In vizita la minotaur

In vizita la minotaur de Arkadi Weiner

Capitolul 1
Zâmbetul reginei

Coda nu i-a reușit nici ea. În locul unui pizzicato înalt, aproape țipător, iscase un sunet greoi, obtuz, tern. Din adâncul sălii, unde licăreau palid câteva lampioane, se auziră râsete. Plutea, respirând greu, noaptea încinsă, venețiană. Doamnele își agitau evantaiele, cavalerii le suflau de bună seamă la ureche vorbe galante, ele surâdeau, iar Antonio prindea mereu cu auzul zumzetul vocilor din sală și din această pricină blestemata de vioară suna tot mai urât. În cele din urmă, cineva rosti foarte deslușit, ca și când ar fi aruncat un bolovan în apă: „Și ce iscusit cioplitor în lemn l-am știut!“ În clipa aceea Antonio coborî dintr-o smucitură arcușul de pe strune și vioara țipă cu o bucurie răutăcioasă, infamă, iar lumea din sală începu să aplaude alene, cu nepăsare, zicându-și pesemne că, slavă Domnului, piesa muzicală s-a sfârșit…

Stradivari porni cu pași țepeni spre odaia lui și, ajuns acolo, duse carafa cu apă la gură și bău îndelung, până la ultima picătură. Apa era caldă, vâscoasă și nu-i potoli setea. Antonio își trase peruca de pe cap, se șterse cu ea pe chipul încins, nădușit, și stătu multă vreme fără niciun ghid în minte, fără nicio tresărire a inimii, doar un gol imens, obositor, îl cuprindea ca o mare. Cineva bătu la ușă, dar el nu-i răspunse, căci masa festivă, organizată de contele Monzi, ar fi fost acum pentru el o tortură. Și-apoi nici nu-i mai păsa dacă el, contele, nu i-ar mai fi acordat de aici încolo protecția sa: istoria vieții îi era oricum încheiată.

Întunericul și singurătatea făcură să-i mai scadă încordarea de până atunci și Antonio încercă deodată un profund sentiment de milă pentru sine însuși. Aprinse o lumânare de seu și scoase din raniță un cleștișor și o daltă lungă și subțire. Își luă vioara în mâini, iar aceasta - scurtă, umflată, cu gâtul proțăpit în sus, semănând cu un negustor genovez mulțumit de sine - îi provocă din nou un acces de ură. Propti vioara în tăblia mesei și cu o mișcare scurtă și precisă vârî lama de oțel a dălții pe sub placa de rezonanță. Vioara trosni prelung, iar trosnetul acesta - înspăimântat și hârâit - îl scârbi de asemenea. Scoase călușele din cuiburile lor, dădu jos strunele moi, neputincioase, și ridică placa. Văzu puntea groasă, ca din topor, bara de rezistență așezată prostește, aidoma unui ombilic strâmb, eclisele groase ca doagele unui butoi pentru păstrat scrumbii.

Cu amară nedumerire continuă Antonio să cerceteze sfărâmăturile de lemn, dându-și seama prea bine că nu mai sunt bune de nimic. Doamne, arată-mi și mă-nvață: oare cum ar trebui să fie? De pe o clopotniță se auzi bătând miezul nopții și undeva, departe, în rada portului, bubui tunul bricului poștal, sosit din Neapole. Timpul se scurgea domol ca apa prin canalul din fața casei, însă harul Domnului, întârzia să pogoare. Pe fereastra deschisă se abătu o adiere nocturnă, mirosind a umezeală și a pește. Antonio se ridică în picioare, strânse de pe masă rămășițele viorii sale nesuferite, apoi veni la fereastră și aruncă în apa verzuie scândurelele amuțite. Pe urmă, fără să-și scoată haina și ghetele, se culcă în patul îngust și, dându-și seama că viața lui aici se încheie, își vârî capul în perna tare, umplută cu lână, și plânse amar. Plânse astfel multă vreme, iar lacrimile îi topiră încetul cu încetul amărăciunea, duseră cu ele rușinea pe care o încercase în seara aceea. Perna umezită de lacrimi i se încălzise, adierea ce se abătea pe fereastră îi răvășea molcom părul scurt din creștetul capului și, pe nesimțite, Antonio adormi.

