Masca

Un bocet pentru cea moartă de două ori

Într-atât de tânără muri.

(EDGAR ALLAN POE, Lenore)

Multă nebunie și mai mult păcat

Și groază-n miezul intrigii.

(EDGAR ALLAN POE, Viermele cuceritor)

Cea mai cumplită spaimă ne întoarce la gesturile copilăriei.

(CHAZAL)

Prolog.

LAURA se afla în pivniță și făcea curățenia de primăvară simțind cum urăște fiecare clipă petrecută acolo. Nu munca în sine îi displăcea; era din fire o fată harnică și se simțea cea mai fericită când avea de dereticat prin casă. Dar îi era frică să coboare în pivniță.

În primul rând, locul era întunecat. Cele patru ferestre înguste, așezate sus pe zid, puțin mai largi ca niște spărturi, și geamurile acoperite cu un strat de praf lăsau să intre doar o lumină slabă, cretoasă. Chiar luminată cu două lămpi, încăperea mare își păstra încăpățânată umbrele, nevrând să se dezvăluie în întregime. Licărul de ambră al lămpilor scotea la iveală pereții jilavi din piatră și-un cuptor uriaș, care ardea cu cărbuni, dar era rece și nefolosit în această frumoasă și caldă după-amiază de mai. Pe mai multe rafturi lungi, șiruri întregi de borcane reflectau cioburi de lumină, dar conținutul lor – fructe și legume conservate în casă și depozitate aici, în ultimele nouă luni – rămânea neluminat. Colțurile încăperii erau în beznă, iar din tavanul jos, cu grinzi aparente, atârnau umbre ca niște steaguri lungi din crep funerar.

Pivnița avea întotdeauna un miros ușor neplăcut. Era mucegăită, asemenea unei peșteri de calcar. Uneori, primăvara și toamna, când era foarte umed, prin colțuri apărea o ciupercă verde-cenușie, o excrescență dezgustătoare ca o crustă, având pe margini minusculi spori albi ce aminteau ouăle de insecte: acest peisaj grotesc adăuga propriul miros slab, dar nu mai puțin neplăcut, aerului din pivniță.

Totuși, nici întunericul, nici mirosurile neplăcute și nici ciuperca nu provocaseră spaimele Laurei: păianjenii o înspăimântau. Păianjenii stăpâneau pivnița. Unii erau mici, maronii și iuți; alții erau cenușii ca manganul, ceva mai mari decât cei maronii, dar la fel de iuți ca verii lor mai mici. Mai erau și câțiva uriași, negri-albăstrui, cât degetul cel mare al Laurei.

În timp ce ștergea praful și îndepărta cele câteva pânze de păianjen de pe borcanele cu conserve de casă, mereu atentă la zvâcnirile rapide ale păianjenilor. Laura era din ce în ce mai furioasă pe mama ei. În locul pivniței, mama ar fi putut-o lăsa să curețe câteva din camerele de sus; aici jos ar fi putut deretica mătușa Rachael ori chiar mama, căci niciuna dintre ele nu se temea de păianjeni. Dar mama știa că Laurei îi e teamă de pivniță și avea chef s-o pedepsească. Era într-o dispoziție îngrozitoare, neagră ca norii încărcați de tunete. Laura o mai văzuse și altă dată așa. Prea des. O dată cu trecerea anilor starea aceasta proastă cobora tot mai, frecvent asupră-i, și când era stăpânită de ea, se transforma într-o persoană total diferită de cea care fusese altădată, femeia zâmbitoare care cânta întruna. Deși Laura își iubea mama, nu-i plăcea femeia nervoasă, meschină care devenea uneori. Nu-i plăcea femeia urâcioasă care-o trimisese în pivnița cu păianjeni.

Cum ștergea de praf borcanele cu piersici, pere, roșii, sfeclă, fasole și dovlecei murați, așteptând nervoasă inevitabila apariție a unui păianjen, dorindu-și să fie matură, măritată și independentă, Laura se sperie auzind un sunet brusc, ascuțit ce pătrunse prin aerul jilav al subsolului. La început fusese ca vaietul îndepărtat, uitat al unei păsări exotice, dar curând deveni mai puternic și mai opresant. Se opri din ștersul prafului, își ridică privirea spre tavanul întunecat și ascultă atentă urletul sinistru ce venea de deasupra. După o clipă își dădu seama că era vocea mătușii Rachael și că era un țipăt de groază.

Sus, ceva căzu cu zgomot mare. Părea a fi un porțelan care se sparge. Trebuie să fie vasul cu păun al mamei. Dacă era așa, mama va fi într-o dispoziție extrem de scârboasă tot restul săptămânii.

Laura se îndepărtă de rafturile cu conserve și porni spre scările pivniței, dar se opri brusc când auzi țipetele mamei. Nu era un țipăt de mânie pentru pierderea unui vas, avea ceva de groază în el.

Pași bufniră pe podeaua camerei de zi, îndreptându-se spre ușa principală a casei. Ușa cu zăbrele se deschise cu sunetul familiar al arcului lung, apoi se izbi, închizându-se. Rachael era afară acum, striga cuvinte neinteligibile, dar care te făceau totuși să-ți fie frică.

Laura simți miros de fum.

Se grăbi spre scări și sus văzu palide limbi de flăcări. Fumul nu era des, dar avea un miros neplăcut și înțepător.

Cu inima bubuind, Laura urcă până la treapta cea mai de sus. Valurile de căldură o obligară să-și închidă ochii, dar putu vedea ce se întâmpla în bucătărie. Peretele de foc nu era compact. Exista o potecă îngustă de salvare, un coridor de siguranță răcoroasă; ușa de la veranda din spate era la celălalt capăt.

Își ridică fusta lungă și și-o înfășură strâns peste șolduri și coapse, adunând-o cu ambele mâini ca să n-o lase să se târâie în flăcări. Se deplasă cu băgare de seamă pe palierul înconjurat de foc, care scârțâi sub ea, dar înainte să ajungă la ușa deschisă, bucătăria explodă în flăcări galben-albăstrui, care deveniră repede portocalii. Din perete în perete, din podea până-n tavan, încăperea era un infern; nu mai era nici o trecere prin vâlvătaie. Absolut nebunește, cadrul ușii mistuit de foc trezi în mintea Laurei imaginea unui ochi scânteind într-un felinar din bostan.