La țigănci

La țigănci de MIRCEA ELIADE (Născut în 1907)

In tramvai, căldura era încinsă, năbușitoare. Traversînd grăbit coridorul își spuse: „Ești un om cu noroc, Gavrilescule !” Zărise un loc liber, langă o fereastră deschisă, la celălalt capăt al vagonului. După ce se așeză, își scoase batista și-și șterse îndelung fruntea și obrajii. Apoi înfășură batista pe sub guler, în jurul gîtului, își încăpu ‘să-și facă vînt cu pălăria de paie. Bătrînul din fața lui îl privise tot timpul concentrat parcă s-ar fi trudit să-și aducă aminte unde îl mai văzuse. Pe genunchi ținea cu mare grijă o cutie de tablă.
— E teribil de cald ! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit așa călduri din 1905!…
Gavrilescu clatină din cap continuînd să-și facă vînt cu pălăria :
— E cald într-adevăr, spuse. Dar cînd este omul cult, le suportă mai ușor pe toate. Colonelul Lawirence, bunăoară. Știți ceva de Colonelul Lawrence ?
— Nu.
— Păcat. Nici eu nu prea știu mare lucru. Dacă s-ar fi urcat în tramvaiul ăsta, i-aș fi întrebat. îmi place să intru în vorbă cu oameni culți. Tinerii aceștia, domnul meu, erau desigur, studenți. Studenți eminenți. Așteptam cu ei în stație și i-am ascultat. Vorbeau despre un anume Colonel Lawrence și de aventurile lui în Arabia. Și ce memorie ! Recitau pe idinafară pagini întregi din cartea Colonelului. Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arșița care l-a întîmpinat pe el, pe Colonel, undeva în Arabia, și care l-a lovit în creștet, l-a lovit ca o sabie… Păcat că.
nu pot să mi-o aduc aminte, cuvînt cu cuvînt. Arșița aceea teribilă a Ârabiei l-ai lovit cu o sabie. L-a lovit în creștet ca o sabtie, amuțindu-l.

Taxatorul îl ascultase zîmbind, apoi îi întinse biletul. Gavrilescu își puse pălăria pe cap și începu să se caute în buzunare.
— îmi cer iertare, șopti el după cîteva clipe, neizbutind să găsească portmoneul. Niciodată nu știu unde4 pun.
— Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neașteptată voie bună. Avem timp. Că n-am ajuns încă la țigănci…
Și întorcandu-ise spre bătrîn, îi făcu semn cu ochiul. Bătrînul roși și strîhse, nervos, cu amîndouă mîinile, cutia de tablă. Gavrilescu întinse o bancnotă și taxatorul începu să numere mărunțișul zâmbind.
— E o rușine ! șopti bătrînul cîteVa clipe în urmă. E nepermis !
— Toată lumea vorbește, spuse Gavrilescu, reîncepînd să-și facă vînt cu pălăria. E drept, pare o casă frumoasă, .și ce grădină !… Ce grădină !… repetă el clătinînd din cap, cu admirație. Uitați-vă că începe să ;se zărească, adăugă el aplecîndu-se puțin ca să vadă mai bine.

Câțiva bărbați apropiară ca din întîmplare frunțile de ferestre.
— E o rușine, repetă bătrînul privind sever înaintea lui.
Ar trebui interzis.
— Sînt nuci bătrîni, continuă Gavrilescu, de aceea e atîta umbră și răcoare. Am auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizaci-patruizeci de ani. O fi adevărat ?
Dar bătrînul se prefăcu că nu aude. Gavrilescu se întoarse către unul din vecini care privise îngîhdura’t pe fereastră :
— Sînt nuci bătrîni de cel puțin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atîta umbră. Pe o arșiță ca asta, e o plăcere. Ferice de ei…

