Lovituri din umbra – volumul 1

Lovituri din umbra de Ion Topolog volumul 1 si 2

DE LA DROBETA, PESTE DONARIS PÂNĂ ÎN malul celălalt, se întinde podul damascianului. Apele vuiesc surd pe lângă cele douăzeci de picioare din piatră și, sfârtecate, se leagă dincolo, la vale, într-o platoșă lucitoare, sub lumina moartei Selene. Aici, pe pod, puhoiul roman se scurge încet, dar dincolo, la capătul opus, au loc primele ciocniri între arcașii daci și pedestrii străini, trecuți cu bărcile, în mai multe locuri ale fluviului. Împăratul bănuise că vor fi înfruntați la capătul podului, de aceea, din timp, hotărâse trecerea și cu bărcile, în douăsprezece puncte de pe cursul Donarisului: șase în sus și șase în jos de pod.

Temându-se de încercuirea trupelor de hărțuială, Iartan, căpetenia dacilor, dădu poruncă de retragere în desimea pădurilor, nu fără a lăsa stricăciuni în oameni și animale, în rândurile dușmanilor. E ceas de noapte în idele lui Iulius. Dincolo de portalul monumental al Donarisului ard încă rămășițele jertfei aduse de împărat zeilor, în timp ce pe podul din lemn se scurg trupele auxiliare, în lărgimea celor treizeci și trei de pași, cât măsoară puntea. Balbus și Apolodor urmăresc lucrările de înaintare pe pământul Daciei, prin codrii ei fără capăt. Împăratul, avându-l în stânga pe Lucius Licinius Sura, iar în dreapta pe Tiberius Claudius Livianus, vine pe mijlocul podului în trapul calului, învăluit într-o negură argintie și împărțind poruncile din îndemnul mâinii stângi. Nubienii și scaurii îl zăresc strălucind ca însuși Marte pe scările nesfârșite ale Capitoliului. Inimile însetate de glorie le bat în piepturi puternic, căci dincolo de pod e Dacia, e aurul și argintul, și vinul, e scăparea Romei.

Așa gândește și hispanul, cel vestit prin războaiele de la Rin, stăpânul cetății eterne.

•

Sus, între colții de piatră, se înșiră capete negre și mute. Din nouri rupți se arată iar stăpâna nopții și-n lumina ei, în vale, văd viermuind romanii. Își umflă pieptul bătrânul Ciad și lui Zamolxe se roagă să crească apele, să spele pământul și piatra de dușmani, dar Zamolxe mână apele domol și pământul nu se clatină. Atunci lui Gebeleizis se roagă să răstoarne munții cu totul peste acvilele din vale, cerul să ia foc deasupra lor, dar munții nu se mișcă și cerul doarme liniștit.

La Sarmizegetusa e scăparea.

Bătrânul face un semn și dintr-un salt Tiagar e lângă el. Are brațele de criță și sufletul de miel. Tatăl îi caută ochii și-n inimă simte că-l împinge dorința grea de pace. O clipă îl vede băiețandru, alergând pe câmpul cu ierburi înflorite, pe când își lucrau pământul… Erau acasă și Disbe, mama lui, îi îmbucura privindu-i, pe când torcea părul de capră sau pregătea miedul. Crescuse voinic tare, și mândru, și iute ca un șoim. Îi întrecuse pe toți în prinderea bourului, când i-arunca cu dibăcie în picioare capcana. Putea, ca și el, tatăl, să atingă vârsta bătrâneții lângă Nevina, fata lui Molaz, vecin și bun tovarăș de negoațe. Dar din sat în sat trecu balaurul cu cap de lup, șuierând cumplit a moarte: Război!… Și atunci cu toții apucară scuturile dave, acoperite pe deasupra cu piele aspră și păroasă de bour și alergară la chemarea marelui Decebal. Era noapte lină, dar din cer cădeau aprinse lacrimile zeului Gebeleizis. În toată cetatea fură aprinse torțele: „Moarte!” spuse marele preot Vezina, și „Moarte!” țipară miile de torțe. Acesta fu cuvântul pe care ei, atunci, îl trimiseră dușmanilor, dar nu credeau c-așa de repede le va fi călcat pământul. El și feciorul, cu alții din steagurile de elită ale regelui, fură rânduiți la hotar, să conducă hărțuiala pe drumul dinspre Tapae și să-l vestească pe Decebal de înaintarea romanilor. De atunci obrajii fetei lui Molaz nu s-au mai uscat.

