Ispitirea Sfantului Anton

În memoria prietenului meu Alfred Lepoittevin

Decedat la Neuville – Chant-d'Oisel la 3 aprilie 1848

I

În Tebaida[1], pe culmea unui munte, un tăpșan rotunjit în formă de semilună și împrejmuit cu bolovani. Coliba Ermitului se află în fund. E făcută din pământ și stuf, cu un acoperiș scund, fără ușă. În interior se vede un ulcior lângă o pâine neagră; în mijloc, pe o laiță de lemn, o carte mare; pe jos, împrăștiate, împletituri din papură, două, trei rogojini, un coș, un cuțit.

La câțiva pași de colibă e o cruce înaltă, înfiptă în pământ; și, la celălalt capăt al tăpșanului, un bătrân palmier gârbovit se apleacă peste abis, căci muntele este tăiat abrupt, și Nilul pare un lac la poalele falezei.

Vederea este mărginită, la dreapta și la stânga, de împrejmuirea de stânci. Dar înspre deșert, ca o succesiune de plaje, imense ondulații paralele de un galben-cenușiu se întind una în spatele celeilalte, într-un urcuș continuu; – apoi, dincolo de nisipuri, în depărtare, lanțul libic formează un zid de culoarea cretei, estompat oarecum de aburi violeți. În față, soarele scăpată. Cerul, la nord, e de un cenușiu-șters, în timp ce la zenit, nori de purpură se alungesc pe bolta albastră, ca șuvițele de păr ale unei coame gigantice. Aceste dungi de flăcări se întunecă, porțiunile de azur dobândesc o paloare sidefie; tufișurile, pietrele, pământul, totul pare să aibă acum o duritate de bronz; și în văzduh plutește un praf auriu atât de fin încât se confundă cu vibrațiile luminii.

Sfântul Anton

care are barba lungă și părul lung, e îmbrăcat într-o tunică din piele de capră și șade pe jos, cu picioarele încrucișate, împletind o rogojină. De îndată ce apune soarele, oftează adânc și privește în depărtare:

Încă o zi! încă o zi care a trecut!

Numai că altădată nu eram atât de nenorocit! Înainte de a se lumina de ziuă făceam rugăciunile; apoi coboram la fluviu să aduc apă, și urcam pe cărarea pieptișă cu burduful pe umeri, cântând imnuri. După aceea îmi petreceam timpul dereticând prin colibă, îmi luam sculele; și mă străduiam ca împletitura rogojinilor să fie cât mai uniformă, iar coșurile cât mai ușoare; căci pe atunci nici chiar cele mai neînsemnate îndeletniciri nu mi se păreau o corvoadă. La ore hotărâte terminam lucrul; și rugându-mă cu brațele ridi­cate spre cer, simțeam cum parcă din slăvi mi se revarsă în inimă un izvor de milă și îndurare. Acum a secat. De ce oare?...

Se plimbă cu pas rar prin țarcul de bolovani.

Toți m-au dezaprobat când mi-am părăsit casa. Mama s-a pră­bușit la pământ, pe moarte, sora mea îmi făcea din depărtare semne să mă reîntorc; iar cealaltă plângea, Ammonaria, copila pe care o întâlneam în fiecare scară când își aducea bivolii la puț. A alergat după mine. Brățările de la glezne-i scânteiau prin norul de praf, și tunica ei despicată pe șolduri flutura în vânt. Bătrânul ascet care mă luase cu el a ocărât-o în gura mare. Cămilele noastre galopau ne­contenit; și n-am mai revăzut pe nimeni.

La început mi-am ales ca sălaș mormântul unui Faraon. Dar o vrajă stăruie în palatele acelea subterane, unde bezna pare că se îndesește de fumul mirodeniilor de odinioară. Din adâncul sarco­fagelor auzeam ridicându-se o voce tânguitoare care mă chema; sau pe neașteptate, vedeam înviind imaginile îngrozitoare zugrăvite pe pereți; și am fugit până la țărmul Mării Roșii, într-o cetățuie părăginită. Acolo îmi țineau tovărășie scorpionii, care se târau printre pietre, și pe deasupra capului, vulturii care se roteau întruna pe cerul albastru. Noaptea eram sfâșiat de gheare, ciupit de clonțuri, atins ușor de aripi moi; și demoni înfricoșători îmi urlau în urechi, mă trânteau la pământ. Ba chiar o dată mi-au sărit în ajutor oamenii care mergeau cu o caravană la Alexandria, apoi m-au luat cu ei.

