Ghilgames - Din marile legende ale lumii

Ghilgames

Aceasta este cea mai veche poveste a lumii. „Străbunica poveștilor”. Din ea, ca dintr-un izvor lim­pede, s-au născut toate celelalte.

Cu gesturi largi, parcă de vrajă, un bărbat vîrstnic, înveșmîntat într-o mantie ca de rege, și-avînd pe frunte o bentiță purpurie, povestește mulțimii adunate la poalele curmalilor legendele despre Ghilgameș.

Ziua e caldă, aburită și nisipul lucește stins.

Ne aflăm cu două mii și mai bine de ani înaintea erei noastre pe țărmul rîului Eufrat.

Pescarii, agricultorii, olarii, țesătorii și alți meșteșugari, cres­cătorii de boi și cai, neguțătorii de carne, de bere, de ulei îndesesc rîndurile. Sudoarea curge-n pîrîiașe pe chipurile înfierbîntate. Și răsuflările, din cauza înghesuielii, sînt grele. Dar nimeni, nimeni nu se-ndură să plece și să nu mai asculte ce se cîntă despre Ghilgameș.[ii]

Cei doi soți ai povestitorului, care-i acompaniază glasul cu un soi de cimpoi, un fluier și două tobe împerecheate, au început un cîntec vesel, reamintind celor de față clipa cînd s-a născut Ghil­gameș.

— Mamă i-a fost zeița Ninsun, aceea care se-ngrijește de focul ce arde veșnic în vatra zeului cu păr de aur, zeul soarelui și-al dreptății, al cărui nume este Șamaș. Iar tatăl său un spiriduș, numai pe jumătate zeu. Cealaltă jumătate fiindu-i alcătuire pămînteană.

Cum s-a născut micul Ghilgameș, zeii l-au înzestrat cu haruri. Șamaș a revărsat asupră-i o frumusețe fără seamăn. Enlil, zeul pămîntului străbun și al văzduhului albastru, i-a dăruit statura mîndră, 'naltă de unsprezece coți și pieptul larg de nouă palme. La rîndul său, nici asprul Adad, zeul furtunii îndîrjite, n-a vrut să rămînă dator. L-a hărăzit cu-o vitejie ce nu putea fi înfrînată nici chiar de forțele zeiești. Și Ea, cel șerpuitor, i-a dăruit înțelepciune.

Și, înălțîndu-se flăcăul cu voia zeului Anu,[iii] urcat fu-n jilțul strămoșesc de rege al Urukului.

Tînăr, voinic și plin de sevă, dornic de tot ce-i bucurie și des­fătare și putere, Ghilgameș dete-un chiot strașnic.

Lacom, el începu să soarbă plăcerile cu însetare, ca soarele de dimineață, ce seacă apa bălților unde se scaldă bivolii, cu căldura-i toropitoare.

Și porunci să se adune cei șapte înțelepți vestiți, ctitorii lumii de atunci și ai civilizației, ca să pună noi temelii cetății pe care-o stăpînea. Iar toți flăcăii să s-adune și, zi și noapte, să trudească. Și să ridice metereze, un templu fără de pereche și un lăcaș tru­fașei Iștar, zeița dragostei aprinse, a înmulțirii oamenilor, dar și-a pieirii lor prin harță și prin războaie sîngeroase.

Voios, neobosit, Ghilgameș își preschimbă cetatea sa într-o bijuterie rară, fără să-i pese cît de cît de truda și de suferința ace­lora ce o creau, ba cerîndu-le și mai mult, alte și alte giuvaeruri, din ce în ce mai măiestrite.

Mîhniți de nepăsarea lui, locuitorii din Uruk s-au plecat zeilor plîngînd. Jalea lor s-a înălțat spre cer, a ajuns pînă la Anu, cel mai puternic dintre zei.

Ghilgameș nu se mai sfiește în a-i trudi pe toți feciorii și a-i slei de întreaga vlagă, dezlănțuind asupra lor corvezi prin care-i chinuiește, și zi și noapte, neîncetat. E nesătul de glorie. La fel, pe fete și neveste le tîrăște în casa lui, înjosindu-i pe toți bărbații, chiar cînd sînt stirpe de războinici. Nu se satură de plăceri.

Zeul Anu știa că forței nu îi poți pune stavilă, decît așezîndu-i în față altă forță asemănătoare. Două focuri cînd se-ntîlnesc, se contopesc unul cu altul și, la sfîrșit, se potolesc.

Dădu poruncă lui Aruru, zeița zămislirilor, și, ea alergă în pustiu. Frămîntă lutul umezit și făuri din el o ființă, de-o putere copleșitoare, cu trupul învelit în păr, asemeni fiarelor din codri, — cu numele de Enkidu. Un vînător ce se-ascunsese într-un tufiș, zări uriașul. Și nu stătu de loc pe gînduri. Porni, îndată, spre Uruk, ca să-l vestească pe Ghilgameș.

— E un uriaș nemaivăzut, îi povesti el lui Ghilgameș. Cutre­ieră, neobosit, pădurile și mlaștinile. Soți îi sînt fiarele vrăjmașe și multe ale vietăți ce trăiesc în sălbăticie. Se hrănește la fel cu ele. N-a văzut încă nici un om.

Ghilgameș cugetă un timp.

Iată ce trebuie să faci, îl sfătui pe vînător. Să iei cu tine o femeie, o fiică a plăcerilor, și să i-o duci lui Enkidu. Aceasta să-i iese-nainte, să-și dezvăluie farmecele și uriașul s-o îmbrățișeze. Va învăța ce-i dragostea. Și dragostea-l va preschimba din soț al fiarelor în om.

