Maniacul din Los Angeles

Maniacul din Los Angeles de Anthony King politia criminala 12

CAPITOLUL I

Văzu unul dintre tomberoane clătinându-se ușor. Pentru o clipă îi îngheță sufletul de frică, dar nici nu-i trecu prin cap să se întoarcă din drum. Geamătul se auzea acum mult mai clar. Dădu la o parte capacul tomberonului și numai cu greu își putu reprima un țipăt.

La vederea trupului contorsionat, înghesuit în pubelă cu picioarele în sus, Jeremy rămase ca paralizat preț de câteva secunde. Apoi își aruncă haina de pe el, culcă tomberonul și, mai mult pe dibuite, reuși să scoată afară trupul însângerat. Îl luă imediat în brațe, alergă cu el spre stradă și strigă cât îl ți neau plămânii, ca un nebun, deși nu era nici țipenie de om:

— Un taxi! Repede, un taxi!

O dată ajuns mai la lumină, văzu ceea ce până atunci doar intuise: trupul aparținea unei tinere.

Să tot fi avut între 18 și 20 de ani. De fapt, se afla într-o stare groaznică și cu greu puteai să-ți dai seama de adevărata ei vârstă.

Hainele sfâșiate îi atârnau, fiind mai mult goală, iar pe sânii bine formați se vedeau niște tăieturi oribile. Fata era plină de sânge pe tot corpul.

Bărbatul simți cum i se preling șiroaie de sânge pe picioare. Horcăiturile victimei erau din ce în ce mai slabe, iar el alerga, tot alerga și țipa ca un smintit.

Văzu taxiul de departe. Se repezi de-a dreptul spre mașină, strigând aproape încontinuu.

Șoferul își dădu seama despre ce era vorba, coborî, îi ajută să se instaleze pe bancheta din spate și demară spre cel mai apropiat spital.

Jeremy Brock răsufla cu greu. Printre gâfâieli, încercă să îi explice șoferului situația în câteva cuvinte:

— Gemea.. Tomberonul.. Am alergat..

— Liniștiți-vă! Am înțeles.

Oricum, nu era în stare să fie mai clar. Nu-și lua ochii de la fată.

Se întâmpla ceva ciudat în mintea lui.

Se amestecau niște imagini.

Figura ei îi era cunoscută.

Sau îi amintea de cineva.

Avea un ce anume.

Ceva care îl tulbura peste măsură.

Ceva..

— Dumnezeule mare! își spuse.

Când realiză, în sfârșit, despre ce era vorba, simți cum ceva se rupe înăuntrul lui și aproape că leșină.

* * *

Cu puțin timp înainte, Jeremy Brock se aflase în compania colegilor și amicilor săi, Keppler și Merson. Toți trei erau directorii unei importante companii de asigurări din Los Angeles, California, întârziaseră mai mult ca de obicei în sediul firmei, la un pahar de whisky prelungit.

— Hai, bătrâne, nu te mai frământa atât! Se rezolvă. Îți spun eu că se rezolvă.

Cel care vorbise de la volanul mașinii fusese Francis Keppler, directorul comercial. Era destul de îndesat, fără însă a fi gras, purta pălărie și îl amuza s-o facă pe optimistul. De asemenea, îi plăcea tare mult să vorbească în timp ce conducea.

— Mai bine ai veni cu noi la „fetițe” ca să uiți de toate grijile! Pe tine nu te așteaptă o soție acasă, așa că nu înțeleg de ce te eschivezi. Doar le gâdilăm un pic pe fete…

— Mmm… ce zici? îi continuase ideea Carl Merson, care se întinsese, ocupând aproape în întregime bancheta din spate a automobilului.

Șeful departamentului publicitate al BFF Company cel care vorbise ultimul avea cam 110 kilograme și o față deschisă, mereu surâzătoare. În ciuda gabaritului său, își conservase agilitatea și reflexele din tinerețe. Așa că, la un moment dat, fu primul care sărise de pe banchetă, țipând:

— Ai grijă!!! Ai grijă, îți spun!!!

Francis trăsese mult spre stânga de volanul automobilului Volvo și frânase puternic. Mașina se învârtise cu aproape 180 de grade, însă reușise să nu-l lovească în plin pe nefericitul care apăruse ca din senin pe carosabil. Văzându-l că își recăpătase repede echilibrul și își continuase alergarea, toți trei respirară ușurați, ba Francis chiar își permisese o glumă:

— L-am ratat și p-ăsta! Mare-i grădina ta, Doamne! Dar cred că individul chiar se pregătea să sară gardul... Unde mai pui că e miezul nopții…

— De fapt, de unde a apărut idiotul? se trezise Jeremy Brock întrebând. Era destul de tânăr, nu?

— Din nenorocitul ăsta de gang, de unde altundeva? îi răspunsese Merson. Eu nu i-am văzut moaca.

— Nici eu, adăugase Francis Keppler, cu o voce destul de îngrijorată de astă dată.

Tăcură.

Apoi se lăsase o liniște adâncă și fiecare rămăsese singur cu gândurile lui.

Pentru câteva clipe, Jeremy rememora faptele. Fuseseră cât pe ce să-l ia în plin pe blond și probabil că îl loviseră destul de bine, deși după cum o zbughise, n-ai fi zis. Își reamintise senzația pe care o avusese. Pentru o fracțiune de secundă crezuse că tipul o să treacă prin parbriz și o să dea cap în cap cu el.

Jeremy Brock era marketing director al aceleiași BFF Company. Avea 36 de ani, era destul de suplu și arbora un aer de intelectual care i se potrivea destul de bine. Părul negru, în contrast cu tenul destul de alb, era tuns scurt și întotdeauna aranjat ireproșabil.

Vocea de bas a lui Merson spărsese tăcerea în mii de bucățele:

— Cât pe-aci să-i strici freza domnului director, Francis! Nu mai vorbesc de frumusețe de Volvo C 70!

Încă două-trei chestii de-astea și te concediez.

Ha- ha-ha!

Jeremy zâmbise. Zâmbea destul de rar, iar când se întâmpla să surâdă, dădea impresia că o face mai mult din obligație.

— Ne continuăm drumul, Francis? întrebă el. De fapt, eu am să cobor chiar aici. Până acasă fac maximum cinci minute pe jos.

— Cum zici, dom’ director! încuviință cel de la volan.

— Deci, n-ai chef să mergi cu noi? revenise Carl Merson asupra subiectului inițial pentru a mai destinde atmosfera.

— Nu pot, îmi pare rău! Nu în noaptea asta. Trebuie să termin proiectele acelea și până dimineață nu mai e mult. Uite, vă promit că de săptămâna viitoare sunt al vostru!

— Hopa! exclamase Merson. Se schimbă treaba. Deci, promiți?

— Promit.

Apoi Francis Keppler învârtise cheile în contact, aprinsese farurile, întorsese automobilul cu scârțâit de roți și demarase în trombă.

Deși toți trei erau directori, singurul căruia i se spunea astfel, jumătate în glumă, jumătate datorită aerului său veșnic sobru, era Jeremy Brock.