Forrest Gump

„A fi smintit are plăcerea‑i negreșită,

pe care doar smintiții o cunosc."

DRYDEN

Dați‑mi voie să vă spun ceva: să fii idiot nu‑i o cutie cu ciocolată. Oamenii râd, își pierde răbdarea, se poartă josnic cu tine. Se zice că lumea trebe să fie bună cu neaju­torații, da' credeți‑mă — nu‑i mereu așa. Oricum nu mă plâng, pen'că io cred că, până la urmă, am trăit o viață destul de interesantă, ca să zic așa.

Idiot am fost de cân' m‑am născut. Ai‑qiul meu e aproape de 70, chestie care, zice ăia, mă califică la poziția de idiot. Da' pro'abil că îs mai aproape de inbecil sau poate chiar de prostovan, da' personal m‑aș crede mai curând doar jumate lipsă om ceva de genu' ăsta — nu chiar idiot — pen'că atuncea când lumea să gândește la idiot, se gân­dește la idioții ăia mongolieni — ăia ce are ochii prea aproape de seamănă cu chinejii și bolborosește prostii cu spume și râde ca proștii de unii singuli.

Io unu' îs încet — recunosc, da' pro'abil îs mai deștept decât crede oamenii, pen'că iei nu vede de fapt ce‑i în capu' meu. De egzemplu, io pot să gândesc binișor, numa' când trebe să zic sau să scriu iese afară ca un fel de Haribo. Staț' să vedeți.

Alaltăieri mă plinbam pe stradă și un om făcea treabă la el în curte. Avea o grămăjoară de pomișori de plantat și mi‑a zis: „Forrest, vrei să faci niște bani?" și io zic „îhî" și mă pune să sap. Ale naibii, fo' zece sau doișpe roabe dețăr'nă, în căldura aia... și să le car la dracu'n praznic. Când am termenat, iel să caută pân’ buzunar și‑mi dă un dolar. Pentru mizeria aia de salar trebea să sar la gâtu' lui, scârțaru', da' în loc, am luat amărâtu' de ban și tot io i‑am zis „mulțam" sau ceva tâmpit, or'cum, ș‑am plecat bâțâind dolaru' printre dește, sințindu‑mă ca un idiot.

Înțelege‑ți ce vreau să zic?

Io mai și știu câte ceva despre idioți. Pro'abil e singula chestie despre care bunghesc la sigur, că am citit tot despre ei — tot ce‑am prins de la idiotu' ăla a lu' Do‑șto‑ievșchi, la măscăriciu' regelui Lear și idiotul lui Faulkner, pe care îl chema Benjie, și chiar pa Boo Radley din Să ucizi o pasăre căutătoare — da' ăsta iera un idiot serios. Iar ăla de‑mi place mie cel mai mult îi Lennie din Oameni și șoareci. Băieți de treabă scriitorii ăștia, și‑au nimerit‑o — pen'că idioții lor îs mereu mai deștepți decât crede lumea. Mișto, io îs de acord cu asta. Și orice idiot ar fi de acord. He...he!

Când m‑am născut, mama mi‑a pus numele Forrest după generalu' Nathan Bedford Forrest care s‑a luptat in Războiul Civil. Mama mereu zicea că noi suntem rude cumva cu familia generalului Forrest. Și că a fost un om mare, mai zicea, numai că el a inceput cu Ku Klux Klan după război, și despre ăștia chiar și bunica zicea că iera o grămadă de oameni de nimica. Și cu asta io unu's de acord, că aici la noi, Preamarele General Cucurigu[1], sau cum și‑o zice iei, ie patron la un magazin de arme în oraș și odată, când cre' că aveam doișpe ani, treceam pe‑acolo și m‑am uitat pe giam și, cân'colo, tocmai atârnase înăuntru o frânghie de spânzurat, cu ochi și cu nod cu tot. Cân' m‑a văzut că mă uit, imediat și‑a pus‑o după gât și a strâns‑o, de parcă era spânzurat, și și‑a scos și linba ca să mă sperie. Io am luat‑o la fugă și m‑am ascuns într‑o parcare după niște mașini pân‑a chemat cineva poliția și m‑au luat și m‑au dus acasă la Mama. Așa că orice ar face generalu' Forrest, n‑a fost o ideie prea bună să înceapă cu chestia cu Klanu' — orice prost cre' că‑i de părerea asta. Da' per total, așa mi‑am căpătat io numele.

