Inima noastra
Aa
Inima noastra de Guy de Maupassant
I
Într-o zi, compozitorul Massival, celebrul autor al Rebecăi, cel care de cincisprezece ani era deja supranumit „tânărul și ilustrul maestru”, i se adresă prietenului său André Mariolle:
— De ce n-ai vrut niciodată să fii prezentat doamnei Michele de Burne? Te asigur că este una dintre cele mai interesante femei ale Parisului de azi…
— Pentru că nu mă simt născut pentru anturajul ei…
— Dragul meu, te înșeli! Are un salon original, deosebit de modern, foarte animat și plin de artiști. Se face muzică foarte bună, se poartă discuții la fel de interesante ca în cele mai vestite saloane din secolul trecut. Vei fi foarte bine primit, mai întâi deoarece cânți perfect la vioară, apoi pentru că în această casă se vorbește foarte frumos de tine și, în sfârșit, pentru că treci drept o persoană deloc banală și deloc generoasă cu vizitele ei.
Măgulit, dar împotrivindu-se încă, presupunând de altfel că acest demers insistent nu era necunoscut tinerei femei, Mariolle rosti un „Of! Nu țin deloc să merg în care nepăsarea simulată se amesteca cu consimțământul deja dat.
Massival reluă:
— Vrei să te prezint într-una din aceste zile? De altfel o cunoști datorită nouă, tuturor celor care facem parte din cercul său intim, căci vorbim de ea destul de des. Este o femeie foarte drăguță, de douăzeci și opt de ani, foarte inteligentă, care nu vrea să se recăsătorească pentru că a fost deosebit de nefericită în prima căsătorie. A făcut din locuința ei un loc de întâlnire al unor oameni agreabili. Nu se găsesc acolo prea mulți dintre cei care frecventează cluburi sau înalta societate. Există numai atâția cât trebuie ca să impresioneze. Va fi încântată să te duc la ea.
Învins, Mariolle răspunse:
— Fie! Intr-una din aceste zile.
Chiar la începutul săptămânii următoare, compozitorul veni la el și-l întrebă:
— Ești liber mâine?
— Da… da…
— Bine. Te iau la cină la doamna de Burne. M-a însărcinat să te invit. De altfel, iată un bilet de la ea.
După ce s-a mai gândit, de formă, câteva secunde, Mariolle răspunse:
— Ne-am înțeles!
Având în jur de treizeci și șapte de ani, André Mariolle, celibatar fără profesie, destul de bogat ca să trăiască după bunul său plac, să călătorească și chiar să-și ofere o bogată colecție de tablouri modeme și de bibelouri vechi, era considerat un tânăr spiritual, cam bizar, puțin sălbatic, ușor capricios, puțin îngâmfat, care, mai curând din orgoliu decât din timiditate, adoptase postura solitarului. Foarte talentat, foarte rafinat, dar indolent, capabil să înțeleagă orice și probabil chiar să facă o mulțime de lucruri, el se mulțumise să se bucure de viață ca simplu spectator sau, mai curând, ca amator. Dacă ar fi fost sărac, ar fi ajuns, fără îndoială, un om remarcabil, chiar celebru; născut în bogăție, își reproșa necontenit că n-a fost în stare să facă ceva în viață. Este adevărat că înregistrase câteva tentative artistice, foarte firave însă: în domeniul literaturii, publicând povestiri de călătorie, plăcute, pline de viață, scrise într-un stil îngrijit; în domeniul muzicii, cântând la vioară și câștigându-și chiar printre interpreții profesioniști un bun renume de amator și, în sfârșit, în sculptură, artă în care îndemânarea înnăscută sau abilitatea modelajelor insolite și amăgitoare înlocuiesc pentru necunoscători știința și studiul. Statueta lui din argilă „Maseur tunisian” obținuse chiar un oarecare succes la Salonul de anul trecut.
Călăreț desăvârșit, se spunea despre el că este și un spadasin foarte bun, deși nu se manifestase niciodată în public, cedând poate, în această privință, acelorași temeri care îl făceau să ocolească cercurile mondene în care ar fi trebuit să înfrunte rivalități de temut.