Totul s-a petrecut întocmai. Enkidu i-a picat în mreje fru­moasei fete din Uruk. Ce-i drept e drept, îmbrățișînd-o, Enkidu și-a pierdut din vlagă. Și fiarele-au fugit de el, simțind că nu mai e de-al lor. În schimb, s-a făcut mult mai chipeș și mintea i s-a limpezit. Fata i-a povestit apoi c-ar fi, dincolo de păduri, o așezare omenească, bogată-n temple și zidiri care de care mai măiestre, ce poartă numele Uruk. Acolo, i-a mai șoptit ea, sub zîmbete și mîngîieri, viața-i plăcută și senină, cu copile ispititoare ce se întîlnesc la orice pas. Veselia-i la ea acasă. Ghidușii te silesc să rîzi, chiar cînd ai inima amară. Iar cîntăreții te răsfață, noapte de noapte, cu povești. Acolo rege e Ghilgameș, cel mai puternic dintre oameni. E ca un taur în cireadă. Pasul i-e sprinten și semeț. Și chipul i-e strălucitor de tinerețe și vigoare, încredere și bărbăție.

Enkidu s-a lăsat vrăjit de șoaptele acelei fete.

— Haide și du-mă la Uruk, s-a hotărît el într-o zi. În templele zeilor voștri. Și la Ghilgameș ce-l vestit. Vreau să-l înfrunt și să-i rostesc :

— Sînt un fiu al pustiului, împletitură de puteri strîns înno­date de Ninurta, zeul războiului cel crunt. M-am născut în sălbă­ticie și nu mă înfricoșez de nimeni. Nu mă tem nici măcar de tine.

În acea noapte, cînd uriașul îi rostea fetei planul său, Ghilga­meș abia se culcase. Dar nu se cufundase bine în somnul cel odih­nitor, că visele îl și încearcă. Are de-a rîndul două vise. Întîi, vede, cu ochii minții, un cer senin și plin de stele. Dar, dintre stele, se desprinde un bolovan rotund și greu. Atît de greu că, la-nceput, oricît dorea să-l dea de-o parte, nici nu-l poate clinti din loc. Pe urmă, visul se strămută chiar în cetatea sa, Uruk. Iar în cetate se ivise, căzută, poate, tot din cer, o secure înspăimîntătoare, la fel de mare și de grea ca bolovanul dinainte, în jurul căreia poporul se bulucea, neostenit, s-o vadă și s-o cerceteze.

Pe amîndouă, el, Ghilgameș, după strădanii fără număr, a izbutit pînă la urmă să le-așeze la picioarele mamei sale.

Zeița Ninsun, mama lui, îi tîlcuiește visele fiului său, cînd se trezește.

— Bolovanul ca și securea nu-s altceva decît o ființă.

— Ce fel de ființă, vreau să știu, de-mi poți răspunde, scumpă mamă?

— O ființă tare deosebită. O întruchipare a tăriei. Tăria însăși. Ea sosește, este pe drum și va ajunge, mai curînd decît crezi, la tine. Și vine să te ocrotească. Să-ți fie prieten credincios.

În vremea asta, Enkidu, care pornise în zori la drum, călăuzit cu sîrg de fată, întîlnește pe-un călător. Și chipul călătorului era negru și mohorît.

Enkidu l-a întrebat de ce pe fața lui nu se zărește nici o urmă de bucurie, de ce-i atît de întristat?

Călătorul i-a dat răspuns:

— De vrei să îmi cunoști tristețea și revolta care mă-ncearcă — și nu numai revolta mea, ci-a tuturor bărbaților — vino cu mine în Uruk. Acolo este o Casă a Nunții. Și vei vedea, cu ochii tăi, cum regele se bucură, cu lăcomie, de plăceri. Silește fetele-fecioare — a silit și pe fata mea — înainte de măritiș, să vină în brațele lui. Nevestele-au ajuns de rîs. Iar flăcăii, cei mai voinici, sînt prinși cu-arcanul și tîrîți la muncile cele mai grele, în rînd cu bivolii și boii. Cine mai poate îndura?

Aflînd de cele ce se-ntîmplă, Enkidu simte o strînsoare și o mînie în inimă.

— Unde e? Vreau să-l întîlnesc și să-l înfrunt fără cruțare.

Oamenii din Uruk văzîndu-l pe Enkidu intrînd pe Porți și pătrunzînd apoi în Piață, mergînd întins spre Casa Nunții, îl pri­vesc lung și își grăiesc :

— Ca Ghilgameș e la statură, dar mijlocul i-e mai subțire. Se vede că nu s-a hrănit decît cu ierburi tinere și lapte proaspăt supt de-a dreptul din ugerele caprelor și ale altor vietăți, ce zburdă în sălbăticie. Doar oasele îi sînt mai mari, ca să își sprijine pe ele greutatea trupului uriaș.

Enkidu nu vede nimic. N-a văzut Porțile, nici Piața. Nici templele cele mărețe, nici oamenii cei chinuiți. Atîta este de pornit, încît nu vrea nimic să vadă în afară de Casa Nunții.

Dar aici, în această zi, în locul fetelor-fecioare și a nevestelor răpite se găsea doar zeița Iștar.

Enkidu nu o bagă în seamă pe Iștar cea ispititoare. Ci îl așteaptă pe Ghilgameș să sosească la Casa Nunții.

Trece un timp și iacătă-l pe mîndrul fiu al dulcei Ninsun. Sosește-n pasul lui vioi, obișnuit, și se îndreaptă spre casa desfă­tărilor.

Enkidu îi iese înainte.

— Oprește-te! îi strigă el.

Ghilgameș nu este deprins să-i taie drumul cineva, fie el mu­ritor sau zeu, și nici să primească porunci.

— Dă-te în lături! îi ordonă.

Și cît spune cuvintele, are răgazul să-i măsoare lui Enkidu, din ochi, puterea. Umerii celui odrăslit în mijlocul pustiului, după porunca zeilor, sînt tari ca niște stei din munte. Mușchii lui par curmeie lungi, încolăcite și înnodate. Și pumnii bolovani desprinși, sub trăznete nimicitoare, în timpul marilor furtuni.

— Vino să ne prindem la luptă!

Marelui rege din Uruk îi tremură, de supărare, mușchii puter­nici, noduroși.

Brațele i se întind spre Enkidu, ca într-un vîrtej. Amîndoi se cuprind de mijloc. Se opintesc ca taurii. Se strîng și se smucesc în lături. Se împing și se tîrăsc pe drum. Ușa, întîi, se prăbușește. Apoi zidul se clatină.

Și oamenii, îngrămădiți, nici nu-și pot crede ochilor cum de nici unul nu se-ndoaie și nu se frînge de mijloc.