— De ele, spuse vecinul fără sănși ridice ochii. Sînt țigănci…
— Așa am auzit și eu, continuă Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămînă. Și vă dau cuvîntul meu de onoare, nu s-a întâmplat o singură dată să nu aud vorbindu-se de ele, de țigănci. Le cunoaște cineva ? Mă întreb : de unde au venit ?
— Au venit de mult, spuse vecinul.
— Sînt aici de douăzeci și unu de ani, îl întrerupse cineva. Cînd am venit eu întâi .și întîi în București, țigăncile astea erau tot aici. Dar grădina era mult mai mare.’ Nu se clădise încă Liceul…
— Eu, cum vă spuneam, reîncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămîna. Pentru păcatele mele, sînt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă îhicercînd să zîmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist…
— Atunci vă cunosc, spuse deodată bătrînul întoreînd capul. Sunteți d-l Gavrilescu, profesor de pian. Aim o nepoțică și i-ați dat lecții acum cinci-șase ani. Mă tot întrebam de unde imi-e cunoscută figura dumneavoastră.
— Da, eu sînt, reluă Gavrilescu. Dau lecții de pian, umblu mult cu tramvaiul.

Primăvara dînd nu e prea cald și adie vântul, e o plăcere. Stai ila o fereastră ca aista și din fuga tramvaiului vezi tot grădini înflorite. Cum vă spuneam, pe linia asta umblu de trei ori pe ‘săptămînă. Și aud mereu vorbindu-se de țigănci. De multe ori mi-am pus întrebarea : Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sînt țigănci, mă rog, de unde au ele atația bani ? O casă ca asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane.
— E o rușine ! exclamă din nou bătrînul întoreînd capul cu dezgust.
— Și mi-am mai pus și o altă întrebare, continuă Gavrilescu. Judecind după cît cîștig eu, o sută de lei lecția, ar trebui zece mii de lecții să facă un milion. Dar vedeți că lucrurile nu sînt atac de simple. Să presupunem că aș avea 20 de ore pe săptămîna tot mi-ar trebui 500 de săptămîni, adică aproape zece ani, și mi-ar trebui 20 de eleve cu 20 de piane. Dar problema vacanțelor de vară, cînd îmi rămîn doar două-trei eleve ? Dar vacanțele de Crăciun și de Paști ? Toate orele astea pierdute sînt pierdute și pentru milion. Așa că n-ar fi vorba de 500 de săptămâni cu 20 de ore, și 20 de eleve cu 20 de piane pe săptămînă, ci mult -mai mult, mult mai mult !
— E adevărat, spuse unul din vecini. în zilele noastre nu se mai învață la pian.
— Ah ! exclamă deodată Gavrilescu, lovindu-se cu pălăria pe frunte. Simțeam că-mi lipsește ceva și nu-mi dădeam seama ce. Servieta ! Am uitat servieta cu partituri.

M-am luat de vorbă cu Mame Voitinovici, mătușa Otiliei, și-am uitat servieta… Ce ghinion !… adăugă scoțîndu-și batista de sub guler și băgînd-o în buzunar. Pe arșița asta, ia-o, Gavrilescule, înapoi cu tramvaiul pînă în strada Preoteselor…
Privi deznădăjduit în jurul lui, parcă ar fi așteptat să-l oprească cineva. Apoi ,se ridică brusc :
— Imi pare bine de cunoștință, spuse, scoțîndu-și pălăria și înclinîndu-se ușor de mijloc.
Apoi ieși repede pe platformă, chiar în clipa cînd se oprea tramvaiul. Coborînd, Gavrilescu regăsi arșița și mirosul de asfalt topit. Traversă cu greutate strada ca să aștepte tramvaiul spre direcția opusă. Gavrilescule, șopti, atenție ! că parcă-parca ai începe să îmbătrânești. Te ramolești, îți pierzi memoria. Repet: atenție ! că n-ai dreptul. La 49 de ani bărbatul este în floarea vtîrstei… Dar se simțea obosit, istovit și se lăsă să cadă pe bancă, în plin soare. Iși scoase batista și începu să se șteargă pe față. Asta îmi aduce aminte de ceva, își spuse ca să-și dea curaj. Un mic efort, Gavrilescule, un mic efort de memorie. Undeva, pe o bancă, fără un ban în buzunar.

