In doi timpi si trei miscari

Date despre autor si opera

Absolvent al Departamentului de Matematică și Informatică al Universității din Craiova, în 1979, primul absolvent al clasei sale, a obținut un doctorat în matematică de la Universitatea de Stat Moldova, la Kishinev, în 1997, și a continuat studiile post-doctorale la diverse universități americane: University of Texas, la Austin, University of Phoenix, Arizona State University, New Mexico State University, la Las Cruces, Los Alamos National Laboratory etc.

Florentin Smarandache, scriitor și cercetător știintific, dorea “lărgirea sferei artistice prin elemente neartistice și prin experimente contradictorii; în special creație în contra-timp, contra-sens”.

În matematică, a introdus gradul de negație a unei axiome, sau teoreme, în geometrie (vezi geometriile Smarandache, care pot fi parțial euclidiene și parțial non-euclidiene.

A generalizat [1995] logica confuză, intuitivă, paraconsistentă, multi-valentă, dialetistă către „logica neutrosofică” (tot în Dicționarul de calcul al lui Denis Howe, Anglia) și, în mod similar, a generalizat setul fuzzy la setul neutrosofic (și derivatele sale: „set paraconsistent, set intuiționalist”, „set dialetist”, „set paradoxist”, „set tautologic”).

“Paradoxismul a pornit ca un protest anti-totalitar impotriva unei societati inchise, Romania anilor 1980, unde intreaga cultura era manipulata de un singur grup. Numai ideile lor contau. Noi, ceilalti, nu puteam publica aproape nimic. Si-atunci am zis: hai sa facem literatura… fara a face literatura! Sa scriem… fara sa scriem nimic. Cum? Simplu: literatura-obiect. ‘Zborul unei pasari’, de pilda, reprezenta un “poem natural”, care nu mai era nevoie sa-l scrii, fiind mai palpabil si perceptibil decat niste semne asternute pe hartie, care, in fond, ar fi constituit un “poem artificial”: deformat, rezultat printr-o traducere de catre observant a observatului, iar orice traducere falsifica intr-o anumita masura. ‘Masinile uruind pe strazi’ era un “poem citadin”, ‘taranii cosand’ un “poem semanatorist”, ‘visul cu ochi deschisi’ un “poem suprarealist”, ‘vorbirea in dodii’ un “poem dadaist”, ‘conversatia in chineza pentru un necunoscator al acestei limbi’ un “poem lettrist”, ‘discutiile alternante ale calatorilor, intr-o gara, pe diverse teme’ un “poem postmodernist” (inter-textualism). O clasificare pe verticala? “Poem vizual”, “poem sonor”, “poem olfactiv”, “poem gustativ”, “poem tactil”.
Alta clasificare in diagonala: “poem fenomen (al naturii)”, “poem stare sufleteasca”, “poem obiect/lucru”. In pictura, sculptura analog – toate existau in natura, de-a gata. Deci, un protest mut am facut!

Mai tarziu, m-am bazat pe contradictii. De ce? Pentru ca traiam in acea societate o viata dubla: una oficiala – propagata de sistemul politic, si alta reala. In mass-media se promulga ca ‘viata noastra era minunata’, dar in realitate ‘viata noastra era mizerabila’. Paradoxul in floare! Si atunci am luat creatia in deriziune, in sens invers, sincretic. Astfel s-a nascut paradoxismul. Bancurile populare, la mare voga in ‘Epoca’ Ceausescu, ca o respiratie intelectuala, au fost surse de inspiratie superbe.

“Non”-ul si “Anti”-ul din manifestele-mi paradoxiste au avut un caracter creativ, nicidecum nihilist (C. M. Popa). Trecerea de la paradoxuri la paradoxism a descris-o foarte documentat Titu Popescu intr-o carte clasica asupra miscarii: “Estetica paradoxismului” (1994). Pe cand I. Soare, I. Rotaru, M. Barbu, G. Niculescu au studiat paradoxismul in opera mea literara. N. Manolescu se exprima despre un volum de versuri al meu ca este "in raspar".
Nu am avut un premergator care sa ma fi influentat, ci m-am inspirat din situatia pe dos care exista in tara. Am pornit din politic, social, si treptat am ajuns la literatura, arta, filozofie, chiar stiinta.(wikipedia)

De amorul artei

Notații spontane, transcrise de pe caiete vechi de acum 20 de ani, când porneam spre poezie cu pasiune timidă ca spre o femeie inaccesibilă. Sintagme, butade, adnotări, locuțiuni (substantivale, verbale, adjectivale etc.), clișee idiomatice, construcții regionale, arhaice, idei/gânduri răzlețe, cugetări scurte, șabloane de limbă, zicături, afurisenii – în majoritate culese din folclor, altele extrase din lecturi diverse. Ordinea: fără ordine!

Căutam metafora care să-nflorească în poezie, și scrisul plastic, sculptural, idea tridimensională.

Purtam veșnic în buzunar o hârtie împăturită și-o mină de pix ca să nu-mi scape nici o idee, oricât de subțire, ori vreo șuetă, străfulgerând prin minte.

Așa am compus primele poeme publicate în volumul „Formule pentru spirit" (1981), fiindcă ele urmau niște algoritmi de creație. Și-aș fi putut să scriu, în acest fel, la infinit! Dar simțeam nevoia să fiu într-o permanentă schimbare. De la literatura cu metafore frumoase, plesnind ca niște ghiocei sub pojghița de zăpadă, la literatura experimentală și avangarda cu program, la studii statistice în lirică, ori la definirea unor specii noi lirice (distihul paradoxist, distihul tautologic, distihul dual etc.), apoi piese de teatru combinaționale, ori proze multistilistice.