Călare, Tiagar aleargă prin vânturile de miazănoapte, mânat de o urdie de spaime. El duce răspuns lui Decebal de toate câte ochii lui văzură acolo unde înverșunatul Donaris se-ndoaie, scăpând dintre strâmtori. Ca frunza și ca iarba vin romanii și toate semințiile ce li-s supuse, tot trec, tot trec, și nu li se mai vede nici capul și nici coada. La locul ce se cheamă „Între râuri” acvilele s-au împărțit în trei coloane, și una pe la „Tapae” va să vie, iar alta peste munți, pe la „Izvoarele Rhobonului”, și a treia însuși împăratul o conduce, prin țara burilor, pe „Alutus în sus”. Din drumul său, spre Sarmizegetusa, Tiagar se lasă în vale, abătându-se în satul în care s-a născut, s-o vadă pe Nevina. E cale de o bătaie de săgeată. Satul lor seamănă cu un tumul în care doar câinii se aud urlând a pustiu. Nădăjduiește că femeile, bătrânii și copiii să nu se fi tras toți la munte, cu toate că în drum a întâlnit pâlcuri, mulțime șiroind. La casa cu intrare drept de afară, oprește calul înspumat și bate tare-ncet în ușa nou cioplită. N-apucă să bată și a doua oară, că ușa se smulge parcă din țâțâni și-n brațe-i sare, țipând, Nevina. El n-are ce să-i spună bine: romanii vin mereu, ca negurile de grindină. Ea îl roagă mult s-o ia cu el, dar nu e cu putință, căci soarta sa de-acum stă în mâinile acelui ce va pieri cu țara sau va domni pe mai departe-nvingător. Nu este însă timp de stat. Tiagar o saltă sus pe cal și o duce-n goană până la marginea satului. Acolo o coboară, o strânge-n brațe și o-ndeamnă la tărie. Apoi saltă în șaua mică din piele de zimbru, cu pintenul împunge burta calului, și precum cerbul saltă către munți. Nevina stă o vreme pe gânduri, uitându-se în urma lui, apoi se hotărăște să-i țină calea la întoarcere, în locul ce se cheamă Horști. Acolo cerbii vin cu căprioarele de se adapă, iar zânele în nopțile de primăvară joacă cu aleasa lor, zeița Bendis. Se-ntoarce dar, cu grabă acasă, își taie părul auriu, bogat, se leagă peste cămașă și ițari cu niște bete aspre și se apropie de mama sa, Noime. Simțindu-i boarea răsuflării, Noime se ridică în somnul greu ce îl avuse și mai să nu o recunoască.

— Cine ești tu, fata mea? De ce te-ai îmbrăcat așa?

— Plec și eu, mamă. Mă duc la rege. Romanii vin și bunul meu frate, Licibis, m-a învățat destul să trag cu arcul.

— Bine, du-te, că rău mi s-arătă în vis stăpânul nostru. Se prefăcuse-n cal și aci la poartă venise, în tropot, cerând scăpare…

— A fost pe-aicea Tiagar, puțin trecuse după miezul nopții! Îl trimisese tata la Decebal. E cel mai viteaz, și a zis să merg cu el, să îl aștept în locul ce se cheamă Horști. Eu mă făcui arcaș, să nu mă recunoască alții și lângă el nu-mi va fi teamă. De acuma, mamă, se face ziuă, și trebuie să plec.

A îngenunchiat și mama i-a pus pe creștet mâna, chemând zeii s-o ocrotească, apoi a strâns-o-n brațe și a udat-o cu lacrimi până ea s-a desprins. Și a-nfipt Nevina un baltag în brâu și cucura și-a trecut-o pe după gât, apoi repede s-a așternut la drum. Răsăritul se împurpurează, roua de pe ierburi se aprinde, arzând cu luminițe albe, și fata abia prididește cu mersul. Se gândește să meargă la Decebal, fiindcă știe că Tiagar n-o va lua cu el, și acolo poate va fi de trebuință la ceva, după ce-i va arăta regelui priceperea cu care-ntinde arcul și trage la țintă cu săgeata.