Inimi cicatrizate

ceai fierbinte vanilat. Ceaiul și vanilia conțineau tot parfumul și toată savoarea iubirii lor domestice și cuminți.

Portăreasa începu să deretice prin odaie, și Colette să aranjeze cărțile de pe masă, pentru ca doctorul Bertrand să găsească ordine peste tot, în timp ce Emanuel scria o telegramă pentru tatăl lui în România.

Colette nu prea știa cum să exibe decent și convențional tristețea de care era cuprinsă, îi venea să plângă pur și simplu, dar se reținu știind că asta 1-ar indispune pe Emanuel. Plecă repede cu telegrama la poștă, mulțumită că părăsește puțin odaia aceea în care își simțea inima grea de lacrimi. Portăreasa ieși și ea o dată cu dânsa. Emanuel se trezi deodată singur, culcat în pat, la o oră de după-masă când de obicei lucra la Universitate.

Il dobori o senzație limpede și plăcută de lenevie ca un vechi ecou din copilărie, atunci când stătea în pat „bolnav", într-o zi de școală.

Atinse ușor umflătura de lângă șold și se înfiora. Creștea parcă mereu.

înspăimântat, rămase nemișcat în perne, cu fața în sus, aproape fără respirație.

Așa îl găsi doctorul Bertrand.

• Ei bine, ne pregătești surprize? Ce s-a întâmplat? Am auzit la telefon lucruri îngrozitoare... spuse doctorul intrând.

Vorbea cu bonomia serioasă a tuturor medicilor de familie ce au trecut de anumită vârstă și care capătă cu toții un ton al vocii uniform, ca o însușire biologică generală în dezvoltarea lor profesională. Era înalt și spătos, cu părul tăiat scurt, ridicat aspru ca o perie.

Examina abcesul cu o față impasibilă, pe suprafața căreia Emanuel nu descoperi nimic din gândurile interioare.

Cineva bătu la ușă. Era ajutorul doctorului intrând încărcat cu pachete de instrumente și diferite cutii nichelate.

• într-adevăr... e ceea ce mi s-a telefonat. Abcesul trebuiește puncționat îndată, spuse calm doctorul. Să începem! își dezbrăcă haina și își suflecă mânecile cămășii. Apoi ceru apă să se spele. Portăreasa veni în grabă agitându-se de colo până colo, preocupată și bucuroasă de a juca un rol orișicât de mic în preajma unui personagiu atât de eminent ca doctorul Bertrand.

Asistentul aranja cutiile nichelate pe masă. Când totul fu gata, trase patul lângă fereastră, în plină lumină.

Emanuel își scoase cămașa, începu din nou să clănțăne din dinți ca în cabinetul de radiografie, în zadar încercă să surprindă mișcările asistentului, să zărească vreun instrument de tortură, să descopere mărimea acului.

Doctorul și asistentul umblau acolo la masă cu diferite obiecte, din care nu parvenea până la dânsul decât clinchetul lor metalic.

Afară, dincolo de perdea, în stradă, un om trecu grăbit, îi urmări cu auzul pașii distincți pe asfalt. Ce grijă avea ăsta? Mergea nepăsător pe stradă, în timp ce el, Emanuel, zăcea în pat, gata de a suferi o teribilă puncție... Acum dârdâia de-a binelea de frică.

Doctorul se întoarse către pat cu un tampon de vată îmbibat în iod. Purta mănuși mari roșii de cauciuc ca un șofer de camion.

Unse umflătura și jumătate din pielea burții care deveni deodată galbenă, în odaie se răspândi un miros antiseptic de iodoform și de farmacie. Asta dădea încăperii o realitate nouă, medicală și foarte severă. Se petrecea în ea ceva grav și inevitabil. Emanuel se zăpăci cu totul, în jurul lui zărea dulapul, cărțile și masa, vechile lucruri familiare, bine cunoscute, dar acum ele se desprindeau nesigure în luciditatea lor turbure,ca vorbele haotice țipate de o voce necunoscută într-o hărmălaie de oameni adunați într-o sală.

- Anestezic! spuse doctorul scurt.

Tot ce mai văzu Emanuel fu pe asistent care se apropie de pat cu un tub mare de sticlă. Doctorul îi acoperi fața cu cămașa și spuse portăresei să-i ție mâinile. Eprubeta țiui brusc și Emanuel simți într-un loc precis, pe piele, deasupra umflăturii, țâșnitura lichidului care producea o răceală de gheață și strângea carnea în jur.

O cutie metalică se deschise și se închise.

- Ac, spuse doctorul în timp ce asistentul se apropia din nou. „Acul... acum va împunge cu acul..." gândi Emanuel. Clipele îi zvâcneau în tâmple teribil.

Acum?

Simți lângă șold o împunsătură grea ca o lovitură dată din răsputeri. Era o durere amorțită și surdă care cântărea îngrozitor în șold. O gheară care se fixase în carnea împietrită de anestezie, o suferință îndepărtată și extrem de prezentă.