Mama mea ieste o persoana foalte de treabă. Toți spune asta. Tăticu' a fost omorât chiar după ce m‑am născut io, așa că nu l‑am cunoscut niciodată. Era docher în port și într‑o zi descărcau banane cu macarala, plase uriașe cu banane de pe niște vapoare de la „United Fruit Company." Da' s‑a rupt ceva deodată la macarala și bananele au căzut toate pe tăticu' și l‑au făcut plăcintă. Odată i‑am auzit pe niște oameni vorbind despre accident — cică a fost nasol de tot, jumate de tonă de banane, iar tata terciuit dedesupt. Nu prea îmi place mie bananele, cu escepția la budinca de banane. Aia îmi place mult de tot.

Mama a primit dup'aia o pensie mică de la „United Fruit" ș'a‑început să primească chiriași acasă, așa că ne‑am descurcat binișor. Când eram mic, mă ținea în casă mai mereu, ca să mă lase ceilalți copii în pace. Vara, după‑amiaza, când iera cald rău de tot, mă ducea jos în salon, trăgea jaluzelele ca să se facă întuneric și răcoare și îmi dădea o carafă de limonada. Și dup'aia se așeza și ea acolo și vorbea cu mine încontinuu despre orice îi venea, așa cum vorbește omu' cu un câine sau cu o pisică, da' io m‑am obișnuit, că vocea ei mă făcea să mă simt liniștit și în siguranță.

Cân' mă făcusem mai mare, la‑nceput, mă mai lăsa să ies pe‑afară și să mă joc cu toată lumea, da' dup‑aia a aflat că mă chinuiau, că o dată un băiat m‑a lovit în spate cuun băț în timp ce mă urmăreau și m'i‑a făcut niște urme nasoale. Dup'aia mi‑a zis că să nu mă mai joc cu băieții. Am încercat să mă joc cu fetele, da' n‑a fost mai bine deloc, că toate fugea de mine.

Mama s‑a gândit la un moment dat că ar fi bine să mă duc la școala publică, că, poate, mă va ajuta să fiu ca toată lumea, da' după ce m‑am dus, au venit la mama acasă și i‑au spus că n‑ar trebui să fiu acolo cu toată lumea. Da' până la urmă m‑au lăsat să termin clasa întîia. Câteodată stăteam în bancă când vorbea învățătoarea și nu știu ce era la mine în cap, da' începeam să mă uit pe fereastă la păsările și veverițele și chestiile care se urcau și stăteau în drăguțu' de stejar mare de‑afară, și atuncea învățătoarea venea și se rățoia la mine. Câteodată, mi se întâmpla o chestie foarte ciudată și‑atunci începeam să țip și să fac în toate felurile, și‑atunci ea mă punea să mă duc afară și să stau pe o bancă pe culoar. Și ceilalți copii nu se juca niciodată cu mine, cu escepția când mă fugărea sau când mă făcea să urlu ca să râdă de mine — toți cu escepția lui Jenny Curran, care cel puțin nu fugea de mine și câteodată mă lăsa să merg înpreună cu ea cân' se termina orele.

Și dup'aia, anul următor, m‑au trimis la alt fel de școală, și crede‑mă, iera ciudat rău. Iera ca și cum merseseră peste tot și strânseseră toți carachioșii ce‑i putuseră găsi și îi adunaseră laolantă, și erau de toate vârstele, și ca mine, și copii mai mici, până la băieți mari de vr'o șaișpe sau șaptișpe. Iera retardați de toate felurile și cu to' felu' de apucături și unii care nici nu putea mânca sau să meargă la veceu singuli. Io ieream pro'abil cel mai bun dintre toți.

Iera p'acolo un flăcău zdravăn, mare și gras, cre c‑avea fo' paișpe ani și suferea de‑o chestie nasoală de‑l făcea să tremure de parcă stătea‑n scaunu' electric sau ceva degenu' ăsta. Don'șoara Margareta, profesoara noastră, m‑a pus să merg la baie cu el cân' avea nevoie ca să am grijă să nu facă cine știe ce trăznaie. Da' oricum iel făcea. Nici pe dracu' nu știam io ce să fac să‑l opresc, așa că mă închideam de unu' singul într‑unu' dintre veceuri și stăteam acolo până termina treaba și dup'aia îl duceam cumințel înapoi în clasă.

