Milioanele lui Belami – vol.1

Milioanele lui Belami de Mircea Radina vol.1

1. FATA CU PĂRUL NEGRU

Locotenentul Soare ieși din cantonament oarecum con­trariat. Agentul de legătură care-l anunțase să se pre­zinte de urgență la regiment nu putuse să-i dea nici o explicație în legătură cu acest ordin neașteptat al lui Belami.

Tînărul mergea cu pas egal, fără să ia seama în jur. Era seară, aerul proaspăt de primăvara exala miresme tari de zambile și tămîioară, de zarzări și corcoduși în­floriți. Ofițerul, cufundat în gînduri, nu simțea nimic din farmecul serii. Auzul îi era captat de clinchetul lim­pede al durițelor de la pinteni, două note muzicale care-i sunau ca un refren pe cît de vechi, pe atît de îndrăgit.

Cu puțin înainte de începerea celui de-al doilea răz­boi mondial Cîmpina nu-i arăta trecătorului mare lu­cru: case micuțe, cu cîteva camere, expuneau cu zgîrcenie cîte o fereastră, două, iar acoperișurile abia răsă­reau dintre coroanele pomilor fructiferi și ale salcîmilor. Șoselele în pantă erau de obicei circulate. Un miros vag de gudron se împrăștia uneori, mai ales seara, fără să aibă puterea de a risipi valurile de aer rece care coborau dinspre munți.

Ajunse în fața casei în care se afla cartiruit colone­lul Belami pe timpul manevrelor. Își controlă ținuta instinctiv și bătu la poartă. Îi deschise gazda, o femeie scundă, morocănoasă.

— Ce doriți?

— Vreau să merg la domnul colonel.

— Toată ziua nu vă mai potoliți. M-ați înnebunit.

Nu se opri la impolitețea femeii. Își făcu loc pe lîngă ea și se îndreptă spre camera lui Belami. Bătu în ușă nici prea tare, nici prea încet, și cînd auzi glasul baritonal al comandantului său apăsă clanța.

Intră, salută și rămase într-o impecabilă poziție. Stătea ca pe un soclu, blestemînd în sinea lui rigorile care îl puneau de cele mai multe ori într-o confruntare penibilă cu el însuși.

Colonelul Belami citea ceva la masă. Se vede că era tare preocupat de lectură, pentru că abia după cîteva clipe îl învrednici cu o privire obosită. Îl măsură din tălpi pînă în creștet, zîmbi, apoi îi spuse pe un ton cald, aproape părintesc:

— Dacă ai fi mai scund cu o palmă, dacă ai avea părul blond și nu negru, ochii albaștri și nu verzi și dacă n-ai fi cîteodată atît de pansiv, aș jura că mă aflu în fața mea însumi în urmă cu vreo douăzeci și cinci de ani. Te avertizez, deci, să mă examinezi cu atenție, ca să-ți dai seama cum ai să arăți peste un sfert de veac. Cu corecturile de rigoare, firește. Clar?

— Foarte clar, domnule colonel.

— Ar fi bine, băietele, să iei măsurile cuvenite: însoară-te! Să n-ajungi ca mine, solitar la vremea ghio­ceilor de toamnă. Înțeles?

— Înțeles, domnule colonel.

— Cît timp sîntem în doi, ai putea să nu mă mai „domnești” atît. Zi-mi simplu, cum îmi spuneți toți într-ascuns, Belami. Nu-mi displace.

Soare prinse o umbră ușoară care trecuse fulgerător peste fruntea înaltă, liniată ca un portativ, a coman­dantului său de regiment.

— Dar nu pentru asta te-am chemat.

— Sînt convins, domnule colonel.

— Iar mă iei cu „domnule”?

— Mă iertați! Obișnuința.

— Ai citit fițuica asta ordinară?

Soare luă ziarul pe care i-l întindea Belami.

— Vă referiți la articolul care pomenește de mane­vrele noastre?

— Evident. Înseamnă că ai citit. Nu ți se pare că „domnii” ăștia cunosc foarte multe amănunte legate de locurile unde se desfășoară manevrele?

— M-a uluit și pe mine într-un fel...

— Și ca ofițer cu misiuni speciale ce crezi că este de făcut?

— Să-i tragem la răspundere!