Deschise puțin ochii și printr-o parte a cămășii zări pe asistent pompând ceva într-o sticlă; nu deosebi nimic altceva. Ce se petrecea acolo, în carnea lui? Ce făcea doctorul?

O apăsare mai adâncă a acului îi smulse un icnet de durere. Cât va mai dura? Părea fără sfârșit, și asistentul pompa mereu... într-un sfârșit se făcu o pauză... Emanuel simți acul ieșind brusc dintr-însul și răsuflă ușurat, în mușchi, lângă umflătură persista o încordare grozavă a cărnii, dar ca o durere mai simplă ce se stabilise la un nivel fix de acuitate.

Portăreasa îi ridică de pe ochi cămașa.

Doctorul ștergea acum cu eter un punct ce sângera ușor. Sticla de pe masă era plină cu un lichid compact gălbui.

• Ce-i asta? întrebă Emanuel sfârșit de încordare și emoție.
• Puroi, amice! Puroi! răspunse doctorul cu aceeași voce bonomă. Trebuie să pleci ia Berck și să stai liniștit acolo până te vindeci. E o chestie de timp îndelungat și de răbdare. Ai avut abces plin-plinuț. Cred că nu se va forma din nou atât de iute... Să stai liniștit. Auzi? Să stai cuminte întins pe spate... Când pleci?
• Peste câteva zile, spuse, epuizat, Emanuel. Am telegrafiat tatălui meu și îl aștept la sfârșitul săptămânii. Va veni desigur cu primul tren.

Mai vru să întrebe multe, dar se lovi de fața impasibilă a doctorului și se irită la gândul că în această indiferență zăcea cunoașterea exactă a infirmității lui. Apoi doctorul îi strânse cu putere mâna și îl părăsi.

După-amiaza își reluă în odaie scurgerea ei inutilă și tristă. Sticla cu puroi zăcea pe masă în plină evidență. Câteva raze de soare se jucau arămii într-o lumină domoală pe zidul casei din față. Emanuel simți în piept omare slăbiciune - s-ar fi zis că respira ceva din conținutul pustiu și dezolant al acestei după-amiezi melancolice.încercă să citească, dar nu înțelese nimic; cărțile erau scrise pentru altă lumină; nici o carte din lume nu poate să umple golul imens al unei zile călduțe și intime de plictiseală și suferință. Aceasta e tristețea ineluctabilă a zilelor de boală.

în față, pe zidul cenușiu, razele asfinți tuliși se urcaseră până sub acoperiș, și geamurile mansardei se aprinseră în flăcări purpurii. Aspectul imobil și părăsit al casei îi sfâșia inima. încet de tot ridică plapoma să privească locul umflăturii; nu simțea nici o durere, iar umflătura dispăruse, își privi picioarele goale, burta, coapsele, tot corpul...

Colette îl surprinse numărându-și coastele.

Zilele treceau aride și incolore, îngrozitor de lungi și de triste, în orele libere Colette stătea lângă el și broda. Veniră să-1 vadă câțiva colegi, la întoarcerea de la Universitate care era aproape. Veneau îmbibați cu miros acid de laborator și asta îl întrista încă mai tare. Simțea atunci mai adânc că e bolnav, că e în vacanță...

Rămânea nemișcat ore întregi, cu capul ridicat puțin în perne.

• îmi fac ucenicia de bolnav, spunea el Colettei. în fiecare zi pe la ora patru țintea cu atenție pașii portăresei distribuind poșta. Dar urma aceeași obișnuită deziluzie. Nici o telegramă, nici o scrisoare? - Nimic. Ziua recădea în monotonie. într-o seară, după-masă, Emanuel răsfoia distrat un ziar, în pat, lângă fereastră, când i se păru că în stradă cineva se oprise și îl privea cu atenție. Portăreasa uitase să închidă obloanele. Dete puțin la o parte perdeaua, în stradă stătea și se uita la el tatăl lui.

Emanuel fu emoționat; tatăl lui intrând în odaie își ascunse mai bine turburarea tușind încetișor ca să nu-i vibreze vocea, îl iubea pe Emanuel cu o intensitate de care acestuia îi era uneori frică. Emanuel se simțea angajat moralmente față de iubirea tatălui său și de n-ar fi fost decât din cauza asta, îi părea sincer rău că se îmbolnăvise, în ultimele zile se gândise cu teroare, cu groază, la cazul când ar muri. „Cu siguranță că tatăl meu ar înnebuni de tristețe", își spuse el și își imagina demența calmă și severă a omului acesta care făcuse totul în viață cu sânge rece. „Un asemenea om nu poate avea decât o nebunie extraordinar de bine organizată", se mai gândi Emanuel cu infinită tristețe. Era și acesta un anumit fel de a fi tandru față de sine însuși. în câteva clipe atmosfera din odaie se schimbă. Tatăl lui îi luă în mână boala ca pe-o afacere comercială încurcată ce trebuie rezolvată fără nici o pierdere. Se decise să plece mai întâi el singur la Berck pentru o zi, să vorbească cu doctorii de acolo și să caute un sanatoriu convenabil. Plecă chiar a doua zi și se întoarse târziu noaptea. Era entuziasmat de Berck.