Dar prietenii îl apreciau și îl lăudau la unison, poate pentru că nu-i punea în umbră. În orice caz, se spunea despre el că este un om de încredere, devotat, agreabil în relațiile cu ceilalți și foarte simpatic.
Destul de înalt, purtând o barbă neagră, tăiată scurt pe obraji și ascuțită elegant spre bărbie, cu părul ușor încărunțit, dar plăcut ondulat, te privea în față, cu ochi negri, luminoși, vioi, neîncrezători și puțin severi.
Printre prietenii lui intimi se numărau mai ales artiști: romancierul Gaston de Lamarthe, compozitorul Massival, pictorii Jobin, Rivollet, de Mandol, care păreau că îi apreciază mult bunul-simț, prietenia, spiritul și chiar judecata, deși, de fapt, cu trufia ce însoțește întotdeauna succesul dobândit, îl considerau un ratat foarte simpatic și foarte inteligent.
Atitudinea sa rezervată și disprețuitoare părea că spune: „Nu sunt nimic pentru că n-am vrut să fiu”. Trăia, așadar, într-un cerc restrâns, disprețuind galanteria elegantă și marile saloane unde alții ar fi strălucit mai mult decât el și l-ar fi aruncat în armata figuranților mondeni. Nu voia să meargă decât în casele în care calitățile sale profunde și discrete erau cu siguranță apreciate; și dacă acceptase atât de repede să fie condus la doamna Michele de Burne era pentru că prietenii săi cei mai buni, cei care îi ridicau pretutindeni în slăvi meritele ascunse, făceau parte dintre obișnuiții acestei tinere femei.
Ea ocupa un mezanin drăguț, pe strada General-Foy, în spatele bisericii Saint-Augustin. Două încăperi dădeau spre stradă: sufrageria și salonul unde primea pe toată lumea; celelalte două dădeau spre o grădină frumoasă de care beneficia proprietarul casei. Era mai întâi un al doilea salon, foarte mare, mai mult lung decât lat, cu trei ferestre ce se deschideau spre copacii ale căror frunze atingeau streșinile; era decorat cu obiecte și mobile de un gust pur și sobru, deosebit de rare și de valoroase. Jilțurile, mesele, bufetele sau etajerele, tablourile, evantaiele și figurinele de porțelan din vitrină, vazele, statuetele, pendula uriașă aflată la mijlocul unui perete, tot decorul acestui apartament de femeie tânără atrăgea sau reținea privirea prin formă, vechime sau eleganță. Ca să realizeze acest interior, de care era aproape la fel de mândră ca de ea însăși, folosise competența, prietenia, amabilitatea și instinctul de vânător al tuturor artiștilor pe care îi cunoștea. Pentru ea, care era bogată și plătea bine, ei găsiseră tot felul de lucruri însuflețite de acea originalitate caracteristică pe care simplul amator de artă n-o observă. Astfel, datorită lor, ea își făcuse o locuință celebră, în care se pătrundea greu și unde își închipuia că lumea se simțea mai bine și revenea mai bucuros decât în apartamentele banale ale tuturor celorlalte femei din lumea bună.
Una din teoriile sale preferate pretindea chiar ca nuanța tapetelor, stofelor, comoditatea fotoliilor, farmecul formelor, grația ansamblului mângâie, captivează și obișnuiește privirea în aceeași măsură ca și zâmbetele plăcute. Apartamentele simpatice sau antipatice, spunea ea, bogate sau sărăcăcioase, atrag, rețin sau resping la fel ca și ființele care le locuiesc. Trezesc sau toropesc inima, înfierbântă sau îngheață sufletul, invită la conversație sau la tăcere, întristează sau înveselesc, în sfârșit, produc fiecărui musafir o dorință de a rămâne sau de a pleca.
În mijlocul acestei galerii puțin cam întunecoase, între două jardiniere înflorite, un pian mare cu coadă trona, ocupând locul principal. Mai încolo, o ușă înaltă cu două canaturi făcea legătura dintre această încăpere și dormitorul care dădea spre camera de toaletă, și ea foarte mare și elegantă, tapisată cu pânze de Persia, ca un salon de vară, în care doamna de Burne avea obiceiul să stea când era singură.