Atunci, am vrut să mă lumineze bătrânul Didim. Deși era orb, cunoștea Scriptura ca nimeni altul. Când se termina lecția mă lua de braț ca să se plimbe. Îl duceam la Pancum, de unde se vedea Farul și marea nețărmurită. Ne întorceam apoi prin port, strecurându-ne printre oameni de toate semințiile; erau până și Simmerieni, îmbrăcați în piei de urs, sau Gymnosofiști de la Gange, care-și frecau trupul cu bălegar de vacă. Și totdeauna pe uliți se iscau încăierări din pricina Evreilor care refuzau să plătească birurile, sau a răzvrătiților ce voiau să-i alunge pe Romani. Altminteri, orașul o plin de eretici, de sectanți de-ai lui Manes, Valentin, Basilide, Arie – toți vor să pună mâna pe tine, ca să discute și să te câștige de partea lor.

Și-acum încă, din când în când, parcă le mai aud vorbele. Zadarnic încerc să nu le iau în seamă fiindcă, orice aș face, ele mă răscolesc.

M-am refugiat la Colzim; și penitența mea a fost atât de aspră încât nu mă mai temeam de Dumnezeu. Câțiva oameni s-au strâns în jurul meu spre a deveni anahoreți. Le-am impus o regulă prac­tică ce se trăgea din ura față de smintelile Gnosei și față de aser­țiunile filosofilor. De peste tot mi se trimiteau solii. Și lumea venea de la mari depărtări ca să mă vadă.

În vremea aceea prostimea-i schingiuia pe duhovnici, și setea mea de martiriu mă îndrumă spre Alexandria. Prigoana încetase de trei zile.

Când am ajuns acolo, am fost oprit de un val de lume, în fața templului lui Serapis. Era, mi s-a spus, ultima pildă pe care guver­natorul voia s-o mai dea. La mijlocul porticului, în bătaia soarelui, o femeie goală era legată de coloană și doi soldați o biciuiau; la fiecare lovitură trupul i se zvârcolea. S-a răsucit spre mulțime cu gura deschisă; și peste capetele oamenilor, pe sub lațele de păr care-i acopereau fața, mi s-a părut că o recunosc pe Ammonaria...

Numai că... aceea era mai înaltă... și minunat... de frumoasă.

Își freacă fruntea cu palmele.

Nu, nu! nu vreau să mă mai gândesc la ea.

Altă dată, Atanasie m-a chemat să-l susțin împotriva Arienilor. Toată disputa s-a mărginit la invective și batjocuri. Dar mai apoi el a fost ponegrit, deposedat de scaunul lui, alungat. Unde-i acum? Nu știu. Nimeni nu-mi dă nici o veste despre el. Toți discipolii mei m-au părăsit. Hilarion la fel ca toți ceilalți.

Avea cam cincisprezece ani când a venit; și inteligența lui era atât de iscoditoare, încât în fiece clipă punea întrebări. Apoi asculta cu un aer gânditor; – și toate cele de care aveam nevoie mi le aducea fără să cârtească, mai sprinten decât o căprioară și cu o veselie ce-i făcea și pe patriarhi să râdă. Mi-era ca un fiu!

Cerul e roșu, pământul cu desăvârșire negru. Palele de vânt ridică-n aer trâmbe de nisip, ca niște lințolii uriașe, care apoi pogoară. Deodată, într-o clipă de înseninare, trece un stol triunghiular de păsări, asemenea unei bucăți de metal ale cărei margini freamătă.

Anton le privește.

Ah! cum aș vrea să le urmez!

De câte ori n-am contemplat, ca acum, cu invidie, corăbiile lungi, ale căror pânze seamănă cu aripile, și mai ales atunci când îi duceau departe pe cei ce-mi fuseseră oaspeți. Ce ceasuri minunate am petrecut împreună, ce desfătare sufletească! Nici unul nu m-a interesat mai mult ca Ammon; îmi povestea despre călătoria lui la Borna, de Catacombe, de Coliseu, de pietatea femeilor ilustre și despre multe altele!... și eu n-am vrut să plec cu el. De unde vine îndărătnicia mea de a duce o asemenea viață? Bine aș fi făcut dacă aș fi rămas la călugării din Nitria, care mă rugau să stau la ei. Locuiesc în chilii separate, dar comunică totuși unii cu alții. Duminica, goarna îi adună pe toți la biserică unde se găsesc trei biciuști cu care sunt pedepsiți păcătoșii, hoții și nechemații, căci disciplina lor este foarte severă.

Nu sunt însă lipsiți de anumite plăceri. Credincioșii le aduc ouă, fructe, ba chiar și instrumente cu care să-și scoată spinii din tălpile picioarelor. Pe lângă Pisperi sunt podgorii, cei din Pabene au o plută cu care își aduc merindele.