— Dacă putem. Dacă nu, suflăm în buze. Ar merite să le aruncăm maghernița în aer. Îndată ce vor lua sfîrșit manevrele, vom face un raport sus de tot, să-i potcovim puțin pe domnii ăștia nețesălați care cred că-și pot vîrî nasul în treburile noastre milităreștl ca-n oalele lor cu ciorbă.

Locotenentul înțelegea bine că se petrece ceva cu Belami. Prea era vorbăreț.

— Acum spune-mi ce ai mai aflat despre „cineaștii’’ tăi..

— Nu sînt „ai mei’”

— Începi să-mi placi. Să știi însă că nici ai mei nu sînt. Ascult!

— S-au fîțîit chiar prin zona noastră, între Cîmpina și Moreni, cîteva zile. Am refăcut cu ușurință ruta ma­șinii lor. De altfel, pe schița aceasta totul este indicat destul de precis

— Destul?

— Vreau să zic, precis...

— Asta e cu totul altceva.

Belami urmări, interesat, cu vîrful creionului linia șerpuitoare trasată de Soare cu tuș negru și care unea un număr de localități din regiunea în care se aflau.

— Ce zici, tinere, să fie numai o coincidență? Mai că n-aș crede. Ei cunosc destul de bine, din ziare, itine­rarele noastre. Nu ești de părere că ar fi cazul să cerem răspuns la întrebarea aceasta legiunii de jandarmi? Întâmplarea face ca un regiment de-al lor se află în zonă, iar comandantul unității, un vechi amic și coleg, poate fi găsit chiar aici în Cîmpina.

— Nu v-am raportat încă totul.

— Avem timp berechet. Țin să plecăm neîntîrziat la Dobreanu, comandantul legiunii de jandarmi.

Cei doi ofițeri mergeau de un sfert de oră, schimbau din cînd în cînd cîte o vorbă, dar mai mult tăceau.

Colonelul Dobreanu, comandantul legiunii de jan­darmi, un om nu prea înalt, cu gîtul puternic clădit pe umeri viguroși, cu părul, sprîncenele și mustața cînepii, îi primi jovial:

— Belami, afurisitule, ce bucurie! Nu văd nici un fir de păr alb...

— Îl cănesc, ce crezi!

— Ascultă, Belami, dă-i ordin locotenentului tău să iasă două secunde din cameră. Am să-ți spun ceva între patru ochi.

— Haide, lasă prostiile... Poți să-mi dai și față de el pumnul cu care mă ameninți încă de pe cînd eram co­legi la liceul militar. Numai că pe urmă... ai să-ți înca­sezi și tu porția. Cu supliment, să știi.

— Bine, ne răfuim altă dată... sau poate că ai venit chiar pentru asta..

— Nu, Dobrene — vocea lui Belami deveni brusc gravă — altceva m-a mînat încoace. O afacere cu niște... cineaști.

— Ei, imberbule, nu cumva te-au invitat să joci rolul lui Belami? Vrei să-l concurezi pe Charles Boyer?

— Ai auzit de o anumită caravană care bate dru­murile Prahovei de cîteva zile?

— Tu ce crezi?

— Cred că da.

— Atunci... n-ai vrea să discutăm despre altceva? Apropo, am găsit o fotografie veche... Amândoi, la Mărăști, înainte de atac. Îți amintești de ziua aceea de apocalips?

— Să știi că păstrez și eu poza. Dar mai mult mă interesează acum cineaștii... Nu schimba vorba!

— Ce ai cu ei, frate! Au actele-n regulă.

— Ce fel de acte?

— Toarnă exterioarele pentru un film care se va chema „Fata cu părul negru” sau cam așa ceva.

— Și ce hram poartă? De unde vin?

— Habar n-am. Pare să fie o companie particulară, „Excelsior”, creată ad-hoc nu știu unde. Un american, un englez și... chiar un român...

— Ofițerul meu, aici de față, știe mai multe despre această companie „ad-hoc”...

— Zău? Hm! S-auzim!

Belami scoase harta cu traseele însemnate de Soare.

— Crezi că are vreo legătură cu manevrele voastre? Mă-ndoiesc.

— Atunci ce vor indivizii ăștia? Ce părere ai? Îți închipui că i-a apucat așa, din senin, dragostea de România?

— Nu ți-am spus? E vorba de niște exterioare și atît. Unde mai găsesc ei peisajele noastre? Dumneata, locotenente, ce zici?

— Eu, dacă-mi permiteți, am alte păreri.