• Acolo-i vindecarea ta. Bolnavii duc o viață normală în sanatorii organizate ca niște simple hoteluri; nici nu simți că ești bolnav. Vei vedea... vei vedea... împachetară lucrurile a doua zi și la amiază fură gata de plecare. In ultimul moment portăreasa aduse un pachet și îl strecură discret lui Emanuel.
• E de la domnișoara Colette... Șopti ea.

Mai mult de curiozitate, Emanuel îl deschise imediat. Conținea o cutie de ceai și câteva comprimate cubice cu extras de carne, pentru gătit supă.

Ceaiul era desigur o aluzie la iubirea lor.

Cât despre comprimate, Colette își bătuse capul toată dimineața ca să găsească un cadou ieftin și util și isprăvise prin a-și aduce aminte că în timpul războiului mama ei îi trimetea tatălui pe front extras de carne ca să-și facă singur supă în tranșee. „Și acolo unde pleacă Emanuel, trebuie să fie mai rău ca în tranșee... cugetă ea simplu. O farfurie caldă de supă o să-i facă bine..." Și gândind astfel îi veneau lacrimile în ochi.

130

Ziua se prelungea într-o înserare călduță și funerară de octombrie. Câmpurile defilau prin fereastra vagonului roșii și arămii, putrede de soarele absorbit îndelung toată vara. în compartiment, Emanuel și tatăl lui, singuri, zăceau cufundați în același sentiment de tăcută intimitate. O dată cu ei călătorea ritmul de fierărie veche a trenului, ca bătăile repezi ale unei inimi îmbătrânite și mecanice, fixată sub vagon. într-o gară mică, unde trenul nu se opri decât o minută, se dădură jos să schimbe. Urcară într-un trenișor cu vagoane înguste, cu o locomotivă demodată și îngheboșată ca o cămilă, în vagon nu erau decât două bănci, în tot lungul lui, de o parte și de alta, ca într-un tramvai.

încetișor, trenul porni nesigur hurducându-se de șine. Toate geamurile prinseră a clănțăni cu putere ca și cum le-ar fi fost frică de voiaj. In urma lui, Emanuel mai privi o dată gara mică, albă, cu glicine roze la ferești. Apoi cineva trase o perdeluță și peisajul rămase afară ca tăiat cu foarfecă. în vagon se înghesuia lume multă, cu pachete și coșuri; oameni care se îndesau pe banchete... copii care scânceau... apoi îndată ce trenul porni mai iute, începu o conversație intensă în tot vagonul, stabilindu-se un zumzet comun de înțelegere și de bunăvoie.

Toată lumea asta pleca la Berck. Un cultivator în haine de duminică, cu un buchet de flori câmpenești în mână, demonstra cu gesturi largi boala fiului lui unei doamne subțirele și elegante, în „tailleur" gris.

Chiar în față, pe banchetă, doi părinți tineri își duceau copilul la un sanatoriu. Era un băiețaș slab și palid, în haine de marinar, cu un picior înfășurat în bandaje. Mâinile îi atârnau subțiri și obosite ca la o păpușă de cârpă, îl ținea pe brațe mama lui, în timp ce copilul plimba prin vagon privirea lui de intensă nedumerire, examinând curios toată această lume necunoscută.

Emanuel fu deodată interpelat de vecina lui, o bătrânică în haine de doliu.

• Pleci la Berck? întrebă ea. Ești bolnav?

Țipa foarte tare ca să domine zgomotul dublu al trenului și al conversației generale.

— Unde suferi? Aici?... Aici?... Arătă șoldul, apoi spatele.

• Da, aici, la spate, răspunse Emanuel.

Bătrânica își strânse gura pungă și clătină din cap a compasiune.

• Și ai abces? continuă dânsa.

Emanuel nu se înșelase, auzise bine, era vorba de un abces. De undea știa însă femeia asta ce e aia un abces? Avu o mină atât de uimită, încât bătrânica se grăbi să-1 liniștească.

• Iată vezi, cunosc și eu puțină medicină... De când tot vin la Berck e timp ca să fi învățat toate astea... Am și eu acolo un băiat bolnav.

Emanuel nu răspunse, dar se trezi tras de mânecă.

• Te-am întrebat ceva, reluă bătrânica supărată. Ai sau n-ai abces?
• Ei da, am, răspunse Emanuel cu oarecare bruscheță. Și ce-i cu asta? De data asta bătrânica tăcu. în caligrafia zbârciturilor de pe fața ei apăru semnul clar al unei mari întristări. Cu jumătate de voce mai îndrăzni să întrebe dacă abcesul e fistulizat.
• Ce-i asta „fistulizat"? făcu Emanuel nedumerit.
• Adică dacă a spart... dacă are găurică pe unde curge încontinuu...
• Asta nu, răspunse Emanuel. Până acum doctorul a scos din el puroi cu acul și văd că umflătura a dat înapoi.