Nu era așa de cald, dar era tot vară… Privi în jurul lui strada pustie, casele cu obloanele trase, cu storurile lăsate, parcă ar fi fost părăsite. Pleacă lumea la băi, își spuse, mîine, poimîine, plecă își Otilia. Și atunci își aminti: era la Charlottenburg ; se afla, tot ca acum, pe o bancă, în soare, dar atunci era nemîncat, fără un ban în buzunar. Cînd ești tânăr și ești artist, le suporți pe toate mai ușor, își spuse. Se ridică și făcu câțiva pași în stradă, să vadă dacă se zărește tramvaiul. Umblind, parcă arșița își pierdea din văpaie. Se întoarse și, lipindu-se de zidul unei case, își scoase pălăria și începu sănși facă vînt.
La vreo sută de metri în susul străzii era parcă o oază de umbră. Dintr-o grădină se revărsau, înalte, deasupra trotuarului, raimuri stufoase, compacte, de tei. Gavrilescu le privea fascinat, șovăind. întoarse încă o dată capul în direcția tramvaiului, apoi porni hotărît cu pași mari, ținîndu-se pe lîngă ziduri. Cînd ajunse, umbra i se păru mai puțin deasă. Dar se simțea totuși răcoarea grădinii și Gavrilescu începu să respire adînc, dîndu-și puțin capul pe spate. Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare, își spuse visător. Se apropie de poarta cu grilaj și cercetă igrădina. Pietrișul fusese udat de curînd, și i se vedeau rondurile cu flori, iar în fund un bazin înconjurat cu pitici. Auzi în acea clipă tramvaiul trecînd cu un uruit uscat pe lîngă el, și întoarse capul. Prea tîrziu ! exclamă, zîmbind. Zu-spat! adăugă și, înălțand brațul, îi făcu semn cu pălăria multă vreme, ca în Gara de Nord, cînd, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lingă Miinchen.

Apoi, cuminte, fără grabă, începu să înainteze. Ajuns la stația următoare, își scoase haina și se pregăti să aștepte, cînd îl lovi deodată mirosul amărui al frunzelor de nuc strivite între degete. Intoarse capul și privi în jurul lui. Era singur. Cît putea vedea cu ochii trotuarul era pustiu. Nu îndrăznea să privească cerul, dar simțea deasupra capului aceeași lumină albă, incandescentă, orbitoare, și simțea văpaia fierbinte a străzii lovindu-l peste gură, peste obraji. Porni atunci la drum, resemnat, cu haina sub braț, cu pălăria trasă apăsat pe frunte. Cînd zări de departe umbra deasă a nucilor, simți cum începe să i se bată inima, și grăbi ușor pasul. Aproape ajunsese cînd auzi tramvaiul gamînd metalic în urma lui. Se opri, și-l salută lung cu pălăria. Prea tîrziu ! exclamă. Prea tîrziu !…
La umbra nucilor îl întîmpină o neașteptată, nefirească răcoare, și Gavrilescu rămase o clipă derutat, zîmbind. Parcă s-ar fi aflat dintr-o dată într-o pădure, la munte. Incepu să privească uluit, aproape cu respect, arborii înalți, zidul de piatră acoperit cu iederă, și pe nesimțite îl cuprinse o infinită tristețe. Atîția ani trecuse cu tramvaiul prin fața acestei grădini, fără să aibă o singură dată curiozitatea să se coboare și s-o privească andeaproape. Inainta încet, cu capul ușor aplecat pe spate, privind creștetele înalte ale arborilor. Și deodată se trezi în fața porții, și acolo, parcă ascunsă de mult, pîndindu -l, îi ieși în față o fată tînără, frumoasă și foarte oacheșă, cu salbă de cercei mari de aur.