Dar cred că mult mai bine mi-aș fi slujit frații fiind un preot oarecare. Ca preot îi ajuți pe săraci, îi împărtășești pe credincioși, ai mare înrâurire în fiecare familie.

Și, dealtminteri, nu toți laicii sunt damnați, și nu depindea decât de mine ca să fiu... de pildă, grămătic sau filosof. Aș avea în odaia mea un glob făcut din trestie, aș sta tot timpul cu o tăbliță în mână, înconjurat de tineri, iar la ușa mea ar atârna ca emblemă o cunună de lauri.

Numai că în astfel de izbânzi e prea mult orgoliu. Soldat ar fi fost mai bine. Eram robust și îndrăzneț – tocmai destul ca să pot întinde funiile mașinilor de război, să cutreier păduri întune­coase, să intru cu coiful pe cap în orașele fumegânde!... De asemenea, nimic nu mă împiedica să cumpăr o slujbă de vameș la un pod oarecare; și călătorii mi-ar fi istorisit fel de fel de întâmplări, arătându-mi în bagajele lor felurite obiecte ciudate...

Neguțătorii din Alexandria se plimbă cu barca în zilele de săr­bătoare pe râul Canope, și beau vin din calice de lotus, în sunetul tamburinelor care fac să se cutremure tavernele înșirate pe maluri! În depărtare, arborii tăiați în formă de con apără de vântul sudu­lui tihna fermelor. Acoperișul casei înalte se sprijină pe colonete sub­țiri, așezate aproape una de cealaltă, ca ulucile unui gard; și printre ele stăpânul, întins pe un scaun, lung, își vede toate pământurile, oamenii din lanuri care alungă păsările, teascul în care se storc strugurii, boii care treieră grânele. Copiii lui se joacă în țărână, soția se apleacă să-l sărute.

În obscuritatea albicioasă a nopții apar, ici-colo, boturi țuguiate, urechi ciulite și ochi scânteietori. Anton se apropie de aceste arătări. Pietre se rostogolesc, animalele o iau la fugă. Fusese o haită de șacali.

A rămas unul singur, care stă în două labe, cu trunchiul arcuit și capul pieziș, bănuitor.

Cât e de drăgălaș! Aș vrea să-l mângâi ușurel pe spate.

Anton fluieră ca să-l cheme. Șacalul dispare.

Oh! merge după ceilalți! Ce singurătate! Ce urât!

Râde cu amărăciune:

Ce poate fi mai frumos decât să încovoi la foc bețe de palmier, ca să faci din ele bâte ciobănești și să împletești coșuri, să țeși rogo­jini, și apoi să le dai pe toate nomazilor, spre a primi în schimb o coajă de pâine în care îți rupi dinții. Ah! nenorocitul de mine! ce chinuri nesfârșite! Mai bine-ar îi să mor! Nu mai pot. Ajunge! ajunge!

Bate din picior și se învârtește prin țarcul de bolovani, aproape alergând, apoi se oprește gâfâind de oboseală, izbucnește în hohote de plâns și se întinde pe jos, într-o rână.

Noaptea e liniștită; puzderie de stele clipesc pe cer; nu se aude decât țârâitul tarantulelor.

Cele două brațe ale crucii își aruncă umbra pe nisip; Anton, care plânge, o vede.

Cât sunt de slab, Doamne Dumnezeule! Curaj, să ne ridicăm!

Intră în colibă, scoate de sub spuză un tăciune, aprinde o torță și o așază pe laița de lemn în așa fel încât să-i lumineze cartea cea groasă.

Dacă aș reciti... Faptele Apostolilor?... da... n-are importanță de unde!

„Văzu cerul deschizându-se și coborând o pânză uriașă, susținută din cele patru coifuri, pe care se găseau tot felul de animale pământești și dobitoace sălbatice, și târâtoare și paseri; și o voce îi spuse: Petre, ridică-te! ucide, și mănâncă!"

Așadar Domnul voia ca apostolul său să mănânce de toate?... În vreme ce eu...

Anton rămâne cu bărbia proptită în piept. Foșentul paginilor răsfoite de vânt îl face să ridice capul, și citește:

„Evreii îi uciseră pe toți dușmanii lor cu săbiile, și făcură mare măcel, așa că îi aveau la cheremul lor pe cei ce îi urau".