Trenul își scutura mereu fierăria veche și zgomotul lui se depunea scăzut în convorbire ca fondul unui murmur coral într-o operă, în timp ce artiștii cântă. Acum treceau prin dunele din împrejurimile orașului. Mai erau câteva minute până la Berck.

Tot traiectul dura mai puțin de un sfert de oră.

• E bine că abcesul nu-i fistulizat, murmură bătrânica.
• Și dacă ar fi? spuse distrat Emanuel.
• Eh, atunci se schimbă chestia... și aplecându-se la urechea lui, îi șopti pe nerăsuflate: Se spune la Berck că un abces deschis e o poartă deschisă morții...
• Ce ți-a spus? îl întrebă tatăl lui.
• Crezi că am înțeles? Vorbește prea repede...

Trenișorul începu a scârțâi obosit strângând frânele. Ajunseseră. Gara semăna cu orice altă stație de provincie. Un domn înalt cu cârje aștepta pe doamna în „tailleur" gris. încolo nu mai era nimeni pe peron. Uimirea cea mare îl aștepta însă pe Emanuel abia la ieșire. în timp ce șoferul încărca valizele, el rămase câteva secunde pe piațeta din fața gării, privind în jurul lui. Deodată rămase uluit.

Ce să fi fost oare asta? Un sicriu ambulant ori o targa? Un om stătea întins pe un pat îngust de lemn, un fel de cadru cu saltea, așezat pe o montură cu patru roți mari cauciucate. Era însă îmbrăcat normal din cap până în picioare. Purta cravată, beretă pe cap și haină și totuși nu se mișca, nu se ridica să umble ca toată lumea. Așa culcat cum stătea cumpără de la un vânzător un ziar, plăti și îl deschise să cetească cu capul sprijinit de perne, în timp ce un om în dosul lui începu a împinge căruțul pe străzile orașului.

• Vezi, îi spuse tatăl lui... aici toți bolnavii duc o viață normală... Sunt complet îmbrăcați, se plimbă pe stradă... numai că stau întinși... atâta tot... Ai să vezi și pe alții tot întinși, conducând singuri trăsura...

Emanuel era prea uluit pentru a se putea gândi la ceva precis, în mașină tot timpul se uită pe geam să zărească vreun bolnav în trăsură, dar nu văzu pe nici unul. La o cotitură între două șiruri de case înalte apăru o clipă, în fund, linia azurie și strălucitoare a oceanului culcată pe nisip ca o spadă arzătoare. în pragul sanatoriului îi aștepta directorul. Intrarea era ornamentată de două mari plante exotice. Vasele de faianță și hainele negre solemne ale directorului, precum și ghetrele lui albe dădură acestei sosiri un aer foarte teatral. Directorul se înclină și strânse mâna mai întâi tatălui, apoi lui Emanuel. Avea obrazul foarte pudrat și tocmai aruncase capătul țigării de foi pe care o fumase până atunci. Cu țigara în colțul gurii, pe față i se imprimau într-o parte riduri lungi de câine și atunci semăna, în totul cu acei mopși de porcelan îmbrăcași în frac roșu, de pe unele scrumiere. „Păcat că îi lipsește fracul", gândi Emanuel.

Tăcerea sanatoriului era impresionantă, dar coridoarele semănau cu orice coridoare de hotel: uși albe la rând cu numere pe ele. Emanuel avea odaia la etajul al treilea. Urcară lent cu un ascensor ce nu făcea decât un zgomot mărunt și înăbușit, în fundul unui coridor întunecos, directorul deschise o ușă. Se vedea bine că era o cameră ieftină. Tot mobilierul se compunea dintr-un dulap, o masă și un pat de fier. într-un colț stătea toaleta cu o cană enormă albastră de tablă smălțuită.

• îți place? întrebă tatăl lui când directorul fu plecat.

Ce avea să-i placă? Se întinse ostenit pe pat și închise ochii, îi zumzăia încă în cap mersul trenului și frânturi din convorbirea cu bătrânica în doliu. Zilele petrecute în pat îl slăbiseră îngrozitor. Tatăl lui aprinse lumina, în odaie se stabili atmosfera neplăcută și ciudată a unei camere de hotel mizerabile unde trebuie să dormi o noapte în trecere. într-un sfârșit cineva bătu la ușă.

• Eva! se recomandă aspru infirmiera care intră. Avea un nas atât de lung și de țuguiat încât de-ar fi întors capul în toate părțile parcă tot numai din profil stătea.

Se informă pe scurt de boala lui Emanuel.

• Aici o să vă faceți bine, murmură ea cu ton plictisit, profesional.
• Mai sunt mulți bolnavi ca mine? întrebă el. Au toți câte o vertebră atacată?

Eva ridică mâinile în sus ca o supliantă antică.

• O vertebră? O singură vertebră? Eh! Eh! sunt unii care au zece vertebre atacate la rând... alții genunchiul... coapsa... degetele de la mâini... glezna... Credeai că ești singurul? Ha! Ha!... Râse scurt și uscat.