Am stat în școala aia cre' că vr'o cinci sau șase ani. N‑a fost chiar așa rău pân la urmă. Ne lăsa să pictăm cu degetu' și să meșterim la tot felu' de chestii, da' în general ne tot învăța cum să facem jmecherii de genu' să ne legăm șireturile la pantofi ori să nu mai împroșcăm cu mâncare din gură, sau să ne apținem să nu ne apuce năbădăile și să țipăm și să urlăm și să aluncăm cu lucruri. Nu ne‑a învă­țat carte deloc — cu escepția că ne‑a arătat cum să citim indicatoarele de pe străzi și alte chestii, cum ar fi diferența d'ntre toaleta de bărbați și aia pentru doamne. Cu toți cretinii aia de meserie d'acolo ierea oricum imposibil să facă mai mult. Plus că io cre' că ne ținea acolo mai mult și ca să nu inervăm pe toată lumea. Cine dracu' să vrea o grămadă de tâmpiți slobozi prin lume? Chiar și io po' să‑nțeleg chestia asta.

Cân' am făcut treișpe ani, au început să se întâmple to'felu' de lucruri foalte ciudate. Primu' și primu' lucru a fost că am început să cresc. Am crescut cin'șpe centimetri în șase luni și mama trebea tot timpu' să îmi lungească pantalonii. Chestia e că am început să cresc și‑n afară. La șaișpe ani aveam deja unu' nouășopt și fics o sută nouă chile. Știu precis astea că m‑au dus la măsurat. Toți a spus că nu le venea să creadă.

Oricum, ce s‑a întâmplat dup'aia mi‑a schinbat viața complet. Într‑o zi, cân' mă duceam acasă de la școala de nebuni, a oprit o mașină lângă mine. Tipu' din mașină m‑astrigat și m‑a întrebat cum cheamă. Io i‑am zis și dup'aia el m‑a întrebat că la ce școală merg și că de ce nu m‑a mai văzut până atuncea. Cân' i‑am spus de școala de nebuni, m‑a întrebat dacă mai jucasem fotbal. Io am dat din cap că nu. Cre' că mai puteam să‑i zic că văzusem băieți jucându‑se și că pe mine nu mă lăsa să joc niciodată. Da' așa cum am mai zis, io nu mi‑s bun la convorbiri lungi, așa că doar am dat din cap că nu. Asta ierea la vr'o douo săptămâni după ce începuse din nou școala.

După vreo trei zile, au venit și m‑au scos de la școala de nebuni. Iera și mama acolo, și tipu' din mașină și încă vr'o doi oameni care arătau ca niște gorile — despre care io cre că veniseră în caz că m‑apucau pe mine piticii. Mi‑au luat toate lucrurile din bancă și le‑au pus într‑o pungă maro și mi‑au zis să zic „la revedere" don'șoarei Margareta, ș‑atund d'ntr‑o dată don'șoara a început să plângă și m‑a înbrățișat foalte frumos. Dup'aia a tre'it să le zic la revedere și la toți tăntălăii de‑acolo și iei începuse să bolborosească și să tremure și să bată cu pumnii în mese. Și dup'aia am plecat.

Mama stătea în față cu tipu' ăla și io stăteam în spate între goriloii ăia doi, cum făcea polițiștii în filmele de pe vremuri cân' te ducea la „secț'e". Cu escepția că nu ne‑a dus la „secț'e". Ne‑am dus la liceu' nou care tocma' fusese construit. Când am ajuns acolo, m‑au dus înăuntru în birou' directorului pe mine, pe Mama și pe tipu' ăla, iar goriloii a rămas afară în hol. Directoru' era un om cu păru' cărunt, și cu o pată pe cămașă, și cu pantaloni lăbărțați care părea că tocma' scăpase și el de la școala de nebuni. Dup'aia ne‑am așezat cu toții și el a început să esplice niște lucruri și să mă‑ntrebe to' felu' de‑ntrebări, și io dădeam din cap, dade fapt ei voia ca io să joc fotbal. Cam asta mi‑am dat io seama de unu' singul.