Apucîndu-l de braț, îl întrebă în șoaptă :
— Poftiți la țigănci ?
Ii zîmbi cu toată gura, și cu ochii, și, văzîndu-l că șovăie, îl trase ușor de braț în curte. Gavrilescu o urmă fascinat: dar după cîțiva pași se opri, parcă ar fi vrut ‘să ‘spună ceva.
— Nu vreți la țigănci ? îl întrebă din nou fata, coborînd și mai mult glasul.
Il privi scurt, adînc, în ochi, apoi îi luă mîna și-l conduse repede către o căsuță verde, pe care anevoie ar fi bănuit-o acolo, ascunsă între tufe ‘mari de ‘liliac și boz. Deschise ușa iși-l împinse ușor înainte. Gavrilescu pătrunse într-o penumbră curioasă, parcă ferestrele ar fi avut geamuri albastre și verzi. Auzi, depărtat, apropiiradu-se tramvaiul, și uruitul metalic i se păru atît de insuportabil încît își duse mima la frunte. Cînd zgomotul se pierdu, descoperi lîngă el, așezată la o masă cu picioarele scurte, cu o ceașcă cu cafea înainte, o bătrînă care-l privea curios, așteptînd să se trezească.
— Ce-ți dorește inima pe ziua de azi ? îl întrebă ea. O țigancă, o grecoaică, o nemțoaică…
— Nu, o întrerupse Gavrilescu ridicînd brațul. Nu nemțoaică.
— Atunci, o țigancă, o grecoaică, o evreică, reluă bătrîna..
Trei sute de lei, adăugă.
Gavrilescu zîmbi cu gravitate.
— Trei lecții de pian ! exclamă el începînd să se caute în buzunare. Fără să mai socotim tramvaiul dus și întors.
Bătrîna sorbi cafeaua și rămase pe gînduri.
— Ești muzicant ? îl întrebă ea deodată. Atunci are să-ți placă.
— Sînt artist, spuse Gavrilescu scoțînd rînd pe rînd mai multe-batiste umede dintr-un buzunar al pantalonilor și trecîndu-le metodic, una cîte una, în celălalt buzunar.

Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet… Vă cer iertare, adăugă stînjenit, așezîndu-și pălăria pe măsuță și începînd să depună în ea obiectele pe care le scotea din buzunare. Niciodată nu găsesc portmoneul cînd trebuie…
— Nu e grabă, spuse bătrîna. Avem timp. Nu e nici trei…
— Vă cer iertare dacă vă «contrazic, o întrerupse Gavrilescu,. dar cred că vă înșelați. Trebuie să fie aproape patru. La trei am terminat eu lecția cu Otilia.
— Atunci isă știi că iar a stat ceasul, șopti bătrîna căzînd din nou pe gînduri.
— Ah ! în sfîrșit, exclamă Gavrilescu arătîndu-i triumfător portmoneul. Era acolo unde trebuia să fie… Numără bancnotele și i le întinse.
— Să -l duci la bordei, spuse bătrîna ridicînd privirile. Gavrilescu se simți apucat de mînă și, întorcînd speriat capul,
regăsi lîngă el fata care-l ispitise în poartă. O urmă intimidat, purtînd sub braț pălăria încărcată de obiecte.
— Să le ții bine minte, îi spuse fata. Să nu le încurci: o țigancă, o grecoaică, o evreică…
Se opri și, privindu-l o clipă, adînc, în ochi, izbucni într-un rîs scurt, tăcut. Gavrrlescu tocmai începuse să-și transporte diferitele obiecte din pălărie în buzunare.
— Ah ! făcu el. Eu sînt artist. Dacă ar fi fost după mine, eu aș fi rămas aici, MI boschetele atstea, și arătă teu pălăria spre copaci, îmi place natura. Și pe o arșiță ca asta, să poți respira aer curat, în răcoarea asta, ica la munte… Dar unde mergem ? întrebă, văzînd că fata se apropie de un gard de lemn și deschide portița.
— La bordei… Așa a spus baba… îl apucă din nou de braț șl—1 trase după ea. Intrară într-o grădină neîngrijită, cu trandafiri și crini pierduți printre bălării și tufe de măceș. Căldura începea isă ise simtă din nou și Gavrilescu șovăi, dezamăgit.
— Îmi făceam iluzii, spuse. Venisem pentru răcoare, pentru natură…
— Așteaptă pînă oi intra în bordei, îl întrerupse fata arătîn-du-i cu brațul o căsuță veche, părînd pe jumătate părăginită, care se deslușea în fundul grădinii.