Urmează numărătoarea oamenilor uciși de ei: șaptezeci și cinci de mii. Suferiseră foarte mult. Dealtminteri, dușmanii lor erau dușmanii Dumnezeului adevărat. Și cât s-or fi bucurat răzbunându-se și căsăpindu-i pe idolatri! Fără îndoială că orașul era plin de morți! Zăceau la porțile grădinilor, pe scări, prin încăperi și în mormane atât de mari, încât ușile nu se mai puteau închide!... – Dar iată că mă gândesc acum la omoruri și la sânge!

Deschide cartea în altă parte.

„Nabucodonosor se prosternă cu fața la pământ și i se închină lui Daniil."

Oh! asta-i bine! Preaînaltul îi ridică pe profeți mai presus de regi; și totuși, acesta o ducea numai într-o petrecere, mereu beat de trufie și de plăceri. Dar Dumnezeu l-a pedepsit prefăcându-l în animal. Și umbla în patru labe!

Anton începe să râdă; și întinzându-șj brațele, întoarce din întâmplare paginile cărții. Ochii-i cad peste această frază:

„Ezechiel avu o mare bucurie când îi văzu sosind. Le arătă parfumuriìe, aurul și bănetul, toate aromele, uleiurile binemirositoare, toate vasele lui de preț, și ce alte comori mai avea".

Îmi închipui... cum se vedeau îngrămădite până în tavan pietre prețioase, diamante și darici. Un om care are atâtea scumpeturi nu mai este asemenea celorlalți. El cugetă în vreme ce le cântărește în palme că-i stăpân pe roadele unor strădanii nenumărate, și parcă pe însăși viața popoarelor, pe care ar fi sorbit-o și pe care o poate risipi. Este o precauție folositoare regilor. Nici cel mai înțelept dintre toți nu s-a lipsit de ea. Corăbiile îi aduceau fildeș, maimuțe... Ia să vedem.

Răsfoiește cu înfrigurare.

Aha! Iată:

„Regina din Saba, cunoscând gloria lui Solomon, veni să-l ispi­tească, dându-i să dezlege felurite ghicitori".

Cum credea ea că-l poate duce în ispită? Și Diavolul a tot în­cercat să-l ispitească pe Iisus! Dar Iisus a triumfat pentru că el era Dumnezeu, iar Solomon, poate, datorită științei lui de magician. E sublimă această știință! Căci lumea – așa după cum mi-a explicat un filosof – formează un tot ale cărui părți se influențează unele pe celelalte, ca organele unui singur corp. Se cere să cunoaști iubirea și repulsia firească dintre lucruri, și apoi să le pui în acțiune... S-ar putea deci modifica ceea ce pare a fi o or­dine imuabilă?

În clipa aceea, cele două umbre desenate în spatele lui de brațele crucii se alungesc înainte. Seamănă cu două coarne uriașe; Anton strigă:

Ajută-mă, Doamne!

Umbra revine la locul ei.

Ah!... a fost o închipuire! nimic altceva!

N-am de ce să-mi chinui sufletul. N-am nimic de făcut!... abso­lut nimic de făcut!

Se așază și își încrucișează brațele.

Totuși... mi s-a părut că-l simt cum se apropie... Dar de ce-ar veni? Parcă eu nu-i cunosc vicleniile? L-am alungat pe monstruo­sul anahoret care îmi oferea, râzând, pâinișoare calde, pe centaurul care încerca să mă urce pe crupa lui – și pe copilul acela negru, iscat dintre nisipuri, care era foarte frumos, și care mi-a spus că se numește duhul desfrânării.

Anton se plimbă agitat încoace și-ncolo.

Din porunca mea s-a clădit acea mulțime de schivnicii sfinte, pline de călugări ce poartă cilicii pe sub veșmintele lor din piele de capră, și atât de numeroși că poți alcătui cu ei o armată! Am vin­decat bolnavi de la distanță; am alungat diavoli; am trecut fluviul printre crocodili; împăratul Constantin mi-a scris trei scrisori; Balacius, care a scuipat pe ele, a fost sfârtecat de propriii săi cai; norodul din Alexandria, se bătea să mă vadă când am reapărut, și Atanasie m-a însoțit pe dram. Dar și câte cazne! Iată, sunt mai bine de treizeci de ani de când mă tot chinui în pustietatea deșertului. Am ținut pe șale optzeci de livre de bronz, ca Eusebiu, mi-am lăsat trupul, precum Macarie, să-l înțepe gângănile, am stat cincizeci și trei de nopți fără să închid ochii, ca Pacomie; și cei ce sunt decapitați, schingiuiți sau arși pe rug au, poate, mai puține virtuți, fiindcă viața mea e un martiriu continuu.

Anton merge mai potolit.