Emanuel fu obsedat mai ales de coloana aceea cu zece vertebre atacate la rând, și în minte îi veni imaginea unei țigări care, uitată în scrumieră, se preface lent în cenușă în tot lungul ei. „Ce amarnică putreziciune...", gândi el.

• Și doctorul Ceriez? întrebă tatăl lui Emanuel. Gând vine la clinică? Am vorbit cu el atunci când am fost aici și...
• Oh, foarte bine! Foarte bine! întrerupse Eva. Doctorul Ceriez este din întâmplare acum în sanatoriu. A venit să vadă un operat... Mă duc să-1 chem.

Emanuel rămase liniștit și epuizat, întins pe pat. în jurul lui tatăl său se agita, ușa se deschidea și se închidea, se petreceau o mulțime de lucruri la care el nu lua parte. Sar fi zis că lumea devenise deodată mai densă și mai indistinctă... Tot ce persista clar într-însul era o imensă osteneală, într-o odaie, undeva în depărtare, un acordeon se lamenta astmatic și trist.

Peste câteva minute se întoarse infirmiera însoțită de doctorul Ceriez.

Era un bărbat destul de tânăr încă, foarte înalt și spătos dar cu părul încărunțit. Avea o coafură superbă, leonină, dată pe spate cu îngrijire. Fața îi era grasă și pietroasă. Doar privirea albastră și limpede purta în ea o nuanță contradictorie de infinită bunătate și stabilea în trăsăturile obrazului un amestec de copilărie și de severitate. II examina pe Emanuel cu atenție, se uită și la radiografii, pipăi abcesul și diagnostică aceeași tuberculoză la o vertebră.

• Aici la Berck aerul e tare și vivifiant. Să cauți să ieși cât mai des cu trăsura la plimbare și mai ales să stai liniștit...

Și apoi adresându-se către infirmieră: Deocamdată să-1 lăsăm așa... în pat... mâine îi veți aduce o gutieră... și apoi, peste câteva zile, când se va obișnui cu poziția culcată, îi vom face un ghips...

• Un ghips, murmură Emanuel speriat. Doctorul se întoarse spre el.
• Un ghips nui nimic grav... Absolut nimic grav. Vei sta în corset tot atât de comod ca într-un fotoliu... Asta pot să ți-o garantez. îi strânse mâna și își luă pălăria să plece. Se mai opri o clipă.
• Cunoști pe cineva în sanatoriu? Ți-ai făcut până acum vreun prieten? Și cum

Emanuel dădea negativ din cap, doctorul adăugă: Ti-1 voi trimite pe Ernest. E un băiat bun cu care o să te înțelegi de minune...

Ieși grăbit, în urma lui, tatăl lui Emanuel închise încet și cu deferentă ușa ca și cum doctorul prin simpla atingere a mânerului ar fi lăsat-o îmbibată cu ceva din fluidul eminentei sale personalități.

• Ai văzut? spuse el jovial, frecându-și mâinile. Toată chestia bolii devenise acum pentru dânsul o afacere aranjată.

Emanuel mai așteptă câtva timp pe Ernest, dar se părea că nu avea de gând să vie în seara aceea, începu să se dezbrace de culcare; nu-i era nici foame, nici sete. O osteneală calmă îi îmbăia toate membrele.

In întunericul care se făcu în odaie, ecoul acordeonului acoperi melancolic sfârșitul zilei.

Toată dimineața Emanuel rămase în pat. Tatăl lui își trase scaunul lângă el și în odaia răvășită, cu fereastra deschisă, statură mână în mână privind imensa luminozitate a oceanului. Venea dinspre orizont o strălucire lăptoasă ce acoperea în depărtare conturul dunelor și umbrele oaselor, înecându-le într-o orbitoare aureolă. Zgomotul valurilor foșnea atât de aproape încât nu se mai auzea nimic din sanatoriu. O sonerie zbârnâia undeva din când în când și atunci tresăreau amândoi, smulși o clipă din beatitudinea lor limpede. într-un sfârșit veni un brancardier să-1 îmbrace. De acum înainte acesta urma să-1 ajute în fiecare zi. Omul de serviciu avea o mare îndemânare; îi trase încet pantalonii, așa cum stătea întins; apoi îi trecu cămașa și haina, încet, fără grabă și fără ca Emanuel să facă altă mișcare decât să se încline puțin pe o parte și pe alta pentru a-și trece mânecile.

„Mă îmbracă exact ca pe un cadavru", se gândi el și vru s-o spuie tatălui său, dar se reținu.

Brancardierul deschise ușa și împinse în odaie un căruț. Era pătucul pe care de acum încolo trebuia să stea întins tot timpul. Avea o saltea nouă, acoperită cu mușama neagră și două perne tari la cap...

• Poftim! îl invită brancardierul și îl ajută să alunece de pe pat pe gutieră. De acum, spuse el, va trebui să dormiți aici, ca toți bolnavii... Dar vă putem lăsa patul de fier în odaie dacă vreți. E comod de pus pe el cărți, lucruri...