Gavrilescu își puse pălăria pe cap și o urmă posomorit. Dar cînd ajunse în tindă, simți că iniima începe să-i bată din ce în ce ‘mai puternic, și se opri.
— Sînt emoționat, spuse, nu-imi dau .seama de ce…
— Să nu bei prea multă cafea, șopti fata deschizînd ușa și împingîndu-l înăuntru.
Era o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trăise și în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereții. începu să înainteze, că’lcînd pe covoare din ce în ce mai groase și mai moi, ca și cum ar fi călcat pe saltele, și cu fiecare pas bătaia inimii se accelera, pînă ce îi fu frică să mai înainteze, și se opri. In acea clipă se isimți deodată fericit, parcă ar fi fost din nou -tânăr, și toată lumea ar fi fost a lui, și Hildegard ar fi fost de asemenea a lui.
— Hildegard ! exclamă el adresîndu-ise fetei. Nu m-am mai gîndit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieții mele !…
Dar, întoreînd capul, își dădu seama că fata plecase. Sifmți aturici în nări un parfum sfios și exotic, și o dată auzi bătînd din palme și odaia începu să se lumineze într-un chip misterios, ca și cum perdelele ar fi fost trase încet, foarte încet, una după alta, lăsînd să pătrundă treptat lumina după-amiezei de vară. Gavrilescu avu timp să observe că nici o perdea nu se imișcase, înainte de a da cu ochii de trei fete tinere care se aflau la cîțiva metri în fața lui, bătînd ușor din palme și rîzînd.
— Așa ne-ai ales, spuse una din ele. O țigancă, o grecoaică, o evreică…
— Dar să vedem dacă ai să ne ghicești, spuse a doua.
— Să vedem dacă ai să știi care-i țiganca, adăugă a treia. Gavrilescu lăsase să-i cadă pălăria ide paie, și ile privea fix,
împietrit, ca și cum nu le-ar fi văzut, ca și cum ar fi privit altceva, dincolo de ele, dincolo de paravane.
— Mi-e sete ! șopti el deodată, și—șl duse mina la gît.
— Ți-a trimis baba cafea, spuse una din fete.

Dispăru după un paravan și se întoarse cu o tavă rotunda de lemn, pe care se afla o ceașcă cu cafea și un ibric. Gavrilescu apucă ceașca și o dădu peste cap, apoi i-o
întinse zîmibind.
— Mi-e teribil de sete, șopti.
— Asta o să fie fierbinte, că e din ibric, spuse fata umplîn-du-i ceașca. S-o bei încet…
Gavrilescu încercă să soarbă, dar cafeaua era atât de fierbinte înot își fripse buzele, și atunci așeză descurajat ceașca pe tavă.
— Mi-e sete ! repetă el. Daică aș putea să beau puțină apă. Celelalte două fete dispărură după paravan și se întoarseră repede cu două tăvi pline.
— Ți-a trimis baba dulceață, spuse una din ele.
— Dulceață de trandafiri iși șerbet, adăugă cealaltă.
Dar Gavrilescu zări cana plină cu iapă, și deși văzuse alături paharul gros de sticlă verde, brumată, apucă, cu aimînidouă mîi-niîe, cana și o duse la gură. Bău îndelung, gîlgîind, dîndu-și capul pe spate. Apoi oftă, așeză cana pe tavă și scoase din buzunar una din batiste.
— Domnișoarelor! exclamă el îneepînd să se șteargă pe frunte, tare mi-a fost sete. Auzisem de unul, ColoneM Lawrence…
Fetele se priviră între ele cu înțeles, apoi izbucniră toate în rik Rffdeau de astă dată din toată inima și din ce în ce mai tare. La început Gavrilescu le privi mirat, apoi fața i se lumină de un mare zîimlbet, și în cele din urmă începu și el să rîdă. Se șterse îndelung cu batista.
— Dacă-imi dați voie să pun și eu o întrebare, vorbi el tîr-ziu : aș fi curios să știu ce v-a apucat.
— RMeam că ne-ai spus Domnișoare, vorbi una din ele. Și aici sîntem la țigănci…
— Nu e adevărat ! o întrerupse alta. Nu te lua după ea că vrea să te păcălească.

Rîdeam că te-ai încurcat iși-ai băut din cană în loc să bei din pahar. Dacă ai fi băut din pahar…
— N-o asculta ! o întrerupse a treia. Vrea să te păcălească. Să-ți spun eu care e adevărul : rîdem că ți-a fost frică…
— I-a fost frică ! I-a fost frică ! repetă a treia. Gavrilescu făcu un pas înainte și înălță solemn brațul :
— Domnișoarelor ! strigă el jignit. Văd că nu știți cu tine aveți de-a face. Eu nu sînt un oarecine. Eu sînt Gavrilescu, artist… Și înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor ide pian, eu am trăit un vis de poet. Domnișoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit își am iubit pe Hildegard !