Fără îndoială că nimeni pe lumea asta nu trăiește într-o stare mai jalnică decât mine. Inimile milostive se împuținează. Nu mi se mai dă nimic. Haina mi s-a tocit. Nu am sandale, nu am nici stra­chină! – căci am împărțit familiei și săracilor toate bunurile mele, fără a-mi opri nici o para. Or, chiar și pentru a-mi face rost de sculele necesare muncii mele, tot mi-ar trebui niște bani. Nu mulți! o mică sumă!... aș chibzui-o.

Părinții de la Niceea, în robe de purpură, stăteau, ca magii, pe tronuri, de-a lungul peretelui; și au fost ospătați la un banchet și copleșiți de onoruri, mai cu seamă Pafnutie, pentru că e chior și șchiop, de pe vremea persecuției lui Dioclețian! Împăratul i-a sărutat de câteva ori ochiul scurs; ce prostie. Dealtminteri, Sino­dul avea membri cât se poate de infami! Un episcop din Sciția, Teofil; un altul din Persia, Ioan; un văcar, Spiridon! Alexandru era prea bătrân. Atanasie ar fi trebuit să se arate mai blând cu Ari­enii, pentru a obține de la ei concesii.

Și ei ar fi făcut. N-a vrut însă să mă asculte. Cel care vorbea împotriva mea – un tânăr cu barba creață – îmi arunca, foarte calm, obiecții viclene; și, în timp ce eu îmi căutam cuvintele, ei mă priveau cu răutate, lătrând ca niște hiene. Ah! de ce nu-l pot hotărî pe împărat să-i surghiunească, sau mai degrabă să pună să fie biciuiți, sfârtecați, să-i văd chinnindu-se. Căci și eu îndur multă suferință!

Sleit de puteri se sprijină de colibă.

Mă simt sfârșit pentru că am postit prea mult. Dacă aș mânca... o bucată de carne, măcar o singură dată.

Închide ochii vlăguit.

Ah! carnea sângerie... un ciorchine de strugure din care să muști... laptele covăsit care tremură într-o strachină!...

Dar ce-i cu mine?... Ce am?... Simt cum inima-mi crește ca marea ce se umflă înainte de furtună. O nespusă moleșeală mă cuprinde, și prin aerul cald mi se pare că plutește un miros parfu­mat de păr de femeie, deși nici o femeie n-a venit pe-aici...

Se întoarce spre cărarea ce șerpuiește printre stânci.

Pe aici sosesc ele, legănându-se în litierele purtate de brațele negre ale eunucilor. Coboară și, împreunându-și mâinile cu degete încărcate de inele, îngenunchează. Îmi povestesc neliniștile lor. Le chinuie nevoia unei voluptăți supraomenești; ar vrea să moară, au visat zei care le cheamă; și faldurile rochiilor lor îmi ating picioarele. Eu le resping. „O, nu, spun ele, încă nu! Ce trebuie să fac?" Orice penitență li se pare binevenită. Le vor pe cele mai aspre, vor să împartă supliciile cu mine, să trăiască în pustietatea mea.

E multă vreme de când n-am mai văzut nici una! Poate că or mai veni! De ce nu? Dacă deodată... aș auzi clinchetul unor zur­gălăi de catâr prin munți. Mi se pare...

Anton se cațără pe o stâncă de lângă cărare; și se apleacă, sfredelind bezna cu privirea.

Da, acolo jos, în adâncuri, se mișcă ceva, de parc-ar fi niște oameni ce caută drumul. Ea e acolo! S-au rătăcit.

Strigă:

Prin partea asta! vino! vino!

Ecoul repetă: Vino! vino!

Înmărmurit de uinure, lasă brațele să-i cadă pe lângă trup.

Ce rușine! Vai! sărmane Anton!

Și pe dată aude pe cineva șoptind: „Sărmane Anton!"

Cine-i acolo! Răspunde!

Vântul care se strecoară printre stânci scoate sunete modulate; și în sonoritatea lor confuză, el distinge voci, ca și cum aerul ar vorbi. Sunt șoptite, și insinuante, șuierătoare.

Prima

Vrei femei?

A doua

Sau mai degrabă grămezi de arginți?

A treia

O sabie strălucitoare?

Celelalte

– Întregul popor te admiră.

– Dormi!

– Îi vei măcelări, da, îi vei măcelări!

În același timp obiectele se transformă. Pe marginea falezei, bătrânul palmier, cu smocul lui de frunze galbene, devine torsul unei femei ce se pleacă peste abis și al cărei păr bogat se leagănă în vânt.

Anton

se întoarce spre colibă; și laița pe care se află cartea cea mare, cu paginile încărcate de litere negre, i se pare a fi un arbust năpădit de rândunele.

