Insula cu elice

PREFAȚĂ.

Prima insulă de care se leagă numele lui Jules Verne este aceea în care a văzut lumina zilei acum 150 de ani, la 8 februarie 1828: Insula Feydeau, limbă de pământ nisipos prinsă între două brațe ale Loirei, în inima orașului Nantes. Armatorii și comercianții nantezi ridicaseră aici, în prima jumătate a secolului al XVIII-Iea, douăzeci și patru de clădiri somptuoase. Una dintre ele, atinsă de rugina timpului, adăpostea, după un veac, familia încântătoarei Sophie Allotte de la Fuje care, după căsătoria cu avocatul Pierre Verne, se stabilise provizoriu în apartamentul părintesc.

Dacă ar fi să o credem pe Marguerite Allotte de la Fuje, nepoata scriitorului, „în Insula cu elice reapare una dintre reveriile copilăriei lui Jules Verne, de pe vremea când își imagina Insula Feydeau, smulsă din piloții care o susțineau de ghețuri sau de revărsările Loirei, plutind până la mare și el fiindu-i Căpitan1. Acest ecou îndepărtat ar fi rămas doar semnul nostalgic al unei vârste pierdute, dacă nu s-ar fi întâlnit cu pasiunea pentru știință a scriitorului. Iată una dintre mărturiile posibile. În iulie 1852, revista „Musee des familles”, la care tânărul Jules Verne începuse să colaboreze cu un an în urmă, publica un text anonim, atribuit de unii cercetători viitorului autor al Călătoriilor extraordinare, deoarece pare sa corespundă căutărilor și aspirațiilor lui din acea perioadă. Reproducem un pasaj semnificativ: „Un anume domn Etzler, care nu vizează decât să supună întregul glob, viața omenească în cele mai neînsemnate funcțiuni ale ei, jocului puternic al mecanismelor, care promite să realizeze astfel (…) insule artificiale, impermeabile și plutitoare, acoperite de pământ roditor, de arbori și de flori, plimbând populații întregi de la un continent la altul…” Nu este aici, în germen, ideea Insulei cu elice?

Stimulului sentimental, amplificat de o devorantă curiozitate științifică, i s-a adăugat experiența unei călătorii de excepție, pentru epoca respectivă. Potrivit unei tradiții familiale, Jules Verne jurase în 1859, zărind pe Tamisa silueta gigantică a lui „Great-Eastern”, pachebotul transoceanic despre care scriau toate ziarele vremii, că va naviga pe acest colos de oțel „îndată ce un mare succes literar îi va fi adus gloria și bogăția”2. În 1867, cu banii aduși de Geografia Franței, el își îndeplinește jurământul, străbătând Atlanticul la bordul „uriașului mărilor”. Relatarea romanțată a croazierei va apare în 1871, sub titlul Un oraș plutitor. Și parcă pentru a nu lăsa nici o îndoială în legătură cu filiația ale cărei meandre ne străduim să le descifrăm, scriitorul exclamă undeva, în paginile pe care le veți citi: „Și ce-i altceva „Standard-Island” decât un „Great-Eastern” modernizat și de mii de ori mai mare?”

Pentru a nu extinde prea mult această introducere, vom mai aminti doar că în Țara Blănurilor (1873) Jules Verne circumscrie și mai exact ideea romanului de față. Pomenindu-se pe un imens sloi de gheață desprins de țărmul american, cutezătoarea Paulina Barnett încearcă să uite primejdiile care o pândesc, visând: „Ce încântare ar fi să călătorești astfel cu casa, grădina, parcul și însuși pământul tău natal! O insulă rătăcitoare, dar o adevărată insulă, cu o temelie solidă, de nescufundat, ar fi într-adevăr cel mai confortabil și mai minunat vehicul imaginabil! Se spune că au fost construite, cândva, grădini suspendate. De ce nu s-ar putea construi parcuri plutitoare, care ne-ar transporta în toate colțurile globului? Mărimea lor le-ar face să nu ia deloc în seamă hula. N-ar avea nimic de temut din partea furtunilor. Când ar bate vânturi prielnice, ar putea fi chiar dirijate cu mari pânze întinse în calea brizei (…) Cu piloți destoinici, buni cunoscători ai curenților, îmi imaginez că ele s-ar putea menține la latitudinile dorite, bucurându-se de o eternă primăvară!”. Or nu numai spiritul, dar și litera acestei tirade poate fi regăsită, după doisprezece ani, în Insula cu elice: „Prin mărimea sa, ea se sustrage ondulațiilor hulei…”;”nu mai trebuie să te preocupi de capriciile mării. Furtunile ei nu mai sunt de temut”.

