Frații Jderi – vol. 1

Frații Jderi de M. Sadoveanu vol. 1

CAPITOLUL I

DESPRE HRAMUL SFINTEI MĂNĂSTIRI NEAMȚU, LA ANUL DE LA HRISTOS 1469 ȘI DESPRE O ISTORISIRE A LUI NECHIFOR CĂLIMAN, STAROSTELE VÎNĂTORILOR DOMNEȘTI

De Sfînta Înălțare, hram al ctitoriei Neamțu, se strînsese în preajma zidurilor și în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră s-asculte slujba, alții ca să ieie binecuvîntare ori naforă, alții pentru scrisori de friguri, alții cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfințitul Iosif, starețul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci și-n Țara Leșască și cea Rusească. Toți cei sosiți știau de asemeni că se vor îndestula cu mîncare și vin, faima de primire de oaspeți a mănăstirii fiind întru totul neștirbită. Osîrdia boierilor și mila voievozilor înzestraseră îndestulător acest sfînt lăcaș; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din cîmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura și mai mari mulțimi decît cele strînse acolo, în acea luminată zi de mai a anului 1469.

În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriți: soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintăi se mîntuise la biserica cea mare din cetățuie, cînd toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrîn începu a suna rar, numai într-o dungă.

Grămezile de oameni prinseră a se mișca neliniștite. Se întrebau întăi din ochi, apoi dînd glas. O parte umplură medeanul de dinaintea intrării, în jurul fîntînii și a foișorului unde se slujea, iarna, sfințirea apelor. Prea puțini, și numai dintre cîrmuitorii mănăstirii și ai ținutului, cunoscuseră din vreme vestea care se vădea acum. Cîțiva slujitori aflaseră știrea cu două zile mai nainte și o ținuseră tăinuită de poporul care se îmbulzea la hram. Cu două zile în urmă, marți, sosiseră doi călărași de la Suceava cu carte pentru vlădica Iosif. Unul poposise la mănăstire; al doilea trecuse mai departe spre Cetate, spre Vînători și spre herghelia domnească de la Timiș la apa Moldovei, unde era rînduit de multă vreme, în slujba de comis, bătrînul Manole Păr-Negru, prietin de demult al răposatului BogdanVoievod, părintele măriei sale Ștefan-Vodă.

Cartea pe care o cetise cu destulă greutate prea sfințitul Iosif, punînd între dînsa și ochii sfinției sale o făclie de ceară, cuprindea vestea de sosire a măriei sale Ștefan-Vodă la hramul sfintei mănăstiri Neamțu. Acum vestea asta o aflau și noroadele. Pe cînd dădea sunet greu și prelung, din cînd în cînd, chimvalul cel mare, monahii își purtau ici-colo rantiile mohorîte și-și aplecau bărbile spre urechile oamenilor. Ca și cum s-ar fi aprins pulbere de pușcă, murmurul trecu dintr-o lature în alta, apoi se revărsă în ogrăzi. Muierile, care niciodată n-au destulă minte, prinseră a se tîngui cu mînile la tîmple și a-și căuta pruncii.

Dacă bate clopotul și vine măria sa, cine știe ce are să se întîmple! Au să se iște puhoaie, are să reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război! A rămas acasă, în sat, mîța închisă în chiler; găinile umblă slobode și n-are cine le da de mîncare. Cuminte și bine ar fi să înhame gospodarii caii și pe loc să pornească fiecare la locul său; dar mai întăi trebuie să se știe de ce-i vorba și numaidecît fiecare dintre cei care nu l-au văzut trebuie să vadă pe măria sa. Cu toate că numai un om viteaz poate cuteza să ridice ochii spre măria sa, iar cei nevrednici cată să-și plece pletele în țarină, muierile tot or îndrăzni să fure cu coada ochiului, doar l-or zări. Să fie oare cumplit la vedere precum se spune? Are anume paloș cu care ceartă pe unii boieri, scurtîndu-i, după cîte se povestesc? Dacă și riga ungurilor, măria sa Matiaș-Crai, a dat înapoi de la Baia, cînd s-a arătat asupră-i, călare pe cal alb, măria sa Ștefan-Vodă — ce poate face un creștin de rînd? Acel crai a și căzut la pat din acel cutremur, zăcînd trei luni. I s-au și risipit oștile, a prăpădit puștile cele mari. A ieșit la toți craii spaimă despre acest ȘtefanVodă, cum că a bătut și cetatea Hotinului și a Chiliei; și este o poveste cum că părintele său Bogdan-Vodă l-a blagoslovit în taină la o biserică din muntele Atonului, ca să se ridice în zilele lui cu puteri mari de oști și să bată război cu spurcații ismailiteni.