Până la urmă, chestia era că tipu' din mașină era antrenor la echipa de fotbal și‑l chema Fellers. Și ziua aia n‑am avut nici o treabă cu orele, da Antrenoru' Fellers ăsta m‑a dus în vestiar și unu dintre goriloi mi‑a dat un echimpament complect de fotbal, cu toate pernițele și jmecheriile alea și cu o cască de plastic de‑adevăratelea, cu o chestie în față ca să nu‑mi facă moaca terci. Singula chestie că nu mi‑au găsit ghete să mi se potrivească, așa că a trebuit să‑mi folosesc adidașii mei până urma' ei să cumpere niște ghete de fotbal pe măsură.

Antrenoru' Fellers și goriloii m‑a ajutat să mă înbrac în costumu' de fotbal și dup'aia m‑au pus să mă dezbrac iar, și dup'aia m‑au pus să fac treaba cu înbrăcatu și dezbrăcatu' de nu știu câte ori, de zece sau douoj' de ori, până am învățat să mă înbrac singul. Lucru' care mi‑a dat ceva bătaie de cap o vreme a fost suspensoru' — pen'că nu puteam pricepe nici mort motivu' pentru care trebea să‑l port. I‑adevărat că au încercat să‑mi esplice, și dup'aia unu'dintre goriloi i‑a spus lu' ălălalt că îs cam „prostuț" sau ceva de genu' ăsta, și cre că se gândea că n‑o să‑l înțeleg, da' io l‑am înțeles pen'că io‑s foalte atent la toate căcățișurile astea. Acu' nu pen'că mi‑ar fi rănit sentimentele, ca să zic așa elevat, că io am fost făcut în toate felurile și mul' mai rău de‑atâta, da' așa ca chestie.... ș'așa că am ținut‑o minte.

Am mai stat un pic și dup'aia a venit la vestiar un grup de băieți. Și‑a scos toți echimpamentu' de fotbal și s‑a schinbat. Dup'aia am ieșit cu toții și Antrenoru' Fellers ne‑a strâns pe toți, iar pe mine m‑a scos în față și m‑a prezentat. Spunea o grămadă de tâmpenii, da' oricum n‑am putut să‑l urmăresc cuvân' cu cuvân' că eram pe jumate mort de frică, pen'că niciodată până atunci în viața mea nu mă prezentase nimeni la o adunătură de străini. Da' dup'aiacâțiva dintre iei vine la mine și mi‑a strâns mâna și mi‑a zis că era bucuroși că eream aici. Și dup'aia Antrenoru' Fellers a fluierat dintr‑un fluier de mi s‑a ridicat păru‑n cap și toată lumea a‑nceput să facă pas alergător și să se miște care mai de care la antrenament.

Îi o poveste destul de lungă despre ce s‑a‑ntâmplat dup'aia, da' oricum treaba‑i că am început să joc fotbal. Antrenoru' Fellers și unu' dintre goriloi s‑a ocupat de mine special, din moment ce io nu știam să joc. De egzemplu făceam o chestie cân' trebea să blocăm oamenii și ei încerca să‑mi esplice, da' după ce‑am încercat de mai multe ori, mi se părea că la toată lumea îi ierea lehamite pen'că nu‑mi aduceam aminte ce trebea să fac.

Dup'aia am încercat să facem altă chestie, îi ziceau apărare, și în care îi puneau pe trei tipi în fața mea și io trebea să trec printre ei și să‑l prind pe tipu' cu mingia țuguiată. La‑nceput iera mai ușor, pen'că îi dădeam pe primii de‑a berbeleacu' instantaneu, da' antrenorului și goriloilor nu le convenea cum îl placam pe tipu' cu mingia, așa că pân la urmă m‑au pus să plachez un stejar mare și gros ce era p'acolo de vr'o cinșpe sau douoj' de ori — pro'abil ca să mă prind cum trebe făcut. Dup'aia, cân a considerat că am priceput câte ceva de la stejar, m‑au pus iar față‑n‑față cu ăia trei tipi și cu gagiu' care ținea mingia și iar s‑au inervat pen'că, după ce‑i tăvăleam bine pe primii trei, nu săream pe ultimu' la omor. Tare m‑au mai beștelit dup'amiaza aia, da' după ce‑am termenat cu antrenamentu' m‑am dus să vorbesc cu Antrenoru' Fellers și i‑am zis că io nu voiam să sar prea tare pe baiatu' cu mingia, că mi‑era frică să nu‑i rup ceva. Antrenoru' mi‑a zis că să nu‑mi fac griji că n‑o să pățească nici pe dracu, dăoalece era înbrăcat cu echimpamen­tu' și era complect protejat. Adevăru ie cănu mi‑era atât de frică să nu pățească ăla ceva, da mai mult să nu se inerveze toți pe mine și să mă fugărească pentru că nu mă purtasem frumos cu ei. Orș'cum, ca s‑o spui p'a dreaptă, mi‑a luat ceva timp pân‑am prins io șpilu' la toată chestia.