Una din fete îi apropie un fotoliu și Gavrilescu se așeză sus-pinînd adînc.
— Ah ! începu el după o lungă tăcere. De ce mi-ați adus aminte de tragedia vieții mele? Pentru că, ați înțeles, Hildegard n-a devenit niciodată soția mea. S-a întîmplat ceva, s-a intîmplat ceva teribil…
Fata îi întinse ceașca cu cafea și Gavrilescu începu să soarbă gînditor.
— S-a întîmplat ceva teribil, reluă el tîrziu. Dar ce ? Ce s-a putut întîmpla ? E curios că nu-mi aduc aminte. E adevărat, nu m-am inai gîndit la Hildegard de foarte mulți ani. Mă învățasem cu ideea. îmi spuneam : Gaivrilescu, ce-a fost, a fost ! Așa sînt artiștii, fără noroc. Și deodată, adineaori, intrînd aici, la voi, mi-am adus aminte că am cunoscut și eu o pasiune nobcllă, mi-am adus aminte că am iubit-o pe Hildegard!…

Fetele se priviră între ele și începură să bată din palme.
— Tot eu am avut dreptate, spuse a treia fată. I-a fost frică.
— Da, încuviințară celelalte. Ai avut dreptate : i-a fost frică… Gavrilescu ridică ochii și le privi lung, melancolic.
— Nu înțeleg ce vreți să spuneți…
— Ți-e frică, rosti provocator una din fete, făcînd un pas spre el. Ți-a fost frică de cum ai intrat…
— De aceea ți-a fost atît de sete, vorbi a doua.
— Și de atunci schimbi mereu vorba, adăugă cealaltă. Tu ne-ai ales, dar ți-e frică să ne ghicești.
—- Tot nu înțeleg, încercă Gavrilescu să se apere.
— Trebuia să ne ghicești de la început, continuă a treia fata. Să ghicești care-i țiganca, care-i grecoaica, care-i evreica…

— Încearcă acum, dacă zici că nu ți-e frică, reluă cea dintîi. Ghicește. Care-i țiganca ?
— Care-i țiganca ? Care-i țiganca ? auzi Gavrilescu, ca un ecou, vocile celorlalte.
Zîmbi și le măsură din nou cu privirile.
— Asta-mi place, începu el, simțindu-se deodată bine dispus. Va să zică, dacă ați aflat că sînt artist, voi credeți că trăiesc în nori, că habar n-am cum arată o țigancă…
— Nu schimba iar vorba, îl întrerupse una din fete.
Ghicește-ne !
— Va să zică, reluă Gavrilescu cu încăpățînare, voi credeți că n-am nici atîta imaginație încît să ghicesc cum arată o țigancă, mai ales cînd e tînără, frumoasă și goală…

Căci, firește, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a-ntregul goală, foarte neagră, cu părul și ochii negri, era fără îndoială țigancă. A doua, și ea goală, dar acoperită cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb și strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decît grecoaica. A treia, fără îndoială, era evreica : avea o fustă lungă de catifea vișinie, care-i strîngea trupul pînă la mijloc, lăsîndu-i pieptul și umerii goi, iar părul bogat, roșu aprins, era adunat și împletit savant în creștetul capului.
— Ghicește-ne ! Care-i țiganca ? Care-i țiganca ? strigară toate trei.
Gavrilescu se ridică din fotoliu și, întinzînd brațul spre fata goală și tuciurie din fața lui, rosti solemn :
— Pentru că sînt artist, primesc să fiu pus la încercare, chiar la această încercare copilărească, și răspund: Tu ești țiganca !
în clipa următoare, se simți prins de mîini, și fetele începură să-l învîrtească în cerc, strigînd și șuierînd, și parcă vocile veneau de foarte departe.
— N-ai ghicit ! N-ai ghicit ! auzi el ca prin vis.