Amîndoi par deopotrivă. Pămîntul se cutremură de izbiturile cumplite și geme în adîncul lui.

S-au luptat vreme îndelungă, izbindu-se unul pe altul, pînă cînd regele Ghilgameș îl prinse strîns pe Enkidu și îl sili să înge­nuncheze.

Abia atunci își desfăcu Ghilgameș brațele de fier din jurul mijlocului celui ce se născuse în pustiu.

Lupta fusese pe dreptate și Enkidu se ridică fără de nici o vrăjmășie. Ba, dimpotrivă, înțelese că rostul lui era să fie frate de soartă cu Ghilgameș și prietenul lui cel mai bun.

Se îmbrățișară ca doi frați născuți dintr-o aceeași mamă. Și-așa, ținîndu-se de umeri, o căutară pe blînda Ninsun. Și ea îi binecuvîntă.

— Care este destinul nostru? o întrebară amîndoi.

— Prin lupta dată între voi, cinstită și neîntinată, v-ați cunos­cut puterile și-ați dovedit că meritați să vă legați prin prietenie. Nimic nu este mai presus ca simțămîntul prieteniei și-al dragostei care-i unește pe cei mai vrednici dintre oameni. Inimile se curăță de tot ce au întunecat. Și cugetele se apropie în hotărîrea de-a înfrînge și-a nimici ce e mai rău pe-această lume încă plină de suferință și întuneric. Fiți voi, pentru de-a pururi, pilda cea mai deplină a prieteniei, ce luptă, în numele lui Șamaș, pentru drep­tate și lumină.

Prietenii își string mîinile.

Enkidu simte ce-l așteaptă în luptele ce vor urma. N-are pute­rea lui Ghilgameș. Îi e rușine de el însuși și ochii i se umezesc. Dar nu stă-n cumpănă de loc. Prietenia, dacă-i curată, e cingătoarea cea mai scumpă, de care nu te mai desparți nici cînd treci de hotarul vieții.

Șamaș, soarele sclipitor, zeul dreptății și-al luminii, de sus, din cerul fără nori, îi privește pe cei doi prieteni. Păru-i de aur flutură. Mîna-i îi binecuvîntează.

Cine nu știe că Humbaba cel neînvins e însuși răul? Lăcașul lui e-n întuneric. E în Pădurea Cedrilor. Pădure adîncă păstră­toare a mii de spirite haine cu fire înfricoșătoare. Enlil i-a încre­dințat, în taină, lui Humbaba, pe lîngă Forță, și șapte Furii, casă-i stea oricînd alături, la nevoie. Cînd Humbaba deschide gura azvîrle foc, aduce moarte, cînd urlă se clatină lumea.

— Noi ne vom făuri securi și săbii tari, grăi Ghilgameș. Cu ele vom reteza cedrii, ca să se risipească bezna, care domnește în pădurea ce zămișlește-ntr-una răul, și-l vom răpune pe Humbaba.

Bătrînii-i văd pe cei doi prieteni cum își iau arcurile în spate, cum se înarmează cu securi și săbii lungi și ascuțite.

— Gîndiți-vă, îi previn ei, că Humbaba e ca și-un zeu. Menit a fi învingător în orice luptă pe pămînt. Pădurea i-e prielnică și întunericul la fel. Vouă vă vor fi dușmănoase pădurea și întune­ricul. Nu plecați, căci puteți pieri!

— Bătrînilor, nu tremurați, grăiește regele Ghilgameș. Meș­terii ne-au făurit arme. Șamaș ne-a binecuvîntat. Și mama mea, Ninsun, la fel. Pe Enkidu mi l-a învestit cu semnul unei legături ce nu se poate sfărîma, de prieten, de supus, de frate. Pornim voioși, măcar că drumul e presărat tot de primejdii. Nu știm nimica despre lupta ce ne așteaptă cu Humbaba. Știm doar că, la capătul ei, dreptatea trebuie împlinită, iar răul nimicit deplin. Întunericul risipit în numele zeului Șamaș.

— Bine, de nu se poate altfel, se deteră învinși bătrînii, vedem că nu e nici o cale să vă oprim, să nu plecați. Mergeți cu bine, biruiți și vă întoarceți sănătoși. Vă binecuvîntăm și noi! Dar Enkidu, tu să ai grijă, să-l ocrotești pe Ghilgameș. Astăzi nu mai e ca-nainte și are o menire-naltă, ca rege al Urukului.

Plecară cei doi frați de luptă și merseră, neobosiți, trei zile-n șir, atîta cale cît ar fi străbătut-o alții într-o lună și jumătate.

Și iată-i c-au ajuns în fața Porților-Mari-ale-Pădurii unde-se-naște-ntr-una-răul și unde e sălașul muced al întunericului crîncen.

Paznicul se află la Porți, o arătare prea hidoasă, fără de chip și inimă. Zărindu-i pe prietenii noștri, luă din grămada de alături o cămașă de zale tari și și-o turnă, pe loc, pe trup. De toate avea șapte cămăși. Cînd le-mbrăca pe toate șapte, nu mai putea fi biruit. Dar nu-mbrăcase decît una și Ghilgameș se repezi.

Paznicul începu să țipe și să alerge prin pădure. Enkidu, însă, îi tăie calea. Și Ghilgameș îl înșfăcă.

Urmă o trîntă, nu prea lungă, și paznicul fu doborît.

Întîia treaptă spre victorie o urcaseră prietenii, trecuseră acum de Porți și cercetau uimiți pădurea.

Vedeau Muntele Cedrilor unde-și avea un alt sălaș zeița Iștar cea trufașă. Copacii-și înălțau spre boltă coroanele îmbelșugate. Și mii de curpeni se-agățau de ramurile cedrilor înmiresmînd pădurea toată.

Își pregătiră săbiile și merseră încă trei zile, căutîndu-i urma lui Humbaba, dar fiara nu se arăta.

După a treia zi de drum, se pregătiră de odihnă. Se sprijiniră spate-n spate, veghind, cu grijă, încordați, dar somnul cel înșelător îi fură, pe neașteptate.