În timpu ăsta trebea să merg și la ore. La școala de nebuni, nu prea aveam mare lucru de făcut, da' aici toate lucrurile ierea cu mult mai serioase. Pro'abil c‑au făcut niște aranja­mente, că pân la urmă io aveam trei ore în sala de festivități unde doar stăteai și făceai ce vroiai, și dup'aia alte trei ore cân' venea o profesoară care mă învăța să citesc. Da' numa' noi doi. Iea ierea foalte, foalte de treabă și drăguță și de cel puțin trei ori mi‑au trecut prin cap niște chestii foalte turbate în legătură cu ea. O chema don'șoara Henderson.

Singula oră care‑mi plăcea pe bune era prânzu', da' nu cre' că aia ierea o oră adevărată. Cân' eram la școala de nebuni, mama îmi dădea un senviș ș'o prăjitură ș'un fruct — cu escepția la banane — pe care le luam cu mine la școală. Da' la școala asta aveau o cantină plinbă tava care avea nouă sau zece feluri de mâncare și mie îmi era foalte greu să aleg ce vreau să mănânc. Cre' că cineva le‑a spus ceva, pen'că dup‑o săptămână Antrenoru' Fellers a venit și mi‑a zis să pun mâna să mănânc tot ce vreau fără frică, pen'că lucrurile „au fost aranjate". A dracului treabă!

Fotbalu' nu mergea chiar cum voia Antrenoru' Fellers. Ierea tot timpu' nemulțumit și țipa'ntr‑una la toată lumea. Și țipa și la mine. Au încercat dup'aia să mă facă să stau într‑o singulă poziție și să‑i împiedic pe ăilalți să‑l placheze pe tipu' nostru cu mingia, da' chestia nu ieșea decât dacă ăia se nimerea pe aceeași direcție cu mine. Plus că antrenoru' nu ierea prea mulțumit de felu' în care placamio, așa că iar m‑au trimis un timp la stejaru' ăla. Numa' că, or'șce s‑ar fi‑ntâmplat, nu puteam și nu puteam să m‑alunc pe tipu' ăla așa cum vroiau ei. Parcă mă ținea ceva.

Da' dup'aia s‑a‑ntâmplat ceva de s‑a schinbat și chestia aia. La plinbă tava îmi luam mâncarea și mă duceam să stau fics lângă Jenny Curran. Nu‑i prea mult de esplicat, da' ea ierea cam singula persoană de la școală pe care o știam um pic și mie‑mi plăcea să stau lângă ea. Nu se întâmpla prea des că ea vorbea cu alții, da' câteodată mă băga și pe mine în seamă. La început mă așezam lângă alți jucători de fotbal, da' ăștia se purta de parcă io ieream invizibil sau ceva de genu' ăsta. Jenny Curran măcar se comporta de parcă stăteam și io p'acolo. Da', după un timp, am băgat de seamă că se mai învârtea pan zonă și un alt tip și ăsta a‑nceput să facă mișto de mine. Spunea căcățișuri de genu' „ce face prostomega?" și tot restu'. Și chestia asta s‑a întâmplat fo' douo săptămâni și io nu ziceam nimica, da' pân la urmă i‑am zis — nici acu' nu‑mi vine să cred că i‑am zis — da' i‑am zis „Nu‑s prostomega", și tipu' se uita la mine și deodată a‑nceput să râdă. Da' Jenny Curran i‑a zis că mai bine să tacă, da' el a luat o cutie de lapte și mi‑a turnat‑o‑n poală și io m‑am ridicat ș'am tăiat‑o cât am putut că m‑am speriat.