In slujba domniei – volumul 1,2,3

ÎN VÎLTOAREA DUNĂRII

MICA OȘTIRE DE ALMĂJENI nu s-a putut aduna decât după vreo două zile, căci bozovicenii mai aveau de împli­nit cea de pe urmă îndatorire față de morți. Printre cei veniți laolaltă, cu furci și topoare, ba și cu câte o spadă, se aflau, tineri cu mustața abia mijită, alături de bătrâni cu plete cărunte, ori bărbați în toată puterea. Cu toții ardeau de ne­răbdare să se ia de piept cu stăpânul din Ada-Kaleh, căci neavând cui cere dreptate erau nevoiți să și-o facă singuri.

Să tot fi fost cam la vreo patruzeci de oameni, cei care îl urmară pe Marcu, tăind calea muntelui de-a dreptul către Orșova, iar fostul slujbaș domnesc părea să-și fi căpătat din nou vigoarea tinereții, văzându-se în fruntea lor. Chibzuință anilor l-a făcut să nu apuce numaidecât pe urmele lotrilor, cu toate că prea greu n-ar fi fost să le afle, câtă vreme aceștia mânau cu ei toate turmele satelor. Voia să le cadă în coastă și pe neașteptate, căci nu știa câți erau, tâlharii, dar nici ca oștenii să se sleiască de puteri pe drum nu trebuia, așa că Marcu porunci popas lângă un pârâiaș ce se rostogolea năval­nic printre stânci. Atunci i-a venit în minte scrisoarea boie­rului muntean și socoti cu cale să trimită pe careva la moșia lui Brătășanu din Romanați. Nu avea cum să-i scrie, așa că îi cerea ajutor prin viu grai, bizuin­du-se pe făgăduiala făcută de acesta în numele măriei-sale Matei-voievod.

Băgaseră de seamă că, în afară de furtul vitelor, cele­lalte sate n-au pătimit alte distrugeri, de parcă turcii ar fi vrut anume să nimicească doar Bozoviciul, și nimic altceva. Câteva iscoade trimise din vreme la Orșova se înapoiară fără vreo mare ispravă, în schimb aducându-l și pe Ioja, cam ame­țit de băutură, dar destul de îndurerat din pricina veștilor aflate de curând. Se aruncă la pieptul celui ce îl înfiase și vărsă șiroaie de lacrimi, pomenind-o mereu pe Ana, care ținuse la el ca o adevărată mamă. Purtarea lui l-a înduioșat pe Marcu, ștergând din mintea lui bruma de bănuială strecurată de Sâvu. L-a mângâiat pe creștet ca pe un copil și l-a ținut mereu în preajma sa. În acest fel, tânărul a putut afla tot ce se punea la cale și mai ales nu i-a fost pe plac părerea ca să se aștepte sprijinul domnitorului muntean.

— Dacă mi-e cu îngăduință, zise el într-un sfat de seară, eu aș putea să mă întorc la Orșova. Am făcut prietenie cu o slugă de-a pașei și aș afla câți oșteni sunt pe ostrov.

— Mergi, fiule, încuviință Marcu bucuros de gândul cel bun al lui Ioja. Ai grijă să nu scapi o vorbuliță despre noi și fă cumva să ne dai de știre cât mai curând.

— Mă voi strădui! înclină capul cu umilință băiatul, mai mult ca să nu i se vadă licărul de bucurie din ochi.

Sâvu se uită lung după el, văzând graba cu care căutase să plece.

— Numai de n-ar ajunge prin vreo cârciumă și să uite de noi! mormăi el.

— Vorbești cu păcat, măi frate! îi luă apărarea Marcu. Doar ai văzut și tu câte lacrimi amare a vărsat pentru răpo­sata Ana.

— Hm! dădu din umeri prigoreanul și nu răspunse. Presimțirile lui nu se adeveriră, căci Ioja se înapoie la numai două zile de la plecare, ba aducea și vești îmbucu­rătoare.

— Pașa n-are mai mult ca la vreo douăzeci de azapi, iar ceilalți locuitori ai ostrovului nu-s decât robii și muierile. Acolo se poate ajunge foarte bine cu lotca, lăsându-ne pe firul apei la ceas de noapte, iar eu am și găsit câțiva pescari să ne ajute.