Soare scoase din buzunar o hîrtie mototolită și o despături pe masa din fața lui Dobreanu.

— O hîrtie de ambalaj! se miră colonelul de jan­darmi. Unde naiba ai găsit-o?

— Citiți reclama magazinului care a imprimat-o.

Dobreanu citi rar:

— „Vinurile Rhein peste tot... Hermann și Robert, Calea Rahovei”. Nu înțeleg mare lucru. Tu, Belami, pricepi ceva?

— Ceva, ceva... Firma asta... Cazul cu spionul prins nu de mult chiar în acest magazin... Ziarele au relatat acest fapt.

— Să mă ia naiba, române... cît pe-aci să uit, zău așa... Ai dreptate. Ei, locotenente, am impresia că ai stofă. Unde ai găsit-o?

— Într-unul din locurile unde-și parcaseră mașina cei cu... compania.

— Ce ai de gînd, Dobrene? întrebă Belami

— Nimic. Absolut nimic.

— Nu-i pui sub urmărire?

Dobreanu oftă lung:

— Mă, române, în cîte sîntem azi? În 12 aprilie, nu? Am să-ți dau să citești un document secret.

Scoase dintr-un dosar o foaie dactilografiată. Belami citi cu glas tare:

— „În ziua de 10 aprilie 193... se aflau în Valea Prahovei circa 1000 de turiști veniți unii cu mașini pro­prii, alții cu trenul. Majoritatea, după datele pe care le deținem, se recomandă drept specialiști în diverse probleme industriale, în special în cele privind extrac­ția și prelucrarea țițeiului. Mulți au aparate de foto­grafiat...”

— Ajunge, dă-mi hîrtia! Ce crezi, dispun de o mie de oameni care să ia urma tuturor acestor plim­băreți, dintre care, sînt sigur, cel puțin zeee-douăzeci au venit cu niște „intenții” clare? Domnii de la sigu­ranță au alte... preocupări.

— Am înțeles. Deci nu te interesează treaba pentru care am venit. Bună seara!

— Stai, omule, stai! Pentru ce îți închipui că mă aflu în seara aceasta aici?

— Atunci?

— Am să văd ce pot face în problema cu „cineaștii” tăi. Am să văd... Deci v-aș ruga să credeți că misiunea voastră se încheie aici. Mulțumesc pentru sesizare! Mai departe nu vă dau voie să acționați. E teritoriul meu.

— Și al meu, și al tuturor... daca vrei să afli și opi­nia mea. Bună seara! Hai, Soare!

— Stai, Belami... Crezi că te las să pleci așa?

Dobreanu fu convins că lucrurile au luat o întorsă­tură pe care el n-o dorea, de aceea socoti că este mai potrivit să bată în retragere.

— Ai rămas la fel de încăpățînat, române! De asta-mi placi, lua-te-ar naiba! Hai, mai bine, să stropim revederea noastră cu un păhărel. Am ceva de soi.

— Mirosisem eu ceva, zîmbi oarecum malițios Belami. Nu-ți dezminți vechile preferințe...

— Preferințele mele sînt și ale tale, afurisitule!

Belami îl cuprinse pe negîndite peste umeri, rîzînd în hohote.

Soare, care asistase la ultimul schimb de cuvinte cu obișnuita-i impasibilitate, dădu un pas înapoi:

— Îmi permiteți să mă retrag?

— Nu! spuse Dobreanu.

— Unde vrei să pleci, mînzule? Sări și Belami. Dobreanu îi apucă de epoleți și-i trase pe âmîndoi în camera alăturată.

Filtrate prin cristalul auriu al țuicii de Văleni, amin­tirile celor doi foști colegi de liceu, de școală militară și de front curgeau ca un rîu lin și adînc. Se despăr­țiră tîrziu, după miezul nopții.

Locotenentul îl conduse pe comandantul său de re­giment, care își risipise toată voia bună, iar acum părea sărăcit de cuvinte, coborît ca prin farmec pe o scară neluminată, într-un tărîm la fel de întunecat. La despărțire nu uită însă să-i recomande locotenentului: Du-te și dormi zdravăn! Pînă la 9 să dormi, auzi? După aceea, iei lucrurile în serios cu „cineaștii”.

— Dar domnul colonel Dobreanu spunea...

— Lasă-l tu pe „românul” meu... Asta mă privește personal. El cu ale lui, noi cu ale noastre... Noapte bună!

— Să trăiți!