Autorul.

În doi timpi și trei mișcări – afurisisme

Asasi pe dincolo.

Haideți să vă introduc în Laboratorul meu de Creație, laborator care în realitate nu există. Este doar virtual. Realitatea din imaginație.

Am început relativ târziu să scriu versuri, după o încercare nereușită pe când eram în clasa a doua la Școala din Bălcești, și o aveam învățătoare pe D-na Mișcoci Elena. Atunci, apăreau careuri de rebus în revista pentru copii „Luminița", editată la București. Și-am trimis și eu o grilă-răspuns completată corect, și tare m-am mirat când am primit o felicitare din partea redacției! Pe urmă, ce mi-am zis, hai să le trimit și o poezie, despre elevii silitori etcaetera. Am pus-o în plic, și după-aceea am arătat-o Doamnei. Din clasa întâi mă remarcasem la matematică, prin rapiditatea calculelor și prin inventivitate. Stăteam în prima bancă fiindcă eram mic, și mama o rugase pe învățătoare să mă pună acolo. Mai târziu, mă auto-mutasem în spate, ca să mai discut, să mă joc și să nu mă vadă învățătoarea. Stăteam cu amicul Diculescu (Costică), Victor îi zicea Nagâț. Costică provenea dintr-o familie numeroasă, taică-său făcuse cu prima nevastă șase copii, iar cu a doua încă trei – dintre care Costică era cel mai mare. Lângă Chesa, vecin de casă, și marele fotbalist al clasei. El mă băga pe mine la meci în echipă, fundaș dreapta, eu îi arătam la matematică – îl lăsam să copieze la lucrări, dar și tema pentru acasă. Mai era în față Oțet, în stânga Lițoiu, în fundul clasei Săbău, cel mai vlăjgan și de temut din clasă. Fete erau cam jumătate, și unele frumoaseee. Mihaela

Florentin Smarandache strălucea, fiica lui Nea Pinelu, funcționar la CEC în comună, și toți băiețeii muream după ea! (Mai târziu, săraca, avea să moară în mijlocul vieții, la 43 de ani, de cancer la piele, pe care-l contractase într-o vară la mare, deși bărbatul ei, care-o însoțise în concediu, nu pățise nimic, lăsând un copil de vreo nouă anișori, Alin, orfan.) Când Mihaela îmi zâmbea vreodată, eram două zile la rând fericit!

Dacă „tovarășa" se-ntâmpla să plece undeva, punea pe unul dintre noi să întocmească listă cu cei care nu stau la locurile lor sau fac gălăgie. Ei, bine, pe mine mă scriau „Zmarandache", și-atunci făceam pe necunoscătorul că nu sunt eu acela: pe mine nu mă cheamă cu „Z". Întotdeauna aritmetica îmi părea un fel de educație fizică, deoarece nu învățam nimic. Înțelegeam totul din clasă, și mă chiar miram că avem manuale. La ce mai erau necesare când profesorul explica exact?

Și, revenind la prima-mi poezioară, Doamna Mișcoci mi-a spus că nu e bună, că eu am aptitudini pentru partea științifică. Versificația și cuvintele încrucișate să le las baltă! Drept e că nu prea aveam tragere de inimă la limba română, așterneam pe hârtie creații puerile fiindcă ni se cereau la compunere sau gramatică. De rebus, totuși, nu m-am putut lăsa – ca unul care nu se poate opri de fumat! Simțeam o anumită dulceață în „șmecheriile" acelea cu litere: permutate, încorsetate prin pătrățele sau dreptunghiuri ca la șah, cu mistere și forțe ascunse de atracție. La liceu am ajuns chiar redactor al revistei „Năzuințe", răspunzând de rubrica enigmistică.

Odată, la muzică, m-a pus pe mine să dirijez clasa. (Eu eram silitor la carte, dar foarte sfios.) Să ies în față. Și dădeam eu

^^^^^^^^ În doi timpi și trei mișcări – afurisisme mecanic din mâini, cu câte două degete, arătător și mijlociu, lipite strâns. Timid. Și-mi venea să mă duc la veceu, dar mi-era rușine ca să spun. Și-atunci am făcut pe mine. Îmi curgea țuroiul pe picior. Tocmai suna de recreație, iar Doamna m-a trimis afară. Câteva săptămâni mai târziu un alt coleg, Nistor, îmi repeta gestul!

Țin minte la abecedar, în clasa întâi, citeam o lecție „Mama lui Florin", și mustăceam eu. Învățam litera „Z", și silabiseam «mama lui Florin este muncitoare la uzină», cum ne educau pe atunci. În carte era o poză frumoasă, cu fulgi mari de zăpadă, care-mi plăcea, și-mi trezea ceva nostalgie, visare. Tata nu se ocupa niciodată de mine. Decât, într-o zi, a capturat niște brabeți, cu ligheanul în curte, presăra iarna boabe de porumb sub el, și-l ținea întredeschis, rezemat de-un băț legat cu sfoară. Apoi a înnodat brabeții de picioare, vreo zece, cu ață, și îi zvârlea să zboare prin bucătărie. De se-mpleticeau între ei, cădeau, se zbăteau din aripi, ca un adevărat circ. Mă-ntorceam de la școală seara, cu ghiozdanu-n spate, și tata mă-ntâlni la monument în centru și-mi zise:

— Florine, prinsăi niște brabeți, și-i băgai în cufărul de mălai. Să vezi când le dai drumul să zboare prin casă. El avea grijă de pahar. Niciodată n-a știut ce școli am urmat, pe unde erau, niciodată n-a venit să mă vadă.