Deodată regele Ghilgameș se trezi, ca strigat de-un glas. Și-i povesti lui Enkidu că-n visele ce le visase în scurtul timp cît ați­pise văzuse un munte răsturnat.

— Muntele acesta e Humbaba! fu de părere Enkidu. În curînd el va fi învins.

Merseră apoi mai departe, cincizeci de leghe îndoite. Și, cînd ajunseră, săpară o groapă și turnară apă curată, ne-ncepută, spre slava zeului Șamaș. Ghilgameș se urcă pe-o coastă și-acolo risipi făină, mărunt cernută și curată, la fel ca apa, pentru Șamaș. Gîndul să le fie curat și inima neîntinată, iar fapta plină de lumină.

Noaptea Ghilgameș iar visă. Ploua cu sînge și cu foc. Focul se stinse într-un tîrziu și rămase numai cenușă.

Prevestirile erau rele. Enkidu se cutremură.

— Dacă te temi, întoarce-te!

— Nu mă întorc, rămîn cu tine. Prietenia îmi e mai scumpă decît chiar viața, Ghilgameș.

— Să-ncepem dar să tăiem cedrii, lăcașul întunericului.

— Pînă atunci nu s-auzise nici un zgomot în tot adîncul. Pă­durea nici nu răsufla. Crudul Humbaba aștepta clipa cea potrivită a luptei.

Pe negîndite, răsună un urlet înspăimîntător :

— Cine-a îndrăznit să-mi calce codrii! Cine îmi taie cedrii mei?

Glasul stîrni înfiorare, dar Șamaș-cu-părul-de-aur îi îm­boldi pe cei doi prieteni, sfătuindu-i din înălțimi:

— Mergeți 'nainte, fără teamă, și înfruntați-l pe Humbaba. Astăzi va fi pieirea lui.

Lupta nu ne simțim în stare să o descriem pe-ndelete. Hum­baba, monstrul, se ivise, ca un munte ce se prăvale deasupra muri­torilor. Răgetele lui răscoleau văile, munții, pe de-a rîndul. Și apele se revărsau. Cerul vuia. Și tot pămîntul stătea în așteptare mută. Ce va urma? Și ce va fi? Vor izbuti cei doi voinici să-i țină piept acestei fiare, întețită de șapte Furii, sprijinită de tot ce-i rău?

Lupta s-a dat într-o încleștare atît de aprigă încît privirile se rătăceau, urechile-și pierdeau auzul, nu mai știai cine izbea, cine se cuprindea cu cine. Și, totuși, sorții înclinau mai mult spre partea lui Humbaba. (Adeseori se întîmplă astfel și răul izbîndește întîi.)

Noroc numai că zeul Șamaș, auzind vocea lui Ghilgameș, care-l chema într-ajutor, trimise, în graba cea mai mare, vîntul sălbatic, cel de gheață, cel cu nisip, cel cu furtună, de miazănoapte, cu vîrtejuri, cu fierbințeală și cu ploaie. Opt vînturi îl înconjurară și-l amețiră pe Humbaba.

Acesta, rătăcit, văzu că Furiile au pierit și spiritele cele rele s-au risipit de-asemenea, luate de vînturile tari ale zeului luminos.

— Iartă-mă! Iartă-mă, Ghilgameș, începu să se jeluiască. Îți voi da cedrii cei mai falnici și mă voi face servul tău. Dar cru­ță-mi numai zilele...

— Humbaba trebuie să piară. El e izvorul răului, răsună iar glasul lui Șamaș. Pădurea Cedrilor e oul în care se clocește bezna, care ascunde crimele.

Auzindu-i vocea lui Șamaș, Ghilgameș ridică securea, trase și sabia din teacă. Lovi, și Humbaba urlă. Enkidu îl izbi și el, de șapte ori fără cruțare.

Și Humbaba se prăbuși. Cedrii cei-nalți vuiră greu, știind că vor fi retezați pînă la unul de eroi. Eliberară prizonierii din tai­nițele codrilor, în care îi ținuse monstrul. Tăiară capul lui Hum­baba, îl aduseră la Uruk și îl înfipseră într-o țeapă, să vadă toți c-a fost răpus.

Izvorul răului pierise prin vitejia lui Ghilgameș și-a soțului său, Enkidu.

Proaspăt spălat și pieptănat, schimbat în veșminte curate, cu-o legătură purpurie pe fruntea lată, Ghilgameș, biruitor al rău­lui, este slăvit de întreg poporul. Tineri și vîrstnici îl aclamă. Tobele, fluierul, cimpoiul nu cîntă decît pentru el și pentru dragu-i Enkidu.

Zeița dragostei, Iștar, văzîndu-l cît este de mîndru și mai frumos ca niciodată se-aprinse toată de iubire pentru strălucitorul tînăr.

— O, Ghilgameș, îl roagă ea. Fii soțul meu și îți voi da ceea ce nici nu poți visa. Palatul meu e fără seamăn. Aurul și pietrele scumpe împodobesc fiece colț. Ogrăzile-mi sînt minunate! Animalele se-nmulțesc sub mîna mea, ca într-o poveste. Boi mai puternici ca ai mei n-au fost și nu vor fi pe lume. Caii aleargă ca în zbor. Și ce-ți dorești tu poți avea numai gîndind la acel lucru.

— Nu stărui, o rugă el. Dragostea-ți nu mă ispitește. E tre­cătoare ca un foc ce se stinge sub gerul iernii. Te cunosc mult prea bine, Iștar. Ai înșelat atîtea ființe. Le-ai mîngîiat cîteva clipe. Apoi le-ai părăsit, rîzînd. Pe unele le-ai blestemat și le-ai lovit, nelegiuito! Dragostea ta nu-mi trebuie.

Zeița n-a putut să-ndure cuvîntul tînărului rege. Nu îndrăz­nise încă nimeni s-o certe astfel pe Iștar. Și nici să o batjocorească.

— Vei plăti, s-a înfuriat ea. Căci dragostea unei zeițe nu se respinge-n nici un fel.

S-a avîntat apoi spre cer. Lacrimile-i curgeau șiroaie.