E, fără îndoială, din pricină că flacăra torței pâlpâie... S-o sting!

O stinge, bezna e adâncă.

Și, dintr-o dată, trec prin văzduh, la început o băltoacă de apă, apoi o prostituată, colțul unui templu, figura unui soldat, un car cu doi cai albi, ce se cabrează.

Aceste imagini apar brusc, cu zvâcnituri, detașându-se pe întunecimea nopții ca niște picturi purpurii pe abanos.

Mișcarea li se accelerează. Defilează cu o repeziciune amețitoare. Iar alteori se opresc și pălesc treptat, se topesc; sau zboară și deîndată se ivesc altele.

Anton închide ochii.

Ele se înmulțesc, îi înconjoară, se năpustesc asupră-i. O groază nespusă îl cuprinde; și nu mai simte nimic altceva decât un spasm arzător în epigastru. În ciuda vacarmului din capul său, percepe o tăcere enormă ce-l separă de restul lumii. Încearcă să vorbească: îi este cu neputință. De parcă întreaga alcătuire a ființei sale s-ar destrăma; și, în cele din urmă, Anton se prăvălește pe rogojină.

II

Și-atunci, o umbră uriașă, mai subtilă decât umbra naturală, și care e tivită pe margini cu alte umbre, se-ntinde pe pământ.

E Diavolul, care stă sprijinit în coate de acoperișul colibei, adăpostind sub cele două aripi ale sale – ca un liliac ce și-ar alăpta puii – cele Șapte Păcate Capitale, ale căror capete schimonosite se zăresc nedeslușit.

Anton, cu ochii tot închiși, se desfată în trândăveală; își întinde mădu­larele pe rogojină.

Și i se pare moale, din ce în ce mai moale, – căci aceasta se umflă, se înalță, devine un pat, iar patul o barcă; în jurul ei clipocesc valurile.

La dreapta și la stânga, se ridică două limbi de pământ negru, pe care te întind ogoare bine lucrate, cu câte un sicomor din loc în loc. În depărtare se aud clopoței, tobe și cântece. Sunt oameni care se duc la Canope, să doarmă în templul lui Serapis, ca să aibă vise. Anton știe acest lucru; – și alunecă, împins de vânt, printre cele două taluzuri ale canalului. Frunzele de papirus și florile roșii de nufăr, mai mari decât un om, se apleacă peste el. Stă întins în barcă; o vâslă, în partea din spate a bărcii, atârnă în apă. Din când în când se simte o adiere călduță, iar trestiile subțiri se izbesc unele de altele. Murmurul valurilor mărunte se potolește. Îl cuprinde somnul. Visează că este un pustnic în Egipt.

Atunci se trezește tresărind.

Am visat?... totul era atât de limpede încât mă îndoiesc. Simt o arsură pe limbă! Mi-e sete!

Intră în colibă și caută, la întâmplare, peste tot.

Pământul e umed!... Dar ce, a plouat? Ia te uită! cioburi! mi s-a spart ulciorul!... dar burduful unde-i?

Îl găsește.

Gol! cu desăvârșire gol!

Ca să cobor până la fluviu mi-ar trebui pe puțin trei ceasuri, și noaptea e atât de adâncă încât n-aș izbuti să găsesc drumul. Mărun­taiele se răsucesc în mine. Unde-i pâinea?

După ce caută multă vreme, găsește o coajă de pâine mai mică decât un ou.

Ce s-a-ntâmplat? Mi-au mâncat-o șacalii? Ah, ce blestemăție!

Și de furie aruncă pâinea pe jos.

În aceeași clipă apare o masă încărcată cu toate bunătățile.

E acoperită cu o pânză ca de păianjen, striată precum bentițele sfincșilor, și emană ondulații luminoase. Pe ea se găsesc hălci uriașe de carne sângerie, pești mari, păsări cu pene, patrupede nejupuite, fructe cu un colorit aproape omenesc; și bucăți de gheață albă, și cupe de cristal violet ce scânteiază în lumină. Anton vede în mijlocul mesei un mistreț ce fumegă prin toți porii, cu labele așezate sub burtă și cu ochii pe jumătate închiși; – și gândul că poate mânca acest nemaipomenit animal îi produce o nemărginită bucurie. Apoi mai sunt lucruri pe care nu le-a mai văzut niciodată, tocături de carne de culoare neagră, mâncăruri cu aspic auriu, sosuri în care plutesc ciuperci precum nuferii pe eleșteie, creme atât de spumoase încât seamănă cu norii.

