergem la magazia cu praf.

Ți-era și milă să te uiți la bietul alai care ieșea acum din palat, să vadă dacă mai poate fi mântuit primul ispravnic închis. Era thagàr, era Handac cu barosul pe umeri, și mai era și ispravnicul cel bicisnic, cu doi-trei făclieri. Atât...

În fața magaziei se opriră.

— Sparge lacătul! porunci thagâr.

— Munca mea ? Nu sparg nimic.

— Așa ? răcni thagàr, înciudat. Să vină gâdea!

Dar răbdarea lui Handac ajunsese la capăt.

— Asta ți-e răsplata ? strigă el, de se cutremurară casele. Ei bine, uite !

Și, rotind barosul numai o dată, izbi în zidul magaziei cu praf. Fraților, de atunci a ieșit vorba : praf și pulbere !

Că s-a sfărâmat zidul de piatră ca o coajă de ou, și s-au sfărâmat și lăzile cu praf, și a ieșit din magazie un nor de praf care a acoperit pământul. Și atât de mare era barosul, și atât de puternică lovitura lui Handac, că s-a stârnit un vânt care-a măturat totul și a înălțat norul de praf la cer.

Când s-au dezmeticit ispravnicul cel bicisnic și făclierii... nici urmă de thagàr! Caută-ncolo, caută-ncoace — nimic. Și-a ridicat din întâmplare ispravnicul privirea, și ce să vadă? Norul de praf se înălțase până la Lună și abia acolo se risipise, iar thagàr spânzura în colțul secerei de aur. Vârful secerei se înfipsese în fundul nădragilor lui de atlaz, și thagàr cu stingă își ținea coroana pe cap, iar cu dreapta și cu cele două picioare vâslea ca un gândac. A vâslit așa până și-a sfâșiat nădragii și a căzut învârtindu-se, a tot căzut, de s-a oprit taman unde se ridicase magazia cu praf. Și praf s-a făcut!

Au dat strigăte bucuroase câți locuiau în oraș și l-au împresurat pe Handac, încercând să-l poarte pe sus. Dar, cum fierarul își ținea barosul pe umeri, n-a fost chip să-l clintească.

— Trăiască Handac! strigă careva. Trăiască thagàr Handac!

— Ia vedeți-vă de treabă, răspunse fierarul. Ce, asta-i meserie pentru mine ?

Și a plecat Handac cel năzdrăvan, purtându-și barosul pe umeri, și s-a dus acasă, la bordeiul lui. De obosit ce era, s-a culcat. Iar dacă simțiți și azi că vă tremură pământul sub picioare când treceți pe drum, nu vă speriați. N-aveți de ce. E doar Handac fierarul, care de atunci sforăie. Aoleu, fraților, dar și când s-o trezi !...