Căsătorită cu un derbedeu cu maniere elegante, unul din acei soți tiranici în fața cărora totul trebuie să cedeze și să se încline, ea fusese mai întâi foarte nefericită. Timp de cinci ani, trebuise să suporte pretențiile, duritățile, gelozia, chiar crizele de violență ale acestui stăpân neîngăduitor și, îngrozită, încremenită de uimire, nu putuse să se revolte în fața acestei revelații privind viața conjugală, strivită de voința despotică și chinuitoare a bărbatului brutal a cărui pradă era.
Într-o seară, întorcându-se spre casă, el muri datorită unei crize de inimă. Când văzu că i se aduce corpul soțului învelit într-o pătură, ea îl privi, neputând crede în realitatea acestei eliberări, cu un profund sentiment de bucurie ascunsă și cu o teamă cumplită de a nu se trăda.
Fire independentă, veselă, chiar exuberantă, suplă și seducătoare, cu acele libertăți de spirit, încolțite, nu se știe cum, în mintea unor fetițe din Paris, ce par că fi respirat încă din copilărie adierea picantă a bulevardelor în care se amestecă, în fiecare seară, curenții de aer ai aplauzelor sau fluierăturilor ce răzbat prin porțile deschise ale teatrelor, ea păstra totuși din sclavia ei de cinci ani o timiditate ciudată, împletită cu vechile ei cutezanțe, o teamă puternică de a nu spune prea mult, de a nu întreprinde prea mult, alături de o arzătoare dorință de emancipare și o hotărâre nestrămutată de a nu-și mai primejdui libertatea.
Soțul ei, om de lume, o dresase să primească ca o sclavă mută, elegantă, politicoasă și prevenitoare. Printre prietenii acestui despot se numărau artiști pe care ea îi primise curioasă, îi ascultase cu plăcere, fără să îndrăznească vreodată să le arate cât de mult îi înțelege și îi apreciază.
Într-o seară, după terminarea doliului, ea invită câțiva dintre ei la cină. Doi s-au scuzat, alți trei acceptaseră însă și descoperiseră cu uimire o tânără femeie cu sufletul deschis și cu o înfățișare încântătoare, care i-a făcut să se simtă în largul lor și le-a declarat într-un mod fermecător cită plăcere îi făcuseră odinioară venind în casa ei.
Astfel, încetul cu încetul, ea alese, după gustul ei, din vechile cunoștințe care o ignoraseră sau nu o cunoscuseră îndeajuns, și începu să primească, în calitatea ei de văduvă, de femeie liberă, dar care avea să rămână cinstită, pe cei mai căutați bărbați ai Parisului, cărora li se adăugau doar câteva femei.
Primii admiși, devenind intimii gazdei, alcătuiră un grup de bază și, atrăgându-i și pe alții, conferiră casei înfățișarea unei mici „curți”, în care fiecare dintre obișnuiți reprezenta fie o valoare, fie un nume, titluri alese amestecându-se cu inteligențe plebee.
Tatăl ei, domnul de Pradon, care ocupa apartamentul de sus al casei, îi servea drept însoțitor și ocrotitor. Curtezan bătrân, foarte elegant, spiritual, plin de atenții față de ea, tratând-o mai mult ca pe o doamnă decât ca pe o fiică, prezida acele atât de căutate cine din fiecare joi, cunoscute curând și comentate în tot Parisul. Cererile de prezentare și de invitații care se revărsau erau discutate și adeseori respinse după ce fuseseră supuse unui fel de vot al cercului de intimi. Vorbe de duh pronunțate în acest cerc se răspândiseră în oraș. Debuturile actorilor, artiștilor și tinerilor poeți ce aveau loc aici deveneau un fel de botez al celebrității. Inspirații pletoși aduși de Lamarthe înlocuiră la pian pe violoniștii maghiari prezentați de Massival, iar dansatoare exotice își schițau aici figurile tumultoase înainte să apară în fața publicului de la Eden sau Folies-Bergeres.
Doamna de Burne, păzită de altfel cu gelozie de prietenii ei, păstrând încă o amintire plină de dezgust de pe vremea trecerii ei prin societate sub autoritatea maritală, avea înțelepciunea să nu-și sporească prea mult numărul cunoștințelor. Mulțumită și înspăimântată în același timp de ce s-ar spune și gândi despre ea, se lăsa în voia înclinațiilor sale, puțin boeme, cu o mare prudență burgheză. Ținea la renumele ei, se temea de gesturi prea cutezătoare, rămânea corectă în capriciile sale, moderată în îndrăzneli și avea grijă să nu poată fi bănuită de nicio legătură, de niciun flirt, de nicio intrigă.