Și aroma tuturor acestora îi aduce în nări mirosul sărat al Oceanului, prospețimea izvoarelor, parfumul tare al pădurii. Își dilată nările cât poate; îi curg balele de poftă; își spune că are mâncare pentru un an, pentru zece, pentru toată viața.

Pe măsură ce își plimbă ochii holbați peste bucate apar altele, formând o piramidă ale cărei muchii se prăbușesc. Vinurile încep să curgă, peștii să se zbată, sângele să clocotească în talere, pulpa fructelor să se apropie de el ca niște buze îndrăgostite; și masa se ridică până la pieptul lui, până la bărbie – dar numai cu o singură farfurie și cu o singură pâine, care se găsesc chiar dinaintea lui.

Ia pâinea. Alte pâini apar.

Sunt toate pentru mine!... toate! dar...

Anton se dă înapoi.

În loc de una, iată câte sunt acum!... Asta-i o minune, la fel ca aceea pe care a făcut-o Domnul nostru Iisus Hristos!

În ce scop? Vai! Căci și toate celelalte sunt de neînțeles! Ah! piei, diavole, piei! piei!

Dă cu piciorul în masă. Masa dispare.

Nu mai e nimic? nu!

Răsuflă ușurat.

Oh! ispita era mare. Dar nu m-am prins în mrejele ei!

Își înalță capul, și se poticnește de un obiect sunător.

Dar asta ce mai e?

Anton se apleacă.

Ia te uită, un potir! L-o fi pierdut vreun călător. Nimic neo­bișnuit...

Își umezește degetul și freacă potirul.

Strălucește! e din metal! Numai că nu prea îmi dau seama...

Aprinde torța și se uită mai îndeaproape la potir.

E de argint, cu granulații pe margine; și pe fund are o medalie. Desprinde medalia cu unghia.

E o monedă care valorează... între șapte și opt drahme; ba mai mult. Dar n-are importanță! oricum, aș putea să-mi procur cu ea o piele de oaie.

O raza a torței luminează potirul.

Nu se poate! e din aur! da!... e în întregime din aur!

O altă monedă, mai maire, se găsește pe fundul potirului. Iar sub ca mai descoperă altele.

Dar astea reprezintă o sumă... destul de mare ca să cumpăr trei boi... și un petec de pământ!

Acum potirul e plin cu monezi de aur.

Ce-mi văd ochii! cu astea se pot cumpăra o sută de sclavi, oșteni, o mulțime...

Granulațiile de pe margine se desprind, formând un șirag de perle.

Cu bijuteriile astea ai putea s-o cucerești chiar și pe soția Împă­ratului!

Dintr-o singură mișcare, Anton își trece șiragul pe încheietura mâinii. Ține potirul cu stânga, și cu celălalt braț ridică torța ca să-l lumineze mai bine. Ca apa care se revarsă dintr-un vas prea plin, din el curg valuri-valuri – în așa fel încât formează pe nisip nn morman – de diamante, rubine și safire amestecate cu mari monezi de aur pe care sunt bătute efigii de regi.

E-adevărat? e-adevărat? stateri, cicli, dariei, ariandici! Alexan­dru, Demetrius, Ptolemeii, Cezar! dar nici unul din ei nu a avut atâta aur! Nimic nu mai e cu neputință! s-a terminat cu suferința! și această strălucire care-mi ia vederea! Ah! inima-mi crește de bucurie! ce plăcut e! da! da!... și încă mai vreau... niciodată n-o să am de ajuns. Oricât aur aș arunca în mare, tot mi-ar mai rămâne. Dar de ce să arunc? Voi păstra întreaga comoară, fără să spun nimănui: o să pun să mi se sape în stâncă o încăpere ce va fi căp­tușită cu plăci de bronz – și voi intra în ea numai ca să calc pe grămezile de aur; să-mi cufund brațele în ele ca în niște saci cu grâu. O să mă frec pe față cu aur, și-o să mă culc pe nestemate!

Lasă torța din mână ca să cuprindă grămada cu brațele și cade cu pieptul pe pământ.

Se ridică. Locul e cu desăvârșire gol.

Ce-am făcut?

Dacă aș fi murit în clipa aceea, de iad aveam parte! pentru veșnicie!

Tremură din toate mădularele.

Sunt oare blestemat? Ba nu! a fost greșeala mea! mă las prins în toate capcanele! Nu cred că există cineva mai nerod și mai jos­nic decât mine. Aș vrea să mă bat, sau mai degrabă să mă smulg din propriu-mi trup! E prea multă vreme de când mă tot înfrânez! Trebuie să mă răzbun, să lovesc, să ucid; de parcă aș avea în su­flet o haită de animale sălbatice. Aș vrea să fiu în mijlocul unei mulțimi și să dau cu securea în dreapta și-n stânga... Ah! un pumnal! pumnal!...