Când se trezi din somn, soarele se și înălțase pe cer, iar orizontul nu se mai putea distinge, căci pânza sclipitoare a apei părea totuna cu bolta de un liliachiu gingaș, vântul gonea vălătucii foșnitori, dantelați ai norilor, și numai dalta subțire de pe masă și cleștișorul cel negru îi amintiră că aseară viața de fapt i se sfârșise. Își aminti de acest lucru și izbucni în râs.

În ziua aceea Antonio Stradivari împlinea nouăsprezece ani.

…………………………………………………………………………..

Regina zâmbea. Surâsul îi era blând, curățel, de băbuță, iar crăpăturile geamului spart, schițându-i pe chip riduri mărunte, îi sporeau expresia de bunătate și, parcă, de ușoară tristețe. Portretul zăcea pe parchet și, de pe locul unde mă aflam, părea că maiestatea-sa și-a dat capul pe spate, cercetând cu luare-aminte soarele purpuriu al toamnei, spânzurat de cerceveaua ferestrei dinspre răsărit a salonului.

— Ora e nouă și șaisprezece minute, rosti expertul Halețki.

— Poftim? nu l-am înțeles eu.

— Ziceam că am ajuns aici în opt minute.

— Cum nu se poate mai bine, am zâmbit eu în colțul gurii. Dacă am mai fi întârziat două minute, chiar că nu ne-am fi ales cu nimic…

Expertul mă privi chiorâș, vru să mai spună ceva, dar pentru orice eventualitate tăcu din gură. Ne oprisem cu toții într-un vestibul larg, chiar în pragul ușii care da în salon și priveam fără grabă haosul din încăperea devastată, căci dezordinea aceea era acum pentru noi sacră și intangibilă, fiind de fapt o ordine irațională pe care o crease ultima persoană abătută pe aici înaintea noastră. Hoțul.

— Știți, Noe Markovici, eu cred că procentul de criminali depistați ar crește mult dacă locul delictului ar putea fi conservat. Ce ziceți?

— Nu te-am înțeles, replică prudent Halețki, crezând pesemne că-i întind o cursă.

— Am vorbit foarte clar. Uite, acum vom termina cu cercetarea terenului, vom face fotografii, ne vom lua notițe, după care aici va veni multă lume. De tot soiul. Și astfel vor dispare pentru totdeauna o mulțime de urme și de amănunte pe care de prima dată pur și simplu nu le-am putut sesiza…

— Și ce propui?

— Nu propun nimic. Nu fac decât să-mi exprim o părere fantezistă. Dacă am putea, isprăvindu-ne cercetările, să sigilăm acest apartament și să venim aici mâine sau poimâine, cred că am observa multe lucruri noi…

— Strașnic exemplu de cercetare a urmelor calde, făcu iritat Halețki. Ar fi mult mai bine să le observi de pe acum. În afară de asta, nu prea cred că proprietarul apartamentului ar fi dispus să aștepte acasă la dumneata până vei izbuti să descoperi urmele neobservate la primul contact.

Am izbucnit în râs:

— Aveți dreptate. În vastul meu apartament ar fi cam greu de plasat pianele astea de concert. Căci, deși nu sunt tare în acest domeniu, cred că omul are nevoie de amândouă.

În spatele meu se auzi clanța ușii de intrare și în încăpere își făcu apariția inspectorul Lavrova, iar în urma ei Kaceanov, ducându-l de lesă pe Marcel. Uriașul câine cu blana fumurie, presărată ici, colo, cu irizări roșcate, se așeză liniștit pe pardoseala vestibulului și-mi aruncă o privire veselă, mișcând caraghios din nasul lui negru, ca de pluș. Sunt gata, părea să ne spună Marcel, nu înțeleg ce mai așteptați.