— Tată și mamă,[iv] a strigat, în fața zeului Anu, cel mai puternic dintre zei, și a Antuei, soața sa. Ghilgameș m-a batjocorit. Mi-a înșirat păcatele, mi-a amintit blestemele, m-a ocărit, m-a izgonit. Tată, te rog, hohotea ea, răzbună-mă și făurește-mi acel Taur Ceresc de care mi-ai amintit de-atîtea ori. Taurul vreau să-l nimicească, să-l străpungă pe regele Urukului. Iar, dacă nu mi-l făurești, voi sfărîma zăvoarele Porților Iadului. Și morții se vor întoarce pe pămînt. Vor fi mai mulți decît cei vii.

Tatăl, Anu, își vedea fata hotărîtă să împlinească teribila-i amenințare. Dușmănia ei e cumplită.

— Vei avea taurul ceresc, dacă dorința ta e asta și vrei ca Ghilgameș să piară. Dar știi bine că, făurindu-l, vor fi șapte ani fără rod, și Urukul va flămînzi.

— Nu-ți fie teamă, scumpe tată, l-asigură zeița Iștar. Am strîns eu grîne pentru oameni și iarbă pentru animale. Și nimeni nu va flămînzi. Deci dă-mi mai iute taurul.

I-l făuri zeul Anu. Și, încrîncenată de mînie, Iștar îl duse pe pămînt.

Taurul pustii cîmpia cu răsuflarea lui fierbinte. Sorbi apele rîului. Crăpă pămîntul. Și căzură, în crăpături, sute de oameni. Iar, printre ei, și Enkidu.

Dar Enkidu nu se lăsă. Se încordă. Sări-napoi. Nimeni n-ar fi putut sări. Ci el ajunse înapoi de unde lunecase-n hău. Apucă taurul de coadă. Degeaba Taurul Ceresc, mugind, se mai silea să scape. El îl ținu ca-nlănțuit. Și Ghilgameș se apropie. Smulse sabia de la brîu și lovi Taurul Ceresc sub coarnele sale uriașe, croite din lapislazuli, în ceafa ca sculptată-n piatră.[v]

Taurul se împletici, botu-i însîngeră țărîna. Inima lui încă fierbinte i-o scoaseră și i-o închinară zeului Șamaș, soarele.

Iștar se tînguia pe ziduri și-l blestema pe Ghilgameș că-i uci­sese taurul.

Enkidu nu-i iertă blestemul cu care-i lovea prietenul. Și, în numele prieteniei, îi smulse taurului umărul. Și i-l zvîrli în obraz fiicei zeului preaputernic Anu.

Zeița Iștar le chemă pe toate preotesele din templul ei și împre­ună jeliră moartea taurului, stropindu-i umărul cu lacrimi. In acest timp trecu Ghilgameș, în carul lui cel scump de aur. Alături era Enkidu. Mulțimea îi sărbătorea aruncînd flori asupra lor.

— Cît de frumos ești tu, Ghilgameș! strigau toate fecioarele, pe care le întîlneau în drum. Și prietenul tău, Enkidu, nu e nici el de lepădat.

La palatul împodobit al regelui ce o înfruntase pe Iștar cea ispititoare se pregăteau serbările.

Și Ghilgameș și Enkidu urmau să fie încununați cu cununa eroilor.

Numai că zeii nu puteau să ierte umilințele îndurate de Iștar cea ispititoare din partea celor doi viteji. Cum nu puteau ierta nici moartea lui Humbaba și-a Taurului cel făurit de zeul Anu, și nici tăierea Cedrilor.

Toate fuseseră ursite de zei în sfatul lor ceresc. Răul și Binele alături. Lumina și întunericul. Și, în deosebi, ce nu se cade a fi atins de pămînteni, locul puternicilor zei în tot ce se petrece în lume.

Degeaba îi apără Șamaș pe Ghilgameș și Enkidu. Zeii-l mustrară și pe el. Prea se-arătase toată vremea cu prietenie lîngă ei, prea le dăduse mult curaj.

Pedeapsa trebuia să vină, fiindcă doi pămînteni nevrednici călcaseră orînduirea, hotărîrile zeilor.

Cine va fi lovit întîi?

Sfatul decise : Enkidu.

Și Enkidu se îmbolnăvi. Frigurile-l cuprinseră. Viața i se scurta mereu. Și Ghilgameș, care-l veghea, înțelese că și-l va pierde.

Durerea lui se făcu munte. Nu e nimic mai greu pe lume ca despărțirea de un prieten.

Și Enkidu se zbuciuma. Deplîngea traiul liniștit din vremea cînd viețuia încă departe, în sălbăticie. De n-ar fi venit vînătorul și nu l-ar fi privit în taină! De n-ar fi avut apoi parte de dragostea unei femei! De n-ar fi plecat în Uruk! Blestemați fie toți aceia care l-au preschimbat, pe-ncetul, din fiară-n om.

— De ce blestemi? l-a certat Șamaș, ivindu-se în înălțimi. Prin dragoste, te-ai ridicat pe scara firii omenești. Ai priceput ce-i omenia. Și te-ai smuls din sălbăticie. Ai gustat hrană pregătită, asemeni zeilor din cer. Și ai sorbit, ca regii, bere. Ca ei, te-ai odihnit pe jilțuri și lavițe împodobite. Și prietenie ai legat cu cel mai mîndru, mai puternic și mai frumos dintre bărbați, Ghilga­meș cel neînfricat. Privește-l plînge lîngă tine. Și-a adus toți locui­torii Urukului să te jelească. Și-atunci cînd îl vei părăsi, nu va putea îndura mîhnirea și va pleca pe urma ta!

Enkidu se mai liniști și încercă să-și îndulcească vorbele care le rostise. Apoi își povesti un vis :

— Se prefăcuse-n porumbel. Și-un grifon îl purtase-n gheare pînă-n sălașul lui Irkalla, zeul Infernului cel hîd, al beznelor fără sfîrșit, în țara celor fără viață.

Ghilgameș înțelese visul. El alergă la mama sa. O imploră să îl ajute. Enkidu să rămînă-n viață.

Ninsun îl mîngîie pe rege, dar nu fu-n stare să-l ajute. Voința zeilor cerești, ațîțați de trufașa Iștar, nu se putea îmblînzi deloc.