Așa că mîța și găinile or mai răbda, pînă ce ochii oamenilor de la hram s-or învrednici să vadă pe măria sa și pînă ce urechile s-or îndestula de toate veștile pe care le aduc curtenii și ostașii. Afară de asta, este praznic. Cum să pornești la drum pe inima goală? Cine scornește asemenea zvonuri de primejdie și de ce să plece lumea așa fără de nici un temei, înainte de a vedea ce e de văzut, de a auzi ce e de auzit și de a ospăta ceea ce s-a pregătit la cuhniile sfîntului lăcaș? Numai niște bărbați bezmetici cum sînt moldovenii pot face asemenea socoteli. Dacă n-ar fi muierile, cu rînduială și cumințenie, ce s-ar face țara? Nepotrivit și prostesc lucru, să fugă noroadele de la vederea Domnului lor. Dimpotrivă, bine este a-i ieși întru întîmpinare.

Femeile, deci, cu mare aprindere, pofteau să afle pe unde are să vie alaiul domnesc. Despre asta nu știe nimeni.

Nu se afla slujitor ori monah care să dea știre anume pe unde și cum are să fie alaiul lui Vodă.

Atunci de ce-s buni slujitorii și monahii, dacă nu cunosc batîr atîta lucru? Slujitorii să caute în catastifuri și monahii să cetească în cărțile lor și să spuie.

Degeaba, slujitorii au catastifuri mai puțin bune și monahii cărți mai puțin iscusite decît în vremea veche!

S-aude chiar că măria sa nici nu mai vine. Sună clopotul în zadar, ca să stîrnească omenirea; iar măria sa are alte treburi.

Așa-i în ziua de azi lumea. Boierii se învrednicesc să vadă pe măria sa în fiecare zi; pe cînd sărmanii nu-l pot vedea niciodată. Minunat ar fi să nu mai fie în țara asta boieri, și să fie praznice pe la mănăstiri măcar în fiecare zi cîte unul. Și batîr o dată pe an, la un asemenea praznic, să se arate măria sa, cu toată pohfala!

Se vorbește prin sate despre măria sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic cînd își încruntă sprînceana. Iar cînd vine la o sfîntă mănăstire, n-are de ce se uita groaznic. Cînd vine la o sfîntă mănăstire (dacă vine într-adevăr și nu scornesc acești monahi vorbe deșarte); cînd vine la o sfîntă mănăstire, măria sa trebuie să se uite blajin în jurul său. Vede ici un prunc; vede ici o fată; vede dincolo o nevastă. Al cui e pruncul acesta? A cui e nevasta asta?

Ca un stăpîn al țării ce se află, măria sa trebuie să cunoască al cui e pruncul și a cui e nevasta. Îndată vin boieri lîngă măria sa și-i spun la ureche. Astfel măria sa vede și cunoaște unele și altele; mai ales că măria sa, fiind văduv de atîția ani, de cînd a murit Doamna sa Evdochia, trebuie să-și desfăteze ochii și să se mai îmblînzească din strășnicia în care se ține.

Să zicem că măria sa nu se uită la dreapta și la stînga și, cufundat fiind în gînduri, nu-și vede decît socotelile lui domnești. Atunci sînt ostași și curteni care se uită la lume.

Bune sînt hramurile cînd pe lîngă praznice au și asemenea alaiuri.

Miercuri la amiază, s-a văzut intrînd în mănăstire, călare pe un harmasaraș pag, un fecioraș de boier. Abia îi înfiera mustața. Purta contăș de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roș și jungher la cingătoare.