— Să pornim la treabă, nu-i așa, Marcel? i-am spus, bătându-l ușor pe spate, și câinele își miji ochii rotunzi, de culoarea chihlimbarului.

— Stanislav Pavlovici, acum n-ar trebui să-i vorbiți, rosti cu un aer de nemulțumire Kaceanov. Când pleacă la treabă, câinele de urmărire trebuie să se concentreze asupra urmelor mai dihai decât asupra unui ficat prăjit.

Lavrova își scoase bricheta, trase din țigară și râse scurt:

— Și cu ce folos? Ca în raport să fie scris: „… la stația de taximetre, câinele a pierdut urma…”?

— Asta v-aș ruga să n-o mai spuneți, tovarășa locotenent! se supără de-a binelea Kaceanov. La muzeul miliției încă nu există nicio fotografie de-a dumneavoastră, pe câtă vreme cea a lui Marcel al meu a ajuns acolo încă de acum trei ani. Pe degeaba nu i-ar fi agățat portretul în perete. Ba l-au pus și în ramă…

— Stanislav Pavlovici, mulțumiți-i, vă rog, din partea mea, lui Kaceanov, pentru compliment, râse Lavrova. Doar am văzut și portretul dumneavoastră la muzeul miliției.

Căută din ochi o scrumieră, apoi se duse spre măsuța pe care se afla o scoică mare, adusă din mările tropicale. I-am luat-o înainte, despăturindu-i în față un ziar.

— Cu voia dumitale, scrumul îl vom scutura aici. După cum vezi, astăzi mă deosebesc de Marcel prin aceea că, înainte de a-mi începe investigațiile, sunt obligat să păstrez neatinsă ordinea pe care am găsit-o la fața locului.

Lavrova mă privi și surâse ironic:

— Ca de obicei, aveți dreptate. Deplâng soarta femeii care se va mărita cu dumneavoastră.

Am dat din cap:

— Și eu. După cum vezi, nu-ți rămâne decât să te sacrifici. Și-acum, domnilor, după cum spuneau duelgiii, e timpul să începem. Kaceanov, dumneata intri primul. Ții urma împreună cu Marcel, iar noi ne vom începe trista cronică.

Kaceanov desfăcu lesa, șopti ceva la urechea dulăului și-i dădu drumul în salon. Eu am rămas în vestibul, cu umărul sprijinit de cerceveaua ușii.

Câinele pesemne luase urma. Deveni agitat, blana i se zburli la ceafă, nasul îi fremăta spasmodic - negru, umed, cu nările în vânt. Marcel traversă salonul, dispăru în dormitor, apoi reveni și continuă să se miște în cerc, uneori alungindu-l sau făcând opturi prin încăpere. În cele din urmă ieși din nou în vestibul și se opri în poziție de pândă la ușa de intrare. În clipa aceea Kaceanov îi agăță printr-o mișcare iute și sigură carabina lesei de zgardă. Marcel începu să zgârie ușa cu ghearele, apoi, ca și când ar fi fost fulgerat de-o durere, scoase un urlet scurt și subțire: „A-u-u”. Kaceanov deschise ușa, se repezi în urma câinelui pe palier, și cizmele îi tropotiră sacadat pe treptele scării.