Toți încercaseră să o seducă; se zicea însă că niciunul nu reușise. Își mărturiseau acest lucru, îl recunoșteau cu surprindere, căci bărbații nu cred deloc, poate pe bună dreptate, în virtutea femeilor independente. Se răspândise despre ea o legendă. Se spunea că soțul ei, la începutul relațiilor conjugale, se purtase cu o brutalitate atât de revoltătoare și avusese pretenții atât de neașteptate, încât ea se lecuise pentru totdeauna de dragostea bărbaților. Și intimii, discutând adeseori despre acest lucru, ajungeau, fără excepție, la concluzia că o tânără crescută în iluzia unor mângâieri viitoare și în așteptarea unei tulburătoare taine pe care o bănuia indecentă, de o impuritate agreabilă, dar rafinată, a fost probabil adânc tulburată când dezvăluirea pretențiilor conjugale i-a fost făcută de un necioplit.
Filosoful modern Georges de Maltry rânjea ușor și adăuga: „Va veni și vremea ei. Vine întotdeauna pentru acest gen de femei. Cu cât mai târziu, cu atât mai năvalnic. Cu gesturile ei artistice, prietena noastră se va îndrăgosti în amurgul vieții de un cântăreț sau de un pianist”.
Gaston de Lamarthe avea alte păreri. În calitatea sa de romancier, observator și psiholog, pasionat al studiului oamenilor din lumea bună, cărora le făcea portrete persiflante, ce semănau unele cu altele, pretindea că înțelege și analizează femeile cu o perspicacitate infailibilă și unică. El o clasifica pe doamna de Burne printre detracatele contemporane al căror prototip îl schițase în interesantul său roman Una dintre ele. Era primul care descrisese această nouă specie de femei, frământate de crize moderate de isterie, solicitate de mii de pofte contradictorii care nu ajung nici măcar să devină dorințe deziluzionate de tot, fără să fi gustat din nimic, datorită evenimentelor, epocii, a vremurilor de azi, a romanului modem și care, fără pasiune, fără elanuri „par să îmbine în comportarea lor capricii de copii răsfățați cu uscăciunea unor bătrâni sceptici.
Eșuase și el la fel ca și ceilalți în tentativele de a o cuceri.
Căci toți membrii credincioși ai grupului fuseseră, rând pe rând, îndrăgostiți de doamna de Burne și, după ce criza trecea, rămâneau încă, în măsuri diferite, întristați și tulburați. Încet, încet, ei formară un fel de bisericuță. Ea era madona despre care vorbeau fără încetare, stăpâniți de farmecul ei, chiar atunci când erau departe. O omagiau, o lăudau, o criticau și o bârfeau zile întregi, potrivit aversiunilor, nemulțumirilor sau preferințelor pe care ea le exprimase. Se pizmuiau mereu linii pe alții, se spionau întrucâtva și, mai ales, strângeau rândurile în jurul ei ca să nu lase să se apropie vreun concurent primejdios. Erau șapte fideli: Massival, Gaston de Lamarthe, grăsanul Fresnel, tânărul filosof, om de lume, foarte la modă, domnul Georges de Maltry, celebru prin paradoxurile sale, prin erudiția complicată, elocventă, întotdeauna la zi, de neînțeles chiar și pentru cele mai pasionate admiratoare, celebru și datorită toaletelor la fel de sofisticate ca și teoriile sale. Ea alăturase acestor oameni aleși câțiva bărbați obișnuiți din lumea bună, cunoscuți prin spiritul lor: contele Marantin, baronul de Gravii și alți doi sau trei.