Un gong sună tocmai atunci ora mesei.

• Coborâți în sala de mâncare, ori rămâneți în odaie? întrebă omul de serviciu.

Emanuel, la rândul lui, îl interogă pe tatăl său din ochi.

• Să scoboram! Sigur... e mai bine, răspunse el. Brancardierul împinse încet căruțul pe coridor, apoi îl introduse în ascensor.

Emanuel, beat încă de lumina și de liniștea acelei dimineți, lua această alunecare lină pe căruțul cu arcuri drept o distractivă plimbare dejoacă, îl cuprinse o ușoară și agreabilă amețeală când ascensorul începu să scoboare.

Abia jos în sală se trezi el în plină înțelegere a bolii. Acolo avu el pentru întâia oară sentimentul adevărat al atrocei categorii de viață în care intrase.

Era o sală obișnuită de restaurant, vastă, înaltă, albă, cu perdeluțe la ferești și plante mari exotice în colțuri. Dar cine imaginase în aceastăîncăpere aranjamentul acesta solemn și spitalicesc? Cine fusese regizorul acestui spectacol corect și halucinant?înșirați de-a lungul pereților, doi câte doi la o masă, zăceau bolnavii întinși pe gutierele lor. S-ar fi putut crede un festin din antichitate unde musafirii stăteau culcați la masă, dacă fețele obosite și palide ale celor mai mulți dintre bolnavi n-ar fi arătat clar că e vorba de altceva decât de convivii joviali ai unui vesel ospăț.

Ce sumbră minte alcătuise cu elemente reale un tablou atât de dureros, de fantastic și demențial?

într-un roman de senzație un scriitor imaginase o regină perfidă și capricioasă ce-și mumifica amanții și îi păstra în sicrie într-o sală circulară.

Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce din sala aceasta de mâncare cu oameni și totuși morți, încrustați în poziții rigide, întinși și mumificați în timp ce palpitau încă de viață.

Emanuel fu așezat la o masă, lângă o bolnavă cu rochia albastră, în scenele ce se petrec în vis, ceea ce apare straniu și halucinant este faptul că întâmplările cele mai bizare au loc în decoruri cunoscute și banale, în sala de mâncare elementele de vis și de realitate erau atât de concomitent prezente, încât timp de câteva secunde Emanuel își simți conștiința cu totul destrămată. Devenise extraordinar de transparentă și totuși grozav de efemeră și nesigură. Ce se întâmpla? Era chiar el, Emanuel, corpul acela pe un căruț, în mijlocul unei săli unde toți comesenii stăteau culcați la mese împodobite cu buchețele de flori? Ce însemnau toate acestea? Trăia? Visa? în ce anume lume, în ce anume realitate se petreceau astea?

Vecina lui de masă îi zâmbi prin oglindă. Stătea și ea întinsă pe un căruț tot îmbrăcată, tot aparent normală, dar nu ținea capul pe perne, îl avea complet culcat și nu-1 mișca nici în dreapta nici în stânga. Pentru a vedea ce se petrece în jur avea un suport metalic cu o oglindă, drept deasupra ei. Putea s-o încline în orice direcție și să observe astfel totul în sală. în luciul cristalului, unde plutea obrazul ei detașat (ca întruna din acele ieftine iluzii optice de bâlci care prezintă un cap tăiat), acolo Emanuel descoperi zâmbetul ce i se adresa.

• Sunteți bolnav de mult? întrebă fata fără altă introducere.
• Sufăr de mulți ani, răspunse Emanuel, dar nu mi s-a descoperit boala decât acum de curând...
• Așa a fost cu noi toți, spuse bolnava cu un ușor suspin, îndreaptă lui, Emanuel descoperi un tânăr cu capul înfundat într-o carte, în sală privi rând pe rând bolnavii, unii complet culcați, alții cu perne la cap, în fine unii care stăteau pe căruț în capul oaselor ca pe un scaun: aveau doar picioarele întinse. Toți îmbrăcați corect, femeile cu rochii cu oarecare cochetărie - bărbații în haine obișnuite, cu guler și cravată. Se părea o adunare normală, de oameni care la comandă s-ar fi alungit cu toții pe cărucioare.

Indrăzni să întrebe pe vecina lui pentru ce unii bolnavi stăteau complet întinși și alții numai înclinați pe jumătate.

• Pentru că nu toți au aceeași boală, îi răspunse tânăra fată. Unii au atacate vertebrele gâtului, ca mine alții numai genunchiul ori coapsa.

Bolnava îi vorbea cu multă spontaneitate zâmbindu-i mereu în oglindă. Emanuel încercă și el să răspundă cu un surâs, dar buzele i se încrustară într-o grimasă penibilă.

Un brancardier aduse în sală un căruț elegant pe care stătea ridicată în perne brodate o doamnă tânără, blondă, foarte vioaie, înclinând capul și salutând în toate părțile.

O însoțea un tânăr negricios la față, înalt, umblând în cârje.

Căruțul fu așezat în rândul din față, iar tânărul se așeză și el la aceeași masă.