Zece și încă două zile se scurseră astfel, de-a rîndul, pli­ne de lacrimi și suspine. Și, cînd se împliniră toate, Enkidu nu mai respiră, ochii lui stinși nu mai văzură chipul drag al lui Ghilgameș.

Plînsul regelui din Uruk[vi] întrece acum orice măsură. Dispe­rarea îl stăpînește. El își azvîrle straiele, își smulge părul, îl cuprinde pe Enkidu, fratele său, în brațe, hohotind sălbatic.

— O, prietene, grăiește el, fie ca munții, șesurile, cărările pă­durilor, cedrii cei pustiiți de noi, rîul Eufrat, locuitorii străvechiu­lui Uruk să plîngă pieirea ta, cum plîng și eu. Căci tu ai fost brațul meu drept, securea, spada, scutul meu! Și regii vin să ți se plece, să-ți sărute picioarele. Iar eu voi porunci, îndată, mește­rilor neîntrecuți să-ți făurească o statuie din aur și lapislazuli, ca-n veacuri cei ce vor veni să-l cunoască pe Enkidu, cel mai drag și mai credincios prieten și frate de pe lume.

Șase zile și șapte nopți Ghilgameș nu se dezlipi de trupul prietenului său, jelindu-l fără de răgaz. Abia în cea de-a opta zi, umplu, în zori, un vas cu miere și altul cu uleiuri verzi. Le-orîndui pe amîndouă pe-o masă scumpă de măslin și le închină zeului Șamaș.

Își puse pe spinare o cergă. Și se porni la drum să-l caute pe Utanapiștim, străbunul, bătrînul cel nemuritor.

Nu se putea împăca nicicum cu gîndul morții prietenului. Voia să caute Nemurirea și Tinerețea veșnică.[vii]

Merse și merse îndelung. înfruntă sute de dușmani, haite de fiare flămînzite și spirite răufăcătoare. Oamenii-scorpii îl opriră dar dacă înțeleseră că el e două treimi zeu și numai o treime om, îl sfătuiră să străbată drumul pe care soarele călătorește, în timpul nopții, prin cețuri negre ca mormîntul și peste piedici fără număr, pînă ce dă iar de lumină.

Grădina zeilor i-acolo, minune nemaiîntîlnită, cu flori de aur și cu fructe numai din pietre prețioase. Rîuri limpezi îi udă iarba și florile înmiresmate și vînturi calme o răcoresc.

Se odihni puțină vreme, prinse puteri și, după sfatul zeului care-l ocrotise întotdeauna, soarele-cel-cu-păr-de-aur, plecă s-o caute pe Siduri.

Siduri era o hangiță ce cunoștea destule taine. La început ea se sperie, cînd Ghilgameș bătu la porți. Obrazul lui i-era brăzdat și fața arsă de neliniști, de suferințe și încercări. I se păru un ucigaș. Se liniști doar cînd află că e regele din Uruk, ce vrea să afle Nemurirea.

Hangița zîmbi milostivă. Nemurirea nu-i pentru oameni. Zeii și-o țin de partea lor. Pămîntenii au datoria să își trăiască viața dată, precum le-o hotărăște cerul. Pot însă încerca să-și smulgă oricît de multe bucurii. Cîntul și jocul, mai ales, desfătările dra­gostei, hrana aleasă, băutura, veșmintele de soi și rîsul. Aceasta-i tot ce pot avea în afară de suferințe.

Dar Ghilgameș se ținu tare. Gîndul lui era numai unul. Ama­ra soartă a oamenilor de-a se preface-n pulbere, după-o prea scurtă viețuire. Cum să lupți împotriva morții? Și unde-i Utanapiștim, străbunicul preaînțelept, ca să-l întrebe care-i taina de-a deveni nemuritor?

Hangița se înduplecă și-i povesti despre bătrînul pe care îl căuta Ghilgameș că locuiește peste mare. Dar cine oare îndrăznește să plutească pînă acolo? Ar întîlni apele-morții. Apele cele-ntunecate, prin care numai Urșanabi-luntrașul cel fără pereche, sluga lui Utanapiștim — ce are niște statuete, înzestrate de zei cu haruri neînțelese pentru oameni — abia, abia poate vîsli.

Ghilgameș se însenină. „Așadar, iată care-i calea!” Numai că și Iștar veghea. Ea-l rătăci pe Ghilgameș. Și el se repezi, furios, și, fără nici o pricină, sfărîmă statuetele. Cum să te mai avînți pe ape?

Drumul părea curmat aici și ținta regelui Ghilgameș pierdută pentru totdeauna.

Numai că bunul Urșanabi mai cunoștea încă o cale.

Dacă Ghilgameș izbutea să taie din pădurea deasă — ce se-ntindea în apropiere — de două ori cîte șaizeci de prăjini lungi — ce măsurau fiecare șaizeci de coți — le smolea, le scobea cu grijă pe toate cît de-un lat de vîslă și le-aducea lui Urșanabi, putea fi încă o speranță.

Ghilgameș scoase sabia. Se năpusti-n pădurea deasă. Tăie prăjinile dorite. Le smoli, apoi le scobi. Le aduse lui Urșanabi, urcară în luntre și plutiră.

Trebuia să străbată marea într-o lună și jumătate. Ei ajunseră în trei zile, prin sîrguința lui Ghilgameș.

Ajunseră la apa-morții. Și Urșanabi-l învăță pe Ghilgameș să vîre-n apă, la rînd, toate prăjinile. Numai mîna să și-o ferească de undele ucigătoare.

Se sfîrșiră prăjinile.

— Ce-i de făcut?

Își desfăcu Ghilgameș brîul și își făuri din el parîmă. Iar straiele lui Urșanabi, smulse în grabă, le-nălță, cu mîna lui, în chip de pînză.

Așa, cu greu, mereu pîndiți de moartea cea neiertătoare, ajun­seră într-un tîrziu la țărmul unde se afla bătrînul Uta-napiștim. Acesta și soția lui erau din stirpea celor vechi, care scăpaseră cu bine din Potopul ce înecase, odinioară, întreg pămîntul.

— Șezi lîngă mine, îl pofti străbunul pe urmașul său, văzîndu-l supt de oboseală. Ce s-a-ntîmplat? Hai povestește!