— Poftiți, vă rog, am făcut eu un gest larg cu mâna, invitându-i pe ceilalți să intre în salon, și am adăugat, adresându-mă de data aceasta lui Halețki, deși Lavrova, ba chiar și expertul își dădură prea bine seama că îi vorbeam numai ei: Tot gunoiul pe care o să-l facem aici - mucuri de țigară, petece de hârtie, etâcî, etâcî[1] - îl vom arunca numai pe ziarul din vestibul…

Tocmai pentru că știau cu toții cui îi este adresată indicația, aceasta rămase fără răspuns, așa cum se întâmplă cu observațiile impersonale de genul: „s-a și făcut ziuă”. Pe urmă m-am oprit lângă portretul care zăcea pe parchet. Nu știu de ce mă atrăgea mai mult decât celelalte obiecte. Era o fotografie de foarte bună calitate, încadrată într-o ramă scumpă, cu ornament sobru. Doar o frântură de geam mai acoperea fotografia, în jur se răspândiseră cioburi prelungi, strâmbe ca niște iatagane, iar alături, pe parchet, se zăreau pete brune de sânge uscat. Picăturile de pe geamul portretului aveau o culoare mai deschisă. Una din ele picase chiar pe fotografie, alcătuind la sfârșitul inscripției, care se deslușea în colțul ei, un semn de exclamare cam nelalocul lui.

— Este regina Elisabeta a Belgiei, spuse Halețki, aplecându-se și el peste portret.

— Așa scrie aici sau asta e părerea dumneavoastră? l-am întrebat, spre a mă verifica pe mine însumi.

— I-am mai văzut chipul, îmi răspunse. Păcat că nu știu franțuzește: aș fi curios să aflu cum sună dedicația.

— Cam așa: „Privește copia și nu uita originalul”, am surâs ironic.

Lavrova aruncă o privire peste umărul meu și am auzit-o rostind:

— „Femeile și monarhii se pleacă în fața geniilor, căci brațul lor este binecuvântat de Dumnezeu”.

— Chiar ești convinsă de acest lucru? am întrebat-o.

— Nu eu. Regina Belgiei e convinsă, îmi răspunse Lavrova.

— M-da, păcat că nu sunt și eu un geniu, am clătinat din cap.

— Ce nevoie aveți să fiți geniu? făcu Lavrova. Bunăvoința monarhilor nu vă interesează, iar de admiratoare știu că nu duceți lipsă.

Am privit-o cu atenție. Aveam impresia că tonul cu care îmi vorbise era mai mult iritat decât ironic.

Apoi din nou m-am aplecat peste portret. Regina zâmbea nepăsătoare, iar acum - privindu-i de aproape chipul - această nepăsare acumulată de-a lungul atâtor decenii de către necârmuitorul monarh-femeie n-au mai putut-o ascunde nici măcar ridurile - plesniturile geamului spart.

— Și totuși, îmi pare rău că nu sunt un geniu.

— Ascultă, negeniule, la ce te tot gândești? mi se adresă Halețki.

— La nimic. Acum nu e bine să mă gândesc la ceva. Acum nu trebuie să fiu decât o mașină de memorat. Abia după ce îmi fixez totul în memorie, pot încerca să și gândesc.

— Nu vă mai săturați odată s-o faceți pe originalul? mă întrebă, iritată de-a binelea, Lavrova.

Am privit-o mirat și am izbucnit în râs:

— N-o fac deloc pe originalul. Și nici n-am născocit eu treaba asta. M-a învățat așa cu mulți ani în urmă un comandant vestit: colonelul de miliție Șarapov.

— Ce v-a învățat? Să nu gândiți?

— Nu. M-a învățat să apelez în primul rând la memorie. Să memorez de la bun început și cât se poate de bine tot ce-a rămas la locul delictului, înainte ca urmele să dispară ori să ia o altă înfățișare…

— De exemplu?