• Cine e doamna asta? întrebă Emanuel. Bolnava întoarse oglinda spre locul arătat.
• Ah! da... e doamna Wandeska, o poloneză care stă la sanatoriu de aproape un an. E vindecată acum, a început să umble... A avut atacat genunchiul rău de tot. Trebuia de mult să plece acasă, dar amână mereu...
• De ce? întrebă curios tatăl lui Emanuel.
• Hm! Asta e cam greu de explicat unui om sănătos, genunchiul ei s-a vindecat, dar s-a anchilozat și a rămas țeapăn. Când umblă, șchiopătează. Ea ar prefera acum să rămâie aici printre bolnavi, unde toți au câte ceva, decât să fie un obiect de curiozitate printre oamenii sănătoși. Dar nu se poate... va trebui totuși să se întoarcă la familia ei. Vindecarea e tot atât de neîndurătoare ca și boala...

începuse să se servească. Bolnavii luau cu mișcări precaute farfuria cu supă pe pieptul lor. Și Emanuel trebui să mănânce astfel. Tatăl lui, care se așezase lângă dânsul, îi ținu câtva timp farfuria cu mâna. Apoi, când văzu că se obișnuise puțin, îl lăsă să mănânce singur. Cu fiecare înghițitură farfuria își pierdea parcă echilibrul și părea gata să se răstoarne. Era un veritabil număr de acrobație de executat, dar bolnavii vechi se serveau cu atâta dexteritate, încât nici nu se mai uitau în fața lor și continuau nepăsători șirul conversației.

în față, doamna Wandeska râdea foarte amuzată de cele ce-i spunea tânărul de lângă ea.

• E soțul doamnei? întrebă Emanuel arătându-i prin oglindă.
• Tonio? Ah, nu! E un prieten al ei... un argentinian... și el vindecat de mult, dar preferând aerul de sanatoriu celui din biroul lui de avocatură...

în acel moment în fundul sălii un bolnav scăpă pe jos tacâmul care căzu cu un clinchet foarte sonor. Căruțul lui era destul de scoborât și dacă ar fi întins puțin brațul ar fi putut desigur ridica obiectul. Emanuel observă însă cum bolnavul îl privește fără a face nici un efort. Vecina lui urmărise și ea scena. O fată de serviciu veni în grabă și aduse altul.

• Pentru ce nu și 1-a luat singur de jos? Era foarte simplu... spuse Emanuel.
• Crezi că era simplu? S-ar fi răsturnat cu siguranță; poartă pe el un ghips de zeci de kilograme.

Emanuel rămase stupefiat. Vedea bine că bolnavul stătea rigid pe căruț, însă nimic nu făcea să se bănuiască sub haine corsetul.

• Așa-i că le face bine doctorul Ceriez? adăugă fata. Imposibil de ghicit forma ghipsului sub haine... le croiește pe măsură.

Și cu degetele bătu în rochia ei care sună dur și uscat lovind un corp tare dedesubt. Purta și ea un corset și totuși, era și ea îmbrăcată din cap până în picioare, fără nici o aparență exterioară a infirmității de care suferea.

• Și mie mi se va face un ghips, spuse Emanuel cu o mare descurajare în voce.

Acum, privind șirul de bolnavi alungiți, chestia bol H nu se mai rezuma pentru el la o

simplă afirmație abstractă, „a fi bolnav", în contrast cu „a fi sănătos". Se simțea intrat în rang, ca într-o aliniere militară. Solidar cu dânșii în boală, solidar în ghips... Corpul însuși luase pe căruț o atitudine corectă și nemișcată de infirm...

Masa era pe sfârșite când intră grăbit Ernest însoțit de un alt bolnav. Ernest umbla normal; celălalt rămase o clipă în prag măsurând din ochi distanța care îl separa de masa lui, ca și cum și-ar fi acumulat forțe ca să străbată sala.

Dar ce era această nouă și dureroasă surpriză? Un umblet de schilod, o exhibiție de mascaradă, un număr de clovn?

Bolnavul se sprijinea în două bastoane și la fiecare pas arunca violent câte un picior în aer. II ținea o secundă tremurând suspendat, apoi îl zvârlea în lături și tot tremurând îl depunea pe parchet. Era un mers atât de convulsionat, atât de dezarticulat și de inuman, încât nici o paiață din lume n-ar fi izbutit să-1 imite. Sărea parcă, dar nici sărituri nu erau acelea. O criză de epilepsie, asta era; o adevărată criză de epilepsie a picioarelor.

Ernest în acest timp părea să caute pe cineva în sală; puțin îi păsa de masă; când îl zări pe Emanuel, veni repede la dânsul.

• Ești noul bolnav despre care mi-a vorbit doctorul Ceriez? întrebă el și se recomandă.

Avea mișcări iuți și aproape sălbatice, în priviri îi ardea o devorantă curiozitate. - Cunoști pe vecinii de masă? întrebă el din nou. Bolnavul din dreapta scoase^ o clipă capul din carte, îmbufnat că fusese întrerupt.