Ghilgameș s-așeză pe prund. Și-i depănă, pe îndelete, viața și luptele purtate alăturea de Enkidu. Cum biruiseră împreună pe Humbaba și taurul cel făurit de zei în cer. Și-apoi cum zeii, ațîțați de Iștar cea necruțătoare, le-a dat pedeapsa cea mai cruntă. L-au cufundat pe Enkidu în somnul cel mai greu, al morții. Le-a despărțit o prietenie cum nici că mai fusese alta. Văzîndu-și prie­tenul cum doarme, fără putință de-a se-ntoarce, el însuși s-a în­fricoșat. Aceasta-i soarta oamenilor? Să biruie-n atîtea lupte, dar să fie călcați de moarte? Și ce e viața? Ce e moartea? Ce se petrece „dincolo”?

A purces deci pe calea lungă și bîntuită de vrăjmași către el, Uta-napiștim, străbunul lui, ce dobîndise, precum se știe, Nemuri­rea. Poate se-ndură, se-nvoiește să-i dezvelească marea-taină. Poate-l ajută și pe el să aibă o Viață Veșnică.

Bătrînul Uta-napiștim l-a privit îngăduitor.

— Ascultă-mă, i-a grăit el, fiindcă-ai bătut atîta cale, și-ai îndurat atît de multe, doar ca să afliadevărul, îți voi spune ce s-a întîmplat, cum am aflat despre Potopul[viii] pe care zeii-l pregă­teau și cum de-am reușit să scap.

Ea, zeul înțelepciunii — care spusese adeseori că eu sînt cel mai cumpănit dintre bărbații muritori — luase parte la adunarea din Șuruppak, a zeilor, de pe malul Eufratului. Acolo Enlil a stri­gat că oamenii s-au înrăit, crimele, ura, dușmănia se-nmulțesc ca ciupercile. Și a propus să se înece pămîntul sub puhoi de ape. Anu și-a dat încuviințarea și-astfel s-a hotărît Potopul.

Numai că Ea mi-a trimis un vis prin care mă vestea de ceea ce urma să vină și mă-nvăța să construiesc o corabie foarte mare, pe care să mă salvez eu, soția, rudele, tot tribul și animalele pe care voiam să le păstrez în viață.

Acelora ce mă-ntrebau de ce ridic corabia — corabie cu șase caturi — eu trebuia să le răspund că Enlil, zeul, mă urăște. Și eu doresc să mă strămut, cu întreg avutul, neamurile, slujitorii și prie­tenii, în ținuturile lui Ea, cel ce iubește-nțelepciunea. Șapte zile am construit-o — cu tribul meu — corabia. Cînd am sfîrșit, am încărcat-o cu ce era de trebuință : hrană, băuturi și veșminte. Am urcat animalele. Pe urmă, i-am poftit pe oameni.

Semnalul sorocit al ploii și-al revărsărilor de ape mi-l anun­țase zeul Șamaș.

Am ferecat ușile bine. L-am chemat pe Puzur-Amurri, ma­rinarul cel mai vestit, și i-am încredințat, de grabă, cîrma coră­biei în mîini.

De sus, zeul Enlil răcnea că a venit ceasul cel mare al pedep­sirii oamenilor. Zeul Nergal, ce stăpînește ținutul negru al morților, desfăcu stăvilarele și apele se revărsară. Cu torțe aprinse alergau spiritele pămîntului și ce nu se-neca ardea.

Ploile nu mai conteneau. Șuvoaiele urlau în munți, spălau cîmpiile de case, de oameni și-alte vietăți. Prăpădul se-ntinsese atît că nu mai putea fi oprit. Înșiși zeii se-nspăimîntară de ce dezlănțuiseră și se uitau, din înălțimi, la apele clocotitoare, fără să știe ce să facă și cum să le poată opri.

Iștar care, ca de-obicei, îl ațîțase pe Anu, îndemnîndu-l să încuviințeze pieirea muritorilor, acuma se certa pe sine :

„De ce-am vorbit atît de crunt în adunarea zeilor? Tocmai eu care-i zămislisem pe pămînteni, prin voia mea, i-am lăsat pradă apelor, fără să mișc măcar un deget, ci apăsîndu-i cît mai mult!”

Șase zile și șapte nopți furtuna a tot bîntuit, pînă cînd vîntul, ostenit, și-a lăsat aripile-n jos.

De grab', am deschis o fereastră. Apa învăluise totul, nici un zgomot nu s-auzea. Pierise tot ce era viață.

Corabia se înțepenise în coasta muntelui Nitsir. Dînd drumul unui porumbel, am vrut să văd ce se întîmplă. Neavînd unde să s-așeze, porumbelul s-a întors la noi. Am slobozit și-o rîndunea. Cu ea s-a petrecut la fel. Abia în ziua următoare, cînd am dat drumul unui corb, acesta nu s-a mai întors, căci apele începuseră să se retragă în matca lor.

Atunci am deschis ușile, dîndu-le voie tuturor să se împrăștie în lume. Iar eu am adus sacrificii puternicilor zei cerești. Am săpat gropi și-am turnat apă, neîncepută, de izvor, făcîndu-le astfel libații.

Zeii s-au adunat voioși, amirosind miresmele. Și Iștar i-a poftit pe zei să se bucure de libații.

— Numai Enlil n-aș vrea să vină, a spus Iștar, încrîncenată, fiindcă el a urzit Potopul.

Dar iată că sosi și Enlil mai mîniat decît oricînd. Aflase că scăpasem noi.

— Cine oare a destăinuit vreunuia din pămînteni că-n cer se pregătea Potopul? Nu cumva Ea înțeleptul? răcnea el fără stavilă.

Ea nu se înfricoșă, ci îl răspunse lui Enlil:

— Cum ai putut pune la cale fără să cîntărești destul o faptă atît de dureroasă?

— Pe pămînt erau mult prea mulți păcătoși și răufăcători.

— Bun. Să-i fi pedepsit pe ei, dar nu întreaga omenire. Crezi că e drept să sufere nevinovații pentru-aceia care n-au cugetul curat? Și eu mai află că n-am spus nici unui om vreun cuvințel despre ce puneai tu la cale. Ci i-am trimis numai un vis făpturii mele credincioase, bunului Uta-napiștim.