Cei doi privilegiați ai acestui batalion de elită păreau să fie Massival și Lamarthe, care aveau, se pare, talentul de-a o distra întotdeauna pe tânăra femeie, amuzată de lipsa lor de respect, de dezinvoltura lor de artiști, de glumele și de iscusința lor de a-și bate joc de toată lumea și, într-o anumită măsură, chiar de ea, atunci când le permitea. Dar grija ei firească sau impusă de a nu arăta nici unuia dintre admiratorii săi o preferință îndelungată și evidentă, aerul vesel și degajat al cochetăriei sale și modul cu adevărat echitabil în care își împărțea favorurile menținea între ei o prietenie pigmentată de rivalitate și o înflăcărare a spiritului care îi făcea amuzanți.
Câteodată, vreunul dintre ei, pentru a juca celorlalți un renghi, îi prezenta câte un prieten. Dar cum acest prieten nu era niciodată un om foarte important sau foarte interesant, nu dura prea mult până când ceilalți, aliați împotriva lui, îl excludeau din cercul lor.
În aceste împrejurări îl aduse Massival în vizită pe prietenul său, André Mariolle.
Un servitor în frac le strigă numele:
— Domnul Mariolle!
— Domnul Massival!
Sub un nor mare, încrețit, de mătase roz, abajur uriaș care împrăștia asupra unei mese din marmură antică lumina strălucitoare a unei lămpi puternice, ce se sprijinea pe o coloană înaltă de bronz aurit, un cap de femeie și trei de bărbați erau aplecate deasupra unui album pe care tocmai îl adusese Lamarthe. În picioare, între ei, romancierul întorcea paginile, dând explicații. Unul din capete se întoarse și Mariolle, care înainta, zări un chip luminos, blond, puțin roșcat, ai cărui zulufi pe tâmple păreau că ard ca niște vâlvătăi de mărăcini. Nasul delicat și cârn dădea acestui chip un aspect surâzător, gura distinct conturată de buze, gropițele adânci din obraji, bărbia ușor proeminentă îi confereau o înfățișare ștrengărească, în timp ce, datorită ochilor, printr-un ciudat contrast, chipul îi părea umbrit de melancolie. Ochii îi erau albaștri, de un albastru decolorat, ca și cum ar fi fost spălați, frecați, uzați, iar la mijloc pupilele negre luceau rotunde și dilatate. Această privire strălucitoare și ciudată părea să trădeze halucinările morfinei, sau poate, mai simplu, stratagema cochetă a întrebuințării mătrăgunei.
Doamna de Burne, în picioare, întinse mâna, făcu urări de bun venit, mulțumi.
— Îi rugasem de mult pe prietenii noștri să vă aducă pe la mine, îi spuse ea lui Mariolle, dar trebuie întotdeauna să repet aceste lucruri de mai multe ori pentru ca ele să se îndeplinească.
Era înaltă, elegantă, puțin cam lentă în mișcări, sobru decoltată, arătându-și numai partea de sus a frumoșilor ei umeri de roșcată, pe care lumina îi făcea incomparabili. Totuși, părul nu-i era deloc roșu, ci de culoarea, greu de definit, a anumitor frunze veștede, arse de toamnă.
Îl prezentă apoi pe domnul Mariolle tatălui ei, care salută și-i întinse mâna.
Bărbații formând trei grupuri, discutau cu familiaritate, părând la ei acasă, într-un fel de cerc de intimi în care prezența unei femei aducea un aer de galanterie.
Grăsanul Fresnel discuta cu contele de Martin. Frecvența constantă a lui Fresnel în această casă și preferința pe care i-o arăta doamna de Burne îi surprindea și-i supăra adeseori pe prietenii ei. Încă tânăr, dar gras ca un măcelar, gâfâind, puhav, aproape spân, cu capul umbrit de puțin păr răvășit și deschis la culoare, banal, plictisitor, avea cu siguranță, în ochii tinerei femei, un singur merit, neplăcut pentru ceilalți, dar esențial pentru ea, și anume de a o iubi orbește, mai mult și mai profund decât oricare altul. Fusese botezat „foca”. Căsătorit, nu vorbise niciodată de o eventuală prezentare a soției sale, care se zicea că era, de departe, foarte geloasă. Îndeosebi Lamarthe și Massival erau indignați de evidenta simpatie a prietenei lor pentru acest Fresnel care sufla din greu și, când nu se mai puteau abține să nu-i reproșeze acest gust condamnabil, egoist și vulgar, ea le răspundea surâzând:
— Îl iubesc ca pe un cățel bun și credincios.