• îți prezint pe domnul Roger Tbrn... un bun prieten al domnișoarei Cora. Și arătă pe bolnava în rochie albastră cu care Emanuel vorbise până atunci. Atât Roger Torn cât și Cora se înroșiră până la urechi.
• Ce nesuferit ești! îi adresă un reproș tânăra fată.
• Intr-adevăr așa se pare... răspunse Ernest. Dar cred că o să-ți schimbi în curând părerea... Știu eu să aranjez lucrurile... adaugă clipind șiret din ochi.

Ernest plecă să mănânce. Un vânzător de ziare intră in sală și începu să distribuie pe la mese jurnale și reviste. Bolnavii deschiseră foile să cetească. Masa se sfârșise și brancardierii veneau acum să ia pe rând cărucioarele în grădină. Emanuel, de când văzuse pe bolnavul care umbla aruncând din picioare, era cuprins de o cumplită tristețe. Privea cu o mare strângere de inimă cum oamenii de serviciu împingeau cărucioarele. Contrastul acesta între a duce o viață aproape normală (a ceti ziarul, a lua masa într-un restaurant împreună cu alții, a fi îmbrăcat) contrastul acesta între a fi un om ca toți oamenii și totuși a zăcea împrizonierat în ghips cu oasele cariate de tuberculoză, iată ce era dureros și trist în această boală. Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi „cu desăvârșire viu"...

Ieși buimăcit din sală. în urma lui conversațiile și zgomotul continuau pline de animație. Fețele de serviciu strângeau tacâmurile zâmbind în trecere bolnavilor.

Ernest veni să-i propuie o plimbare cu trăsura chiar în după-amiaza aceea.

— Zilele frumoase de toamnă sunt numărate la Berck, spuse el. In curând ploile o să ne închidă pentru mult timp în casă.

Emanuel acceptă cu bucurie.

• In fond, pentru mine personal, boala nu mi se pare chiar atât de îngrozitoare... spuse Emanuel lui Ernest, în timp ce așteptau în odaie să li se anunțe venirea trăsurii.

Am avut întotdeauna în mine un fond de lene care se găsește acum pe deplin satisfăcut, continuă el. îmi întind oasele pe căruț, mă odihnesc admirabil, mă simt foarte bine... și n-am nici o dorință să umblu... Cred că dacă m-aș ridica, durerile s-ar înfige din nou în spate necruțătoare. Un singur lucru mă chinuie... Tatăl lui care stătea pe pat și cetea în aparență ziarul, ridică brusc capul.

• Mă chinuie gândul că încet, încet va trebui să devin un adevărat bolnav... Că tot ce iau acum drept lenevie și odihnă va deveni în curând un prizonierat teribil... Mi-e frică de scoborâș... mi-e frică să nu ajung a umbla cu două bastoane, sărind ca o broască...
• Vezi doar bine că eu m-am vindecat, îl încuraja Ernest și bătu cu pumnul în piept.
• Porți și d-ta un corset? întrebă Emanuel. Pieptul sunase dur.
• Da... dar un corset simplu, nu de ghips, răspunse pe jumătate de gură Ernest.
• Pot să-1 văd? Ernest își scoase haina și cămașa. Semăna acum cu un luptător antic cuirasat în scutul lui, ori cu un bust mecanic, plin de șuruburi și curele, expus într-o vitrină ortopedică. Corsetul îi ținea trupul rigid de la șolduri până la umeri. Era confecționat dintr-un celuloid roz, perforat cu mii de găurele și legat cu șireturi la spate, în jurul gâtului, în jurul șoldurilor și pe laturi era înșurubat și strâns cu o montură de nichel, foarte complicată.
• Și cât timp mai trebuie să-1 porți? întrebă Emanuel.
• Acesta nu-1 mai părăsesc niciodată, răspunse Ernest. Doar noaptea la culcare îl scot... Trebuie să-1 îmbrac mereu... toată viața poate...

Emanuel rămase tăcut și gânditor.

• Ei bine, decât să reintru în viață închis ermetic în asemenea aparat, prefer să... Tăcu și lăsă fraza neisprăvită. Se făcu în odaie o mică tăcere. Tatăl lui se înfundă din nou în lectură în timp ce Ernest se îmbrăca la loc.

După câteva minute, tatăl lui lăsă ziarul și începu să-și facă valiza. Pleca chiar în după-amiaza aceea, în jena și tăcerea celor din odaie, se vedea bine că mai persista încă efectul frazei lui Emanuel.

• Să nu faci prostii, îi spuse tatăl lui, împachetând lucrurile și ferindu-se de o întâlnire a privirilor, își voi trimite bani ca să te îngrijești... ca să te vindeci... voi munci pentru tine... numai pentru tine... să nu uiți niciodată asta.

Emanuel avea sentimentalități facile și trecătoare. Ascultându-1 pe tatăl său vorbind eu atâta emoție, îi veniră pe moment lacrimile în ochi, dar peste o secundă uită totul și sună nerăbdător să întrebe de trăsură.