Ascultîndu-l pe zeul Ea, Enlil și-a îmblînzit pornirea. Căința părea că-l încearcă. S-a urcat pe corabie. Ne-a luat de mîini pe amîndoi, pe soția mea și pe mine. Ne-a îndemnat să îngenunchem și, binecuvîntîndu-ne, a hotărît să viețuim, de-atunci-nainte, în acest loc, la marginile apelor. Dar nu ca oameni, ci ca zei, nemu­ritori asemeni lor.

Bătrînul Uta-napiștim își isprăvise povestirea :

— Tu cum socoți că ai putea, îl întrebă el pe Ghilgameș, să îl convingi pe zeul Enlil că meriți să ai nemurirea? Haide să te pun la-ncercare. Silește-te să nu adormi șase zile și șapte nopți. Te prinzi?

— Mă prind, zise Ghilgameș.

Dar nu stătu cîteva clipe și-o ceață îi cuprinse ochii. Somnul îl coborî ca-n moarte.

Șase zile și șapte nopți nici că se mai trezi din somn. Nici nu știa ce e cu el. Să fi fost voia lui Enlil? A lui Iștar, marea zeiță, zeița care-l dușmănea? A lui Anu stăpînul lumii peste cer și peste pămînt? Cine-ar putea să înțeleagă? În fiecare zi soția lui Uta-napiștim cocea cîte o pîine pentru el și făcea cîte-un semn pe zid.

Cînd se trezi, totuși, din somn, Ghilgameș se înfioră.

— Oriunde sînt, oriunde merg, și chiar în somn, glăsui el, moartea se află lîngă mine.

Se povestește că Ghilgameș, atunci sau poate mai tîrziu, sau mai-nainte, nu se știe, prin voia lui Ea, slăvitul, ar fi grăit cu Enkidu, cu duhul lui, cel slobozit cîteva clipe din Infern.

Și Ghilgameș l-ar fi întrebat ce-i „dincolo” și care-i legea ce cîrmuiește subpămîntul?

Iar Enkidu i-ar fi răspuns, că „dincolo” nu-i decît jale și pul­bere fără hotar.[ix]

Noroc că vorba dintre ei a fost curmată tot de zei, tot din voința zeilor, ce-ngăduiseră și-așa, la rugămintea lui Ghilgameș, mai mult decît puteau chiar ei îngădui celor-de-jos. Altminteri, regelui Ghilgameș, cuvintele lui Enkidu i-ar fi strivit și cugetul, și tot adîncul inimii.

Bătrînul Uta-napiștim, înțelegîndu-i suferința, i-a poruncit lui Urșanabi să-l ducă pe urmașul lui de pe tărîmul apelor către pămîntul părintesc. Atîta că, mai înainte, trebuia să se curețe de tot ceea ce-l întinase. Să se ducă la un izvor ce se afla pe țărmul mării. Să-și zvîrle pieile de fiare ce îl acoperiseră. Și, curățat de răni cu plăgi, să își îmbrace un veșmînt nou. Chiar legătura de la frunte să-i fie mereu proaspătă. Și-așa să plece spre Uruk.

Se pregătea tocmai de drum, cînd soața străbunului său spuse lui Uta-napiștim :

— Îl vezi? A îndurat destul. A colindat pe mări și țări. Și-acum se-ntoarce în Uruk. Ar trebui să-i faci un dar.

Bătrînul i-arătă o plantă cu florile mirositoare și toată zim­țată de spini, asemeni unui trandafir.

— Crește numai pe fundul mării. Este doar una singură. Și dacă te hrănești cu ea nu mai mori și nu-mbătrînești.

Fericit pînă peste poate, Ghilgameș s-azvîrli în mare. Căută-n- delung pe fundul ei. Și, iat-o, floarea e aici. „Ce norocos sînt! se gîndi. Cînd îmi pierdusem orice vise, nu mai aveam nici o nădejde, am dobîndit tot ce rîvneam. Abia aștept s-ajung acasă. Prin planta asta minunată, vom izgoni din Uruk moartea. Și bătrînețea, și urîtul. Spaimele ce ne mistuie.”

Înșfăcă floarea fermecată, neținînd seama că în palmă i se-nfigeau spinii-ascuțiți și din carne îi curgea sînge.

Se-ntoarse, bucuros, pe mal. Îi mulțumi străbunului și soaței lui, din inimă. Se urcă în corabie, alăturea de Urșanabi, visînd, vesel, la zilele de tinerețe fericită pe care-avea să le trăiască în Urukul lui strămoșesc.

Călătoriră așa o vreme. Făcură întîi un popas. Se odihniră și plecară cu corabia mai departe.

La cel de-al doilea popas, regele zări un pîrîu. Un izvor îl hrănea cu apă limpede și îmbelșugată. Încins și bucuros, Ghilgameș gîndi ce bună ar fi o scaldă. Dar, în timp ce se cufunda în undele răcoritoare, un șarpe fu atras de planta pe care regele Ghilgameș și-o ascunsese în veșminte. Mireasma ei îl tulbura.

Șarpele se tîrî ușor și mîncă planta fermecată.

Îndată solzii îi căzură și-și îmbrăcă o piele nouă, întinerind cît ai clipi.

Ghilgameș, cînd se-napoie, văzu tot ce se petrecuse.

Planurile-i se năruiră. Durerea veche-l copleși.

— De ce m-am zbuciumat atît? Pentru cine m-am străduit și mi-am sleit puterile? se-ntreba el nedumerit. Nepieritor nu e nimic. Totu-i firav și trecător. O, Șamaș, unde e dreptatea?

O zi gemu lîngă izvor, mușcîndu-și pumnii disperat.

Soarele-cel-cu-păr-de-aur strălucea în înaltul bolții.

— Lumina Lui e fără moarte, se dumiri atunci Ghilgameș. Noaptea n-o poate birui. Și faptele vitejilor pentru binele oame­nilor și adevărul lor, la fel. Și cîntecele despre cei ce nu-și precupețesc puterea înfruntînd forța răului. Aceasta-i NEMURI­REA LOR.