— Na, văzut-ai, Sâvule, ce fecior de ispravă am? îi zise Marcu nedespărțitului său tovarăș.

— Numai să fie așa. Dacă a aflat și pașa de gândul nos­tru, și ne așteaptă cu masa pusă? Vânzători sunt pe toate cărările, iar Orșova e numai la doi pași de el...

Cu toată împotrivirea lui Sâvu, cei mai mulți se încrezură în vorbele lui Ioja și hotărâră să se repeadă în puterea nopții și să nimicească, în chip de răzbunare, frumosul ostrov scăl­dat de vâltoarea Dunării.

O noapte de catran învăluia luciul apei, deslușindu-i-se numai clipocitul, care înfiora până în măduva oaselor pe cei ce nu se mai urcaseră până atunci în vreo barcă. Undeva, pe mal, se auzeau cocoșii cântând de miezul nopții, în timp ce pâcla se așternea din ce în ce mai groasă. Jur-âmprejur erau înconjurați de aburi aidoma celor de pe pârâul morților, ce ducea pe lumea cealaltă, ca-n basmele bătrânești.

Sâvu a mai boscorodit o vreme. Ba că prea lesne au fost găsiți luntrașii, și încă fără plată; ba că fețele lor arătau mai curând a lotri și nu a pescari, și multe altele. Până la urmă n-a avut încotro și s-a urcat și el într-o lotcă, urmând ca în cea de-a doua să se afle Marcu și câțiva feciori vânjoși, care aveau să calce primii pe ostrov. Grosul cetașilor rămase pe mal, și numai la nevoie s-ar fi repezit și ei, căci, după spusele lui Ioja, douăzeci de azapi somnoroși nu erau nici de luat în seamă.

Din când în când răzbeau până la ei lătrături ori alte zvo­nuri ale nopții, înfricoșându-i pe cei mai slabi de fire. Dar aceștia prinseră a-și face puzderie de cruci când se ivi pe neașteptate în calea lor o matahală întunecată, ce nu putea fi alta decât știma apelor. Luntrașul însă era liniștit și le făcu semn cu degetul la buze să nu facă gălăgie, murmurând scurt: „Ada-Kaleh”.

— Dacă-i așa, se cam răsti Sâvu, fără a ține seama de luntraș, de ce nu se vede niciun fel de foc de strajă? Nu cumva le-au stins anume? Oare toată lumea doarme acolo?

Mâna grea a prigoreanului se lăsă pe umărul vâslașului, dar acesta răspunse pe dată.

— Sunt învățați cu pescarii de noapte, apoi nici nu le este îngăduit să tulbure somnul înălțimii-sale. Niciodată vrăj­mașii n-au pus piciorul pe ostrov, așa n-au teamă de nimeni.

Cele auzite ar fi trebuit să-l liniștească, părând adevă­rate, totuși o presimțire a lui, cum că se aflau în primejdie, nu-i dădea pace. Abia aștepta să se vadă pe uscat cu spada în mână, căci legănatul...

— Fugi, Sâvule!... Vânzare!... Nu veniți, fraților! se auzi în întuneric strigă­tul lui Marcu.

Pocnete de sânețe, ba și câteva săcălușe îi acoperiră gla­sul, iar plumbii prinseră a le vui pe la urechi.

— La vale! porunci Sâvu, văzând că luntrașul voia să se îndrepte către unde era vacarmul. Feciori, dați-l la o parte și trageți voi la lopeți, care cum veți ști, că nu-i vreme de pierdut.

— Nu-i cu putință! se împotrivi barcagiul. Aici e un vârtej care ne trage spre Ada-Kaleh și nu putem ieși din el.

Atunci Sâvu îl pocni cu latul spadei în moalele capului și-i făcu vânt în apă, fără a mai sta la tocmeală.

— Nu vă lăsați! Au să ne ajute cei de pe mal, numai să apucăm să ne îndepărtăm de blestematul ostrov, își în­demnă el tovarășii.