— Aici nu-i vorba de exemple, ci de un lucru foarte concret: avem la dispoziția noastră câteva reguli precise și stabilite odată pentru totdeauna. În primul rând să memorezi ora pe care o arată atât ceasul tău, cât și cel găsit la fața locului. Apoi să cercetezi ușa de intrare: în ce stare e, încuiată sau descuiată, unde i se află cheia. Același lucru în ceea ce privește ferestrele. De asemenea, să constați dacă lumina e aprinsă ori stinsă. Să cercetezi draperiile. Să constați prezența sau absența unor mirosuri: de gaze, fum de țigară, praf de pușcă, parfum, benzină, usturoi, hârtie arsă și așa mai departe. Starea vremii este și ea un amănunt prețios. În același timp, să nu te pripești cu concluziile: răspunsul la problemă se află totdeauna la sfârșitul ei, nicidecum la început. Și-apoi, să nu te lași atras în discuție de către tot felul de gură-cască…

Lavrova mi se uită o vreme drept în ochi, apoi mă întrebă:

— Ultima din aceste porunci ale M.U.R.[2]-ului mi-a fost adresată mie?

Mi-am mutat din nou privirea la regina care continua să zâmbească, apoi mi-am întors capul spre Lavrova.

— Ia-o mai încet, Lena. După cum știi, față de dumneata eu nu sunt mai mare numai în grad. Sunt și mai bătrân. Și am destulă experiență. Cu toate astea, mai sunt încă lucruri pe care nu le cunosc. Și-atunci când mă împinge cineva în ele cu botul ca pe un pisoi nou-născut, nu mă supăr deloc, ci caut să învăț. În orice caz n-o fac pe jignitul. Cred că este procedeul demn de un om cu scaun la cap.

— Având în vedere că n-aveți numai gradul mai mare decât al meu, să zicem că m-ați convins, înălță din umeri Lavrova.

— Perfect, i-am răspuns, încercând să-mi stăpânesc enervarea. Să știi că este cea mai bună metodă de convingere.

— Îmi dau seama, fu de acord Lavrova. Ce-i drept, însă, metoda asta parcă ar avea o altă denumire…

— N-are decât să aibă, am încheiat eu. Execută-mi, rogu-te, ordinul: cercetează locul delictului și întocmește o schiță de plan…

Lena o privi cu ură pe regina cea zâmbăreață, apoi intră în încăperea de alături. I-am strigat din urmă.

— Și nu uita poruncile acelea…

Halețki rosti alene:

— Dacă îmi este permis să fac o observație, ți-aș atrage atenția, Tihonov, că la rândul meu sunt un om mai în vârstă și cu mai multă experiență decât dumneata.

— Vă este permis. Ce vreți să spuneți cu asta?

— Vreau să spun că nu ai dreptate.

— De ce?

— Pentru că gravitatea dumitale tinerească te face să-ți închipui în mod greșit că peste câțiva ani, când Lena va deveni un lucrător matur și experimentat, își va aminti cu foarte multă căldură de primul ei dascăl în materie de criminalistică - severul, dar înțeleptul Stanislav Tihonov…

— Poate. Nu m-am prea gândit la asta.

— Să știi că n-o să fie așa. N-o să-și aducă aminte cu căldură. O să-și amintească de dumneata ca de un ins sâcâitor și pe deasupra înzestrat cu multă răutate.

— Noe Markovici, sunt eu un ins sâcâitor și rău? Chiar așa mă vedeți dumneavoastră?

— Cred că nu te interesează cum am să-mi amintesc eu de dumneata. Deocamdată, fiind mai în vârstă și cu mai multă experiență, consider că peste stăvilarul inteligenței dumitale se revarsă din când în când câte un val de ciudă și de intoleranță adolescentină. Încearcă să fii mai cumsecade: să știi că o să-ți prindă bine.

— S-ar putea, s-ar putea, i-am răspuns.

— Așadar, ce părere îți face portretul de colo?

— Cred că pe undeva, pe-aproape, trebuie să fi căzut și cuiul care l-a susținut.

— Sunt de aceeași părere, dădu din cap Halețki. Hoțul n-a dat jos portretul, doar l-a atins. Cuiul a sărit din perete și portretul a căzut.

Lucram de multă vreme împreună și învățasem să fim laconici. Așa cum limbajul telegrafic omite prepozițiile pentru economie de spațiu, omiteam și noi frânturi întregi de conversație, totuși ne înțelegeam bine.