Se aruncă asupra cuțitului său, pe care tocmai îl zărește. Cuțitul îi scapă din mână, și Anton rămâne sprijinit de peretele colibei, cu gura căscată, nemișcat, cataleptic.

Toate din jur au dispărut.

Se crede la Alexandria, pe Paneum, munte artificial înconjurat de o scară în spirală, care se ridică în mijlocul orașului.

În fața lui se întinde lacul Mareotis, la dreapta marea, la stânga câmpiile și, chiar sub ochii lui, o îngrămădeală confuză de acoperișuri plate, străbă­tută de la miazăzi la miazănoapte și de la răsărit la apus de două străzi ce se încrucișează și alcătuiesc, pe toată lungimea lor, un șir de porticuri cu capiteluri corintice. Casele care dau spre această dublă colonadă au ferestre cu geamuri colorate. Din unele ies în afară enorme colivii de lemn, în caro vântul se năpustește cu furie.

Monumente cu arhitectură foarte felurită se înghesuie unele lângă altele. Piloni egipteni domină temple grecești. Obeliscuri apar ca niște lănci printre creneluri de cărămidă roșie. În mijlocul piețelor se înalță statui ale lui Hermes cel cu urechile ascuțite și ale lui Anubis cel cu cap de câine. Anton zărește prin curți mozaicuri și vede covoare atârnate de grinzile tavanelor.

Îmbrățișează, dintr-o singură privire, cele două porturi (Marele-Port și Eunoste), rotunde amândouă ca două circuri, și pe care le desparte un dig ce leagă Alexandria de insulița stâncoasă unde se ridică turnul Farului cvadrungular, înalt de cinci sute de coți și cu nouă etaje, – cu un morman de cărbuni negri fumegând în vârf.

În porturile principale se văd mici porturi interioare. Digul, la fiecare din capete, se termină cu un pod așezat pe coloane de marmură împlântate în mare. Pe dedesubt trec corăbii cu pânze; și nave grele încărcate cu mărfuri, bărci cu incrustații de fildeș, gondole acoperite cu un baldachin, trireme și bireme, tot soiul de vase circulă sau staționează lângă cheiuri.

În jurul Marelui-Port e un șir neîntrerupt de construcții regale; palatul Ptolemeilor, Museumul, Posidiurnul, Cezareumul, Timoniumul unde s-a refugiat Marc-Antoniu, Soma în care se află mormântul lui Alexandru; – în vreme ce în cealaltă extremitate a orașului, într-o mahala, lângă Eunoste, se zăresc ateliere în care se fabrică sticla, parfumuri și papirus.

Neguțători ambulanți, hamali, catârgii aleargă, se ciocnesc unii de alții. Ici-colo, un preot al lui Osiris cu o piele de panteră pe umăr, un soldat roman cu coif de bronz, mulți negri. În pragul prăvăliilor se opresc femei, artizanii lucrează; și de scârțâitul carelor se sperie și își iau zborul păsările care ciugulesc pe jos rămășițele aruncate de casapi și resturi de pește.

Peste uniformitatea caselor albe, desenul străzilor aruncă parcă o rețea neagră. Piețele năpădite de ierburi par niște buchete verzi, uscătoriile boiangeriilor pete de culori, ornamentele de aur de pe frontoanele templelor puncte luminoase, – toate acestea fiind cuprinse în incinta ovală de ziduri cenușii, sub bolta cerului albastru, lângă marea încremenită.

Dar mulțimea se oprește și privește înspre apus, de unde vin enorme trâmbe de praf.

Sunt călugării din Tebaida, îmbrăcați în piei de capră, înarmați cu ciomege, care urlă un imn războinic și religios cu acest refren: „Unde sunt aceia? Unde sunt aceia?"

Anton își dă seama că vin să-i ucidă pe Arieni.

Dintr-o dată străzile se golesc, – nu se mai vede țipenie de om.

Acum Pustnicii sunt în oraș. Năprasnicele lor ciomege, țintuite cu piroane, se învârtesc prin aer ca niște sori de oțel. Se aude larma lucrurilor sfărâmate prin case. Din când în când se face liniște. Apoi izbucnesc urlete.

De la un capăt la altul al străzilor, oamenii înspăimântați aleargă necontenit.

Mulți dintre ei sunt înarmați cu sulițe. Uneori două grupuri se întâlnesc și se contopesc într-unul singur; și această grămadă de oameni alunecă pe lespezi, se desface, se culcă la pământ. Dar bărbații cu plete lungi se ivesc întruna.