Căutarea surselor ne-a îngăduit să aruncăm o privire în laboratorul de creație al lui Jules Verne, care folosește deseori procedeul reluării unor idei, situații și personaje, ceea ce subliniază unitatea de ansamblu a Călătoriilor extraordinare. Desigur, față de parcurile plutitoare ale Paulinei Barnett, „Standard-Island” este – pentru a nu părăsi universul vernian – ca „Albatrosul” lui Robur Cuceritorul față de „Victoria” doctorului Fergusson din Cinci săptămâni în balon. Ideea dirijării parcurilor cu ajutorul curenților marini și al vântului nu e decât o ingenioasă transpunere a ideii dirijării aerostatului cu ajutorul curenților atmosferici de la diferite altitudini. După cum ceea ce leagă „Albatrosul” de „Standard-Island” este folosirea elicei ca mijloc de propulsie.

Ca de obicei, scriitorul nu-și lasă fantezia să zburde fără a căuta soluții verosimile, dacă nu chiar realizabile. La 5 iunie 1894, el îi scrie fratelui său Paul, fost căpitan de cursă lungă, consilierul tuturor Călătoriilor extraordinare marine și submarine: „Voi apela în curând la tine, bătrâne Paul, pentru a pune la punct Insula cu elice (…) Crezi că în mod teoretic, ideal, ar putea fi dirijată fără cârmă, cu un sistem de elice la tribord și la babord, mișcate de dinamuri având un milion de cai-putere? Ne putem lipsi de cârmă pentru o navigație în definitiv lentă, combinând mișcarea elicelor?”3. Iar la 12 septembrie, trimițându-i șpalturile primei părți a romanului, îl roagă: „Dacă sunt erori în ceea ce privește pescajul insulei, tonajul, puterea ei în cai-vapor, indică-mi alte cifre”.4 Și Paul se execută, după cum reiese dintr-o scrisoare datată 26 septembrie: „Bătrâne Paul (…) voi ține seama de ceea ce-mi spui în privința modului de ancorare a lui Screw (sic) Island; am modificat și celelalte pasaje, potrivit indicațiilor tale.”5 Că Jules Verne nu făcea un secret din acest consilierat fratern ne-o demonstrează rândurile adresate la 23 octombrie editorului său, Hetzel: „Fratele meu Paul a citit aceste șpalturi și mi le-a retrimis cu corecturile sale din punct de vedere mecanic și nautic. Am făcut deci cât se poate de verosimil acest aparat neverosimil. Și cum Paul este extrem de exigent, îmi place să cred că rezultatul va fi acceptat chiar de cititorii arțăgoși…”6

Am insistat asupra acestei corespondențe, întrucât ea dovedește încă o dată efortul constant al lui Jules Verne de a da un solid suport științific și tehnic operei sale. Cu toate că avea cunoștințe într-adevăr enciclopedice, el a recurs întotdeauna la specialiști care să-i furnizeze datele exacte sau să-i corecteze erorile de detaliu. Se știe, de pildă, că vărul său Henri Garcet, profesor de matematici și autor al unui tratat de cosmografie, a verificat elementele de balistică și de mecanică cerească din De la Pământ la Lună și în jurul Lunei, iar inginerul de mine Badoureau i-a oferit calculele din Sans Dessus Dessous (tradus la noi cu titlul Întâmplări neobișnuite), pe care Jules Verne a ținut să le reproducă la sfârșitul romanului, sub numele autorului.