Încercă să se oprească, să se smulgă din mîinile acelea care-l învîrteau în iureș, ca într-o horă de iele, dar îi fu peste putință să se desprindă. Simțea în nări dogoarea trupurilor tinere și parfumul acela exotic, depărtat, și auzea în el, dar și în afara lui, pe covor, picioarele fetelor dănțuind. Simțea de asemenea că hora îl poartă ușor, printre fotolii și paravane, către fumul încăperii, dar după cîtva timp renunță să se mai împotrivească — și nu-și mai dădu seama de nimic.
Trezindu-se, dădu cu ochii de fata oacheșă și goală îngenuncheată pe covor, în fața divanului, și se ridică în capul oaselor.
— Am dormit mult ? o întrebă.
— Nici n-ai apucat să dormi, îl liniști fata. Doar ce-ai ațipit.
— Dar ce Dumnezeu mi-ați făcut ? întrebă el ducîndu-și mîna la frunte. Mă simt cam amețit.

Privi cu mirare în jurul lui. Parcă nu mai era aceeași încăpere, și totuși recunoștea, așezate asimetric printre fotolii, divane sau oglinzi, paravanele care-l impresionaseră de cum intrase. Nu-și putea da socoteala cum erau alcătuite. Unele foarte înalte, aproape atin-gînd tavanul, s-ar fi confundat cu pereții dacă, pe alocuri, nu sar fi întins, prin unghiuri ascuțite, pînă la mijlocul odăii. Altele, misterios luminate, păreau a fi ferestre, pe jumătate acoperite’ cu, perdele, deschizîndu-se spre coridoare interioare. Alte paravane, multicolor și curios pictate, sau acoperite cu șaluri și broderii care cădeau în falduri pe covoare, confundîndu-se cu ele, alcătuiau, s-ar fi spus, prin felul cum erau așezate, alcovuri de diferite forme și mărimi. Dar i-a fost de ajuns să-și oprească doar cîteva clipe privirile asupra unui asemenea alcov, ca să înțeleagă că era o iluzie, că, de fapt, ceea ce vedea el erau două sau trei paravane separate careși împreunau imaginile într-o mare oglindă cu ape verzi-aurii. în clipa cînd își dădu seama de iluzie, Gavrilescu simți că odaia începe să se învîrtească în jurul lui, și-și duse din nou mîna la frunte.

— Ce Dumnezeu mi-ați făcut ? repetă el.
— Nu m-ai ghicit, șopti fata cu un zîmbet întristat. Și totuși ți-am făcut semn cu ochiul că nu eu sînt țiganca. Eu sînt grecoaica.
— Grecia ! exclamă Gavrilescu, ridicîndu-se brusc în picioare. Grecia eternă !…
Parcă oboseala iar fi pierit ca prin farmec. își auzea bătăile inimii accelerîndu-i-se, o nemaiîntîlnită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul.
— Cînd eram în dragoste cu Hildegard, continuă exaltat, nu visam decît asta, să facem împreună o călătorie în Grecia.
— Ai fost un prost, îl întrerupse fata. Nu trebuia să visezi, trebuia s-o iubești…
— Aveam 20 de ani și ea nu împlinise încă 18. Era frumoasă. Eram amîndoi frumoși, adăugă.
în acea clipă își dădu seama că era îmbrăcat într-un costum ciudat : avea pantaloni largi asemenea șalvarilor și o tunică scurtă de mătase galben-aurie. Se privi mirat în oglindă, parcă i-ar fi fost greu să se recunoască.

— Visasem să mergem în Grecia, reluă el tîrziu cu un glas mai potolit. Nu, era mai
‘mult decît un vis, era ceva care începuse sa fie real, căci hotărîsem sa plecăm în Grecia foarte curînd după nuntă. Și atunci s-a întîmplat ceva. Dar ce Dumnezeu s întîmplat ? se întrebă după o pauză ducîndu-și mîinile la tîmple. Era tot așa, o 2Î caldă oa asta, o zi teribilă de vară. Am văzut o bancă și m-am îndreptat spre ea, și atunci am simțit arșița lovindu-mă în creștet, lovindu-mă ca o sabie în creștetul capului… Nu, asta e povestea Colonelului Lawrence, asta am aflat-o azi de la studenți, așteptînd tramvaiul. Ah ! dacă aș avea un pian, exclamă el deznădăjduit.

descarcati